Mama: Maria Victoria
Mama Romanei, Maria Victoria, s-a născut într-o casă impunătoare, aflată pe una din străzile ce urcă din Prundul Brașovului către Poiana și Postăvaru, într-o familie cu rădăcini puternice și adânci, ce coboară în urmă cu șase veacuri. A făcut studii în particular și a fost singura fată din Brașov care, în anul 1909, s-a prezentat, ca externă, la liceul german Honterus, pentru examenul de bacalaureat. Maria Victoria era foarte iubită de tatăl ei, pentru că semăna cu un strămoș, Oprea Circa, sau Țârca sau Tirca, așa cum apare în tot felul de acte, un macedo-român bogat, mare crescător de oi și de cai. Acest Oprea Circa a studiat dreptul, a avut nouă copii, șapte băieți și două fete, cea mai mică dintre ele, Stana Ștefania, fiind soția lui Ioan Cavaler de Pușcariu, al cărui neam bogat și întins cuprinde cele mai școlite familii din Ardeal. Nu e de mirare, așadar, că Maria Victoria a fost trimisă și ea la Viena, la Academia Tereziană, unde a studiat Filologia Romanică, pe care a încheiat-o cu un doctorat. Primul doctorat al unei femei din Brașov. Ca studentă, a primit o bursă la Sorbona. Dar nici Parisul, cu luminile lui orbitoare, și nici Viena, cu valsurile ei plutind peste Dunăre, n-au reușit să-i alunge Mariei Victoria visul secret, născut în copilărie, în ziua când a poposit pentru prima oară pe malul unui lac înghețat. În fața luciului său de cleștar, a simțit, dintr-odată, dorința să plutească pe gheață, să zboare, să îmblânzească tăria încremenită a gerului, prin mișcările armonioase ale dansului pe patine. Ce-a urmat a fost o pasiune pentru toată viața. Maria Victoria iubea patinajul mai presus de limbile romanice pe care le studia. "Miti de Lemeny din Brașov e o patinatoare distinsă, română, care a obținut primul premiu la un miting de patinaj din Viena", scriau ziarele despre ea, când era încă studentă.
"Uite aici o fotografie de atunci!", îmi spune doamna Romana Popp, gazda mea atât de amabilă, care alege cu grijă, dintre zecile de fotografii împrăștiate pe masă, pe cele mai expresive. Una dintre ele înfățișează silueta delicată a mamei sale, făcând acrobații pe patine. Îmbrăcată într-o rochie garnisită cu blană, poartă pe cap o pălărioară discretă și ține în mână un buchețel de flori.
Fiica: Romana Maria
"Mama m-a pus pe gheață la Târgu Mureș, când aveam doar trei ani. Nu-mi aduc aminte chiar ziua aceea, dar știu antrenamentele de mai târziu, după ce ne-am mutat la Brașov, unde tata a fost Președintele Curții de Apel. Pe-atunci exista Societatea de patinaj din Brașov, unde mama era înscrisă și unde m-a înscris și pe mine. Între anii 1925-1931, mama a obținut de cinci ori titlul de campioană națională la patinaj «cu figuri», adică la patinaj artistic. Pe măsură ce creșteam, a avut grijă să fac dans, schi și alpinism, călărie și înot. Asta, pentru ca să mă dezvolt armonios, dar și pentru un psihic sănătos, după cum spunea ea. Înotam în bazinul aflat în spatele Liceului Șaguna, pentru călărie mergeam pe strada Lungă, la un club, unde maestru era un fost ofițer din armata imperială austro-ungară. Coboram din Poiană cu schiurile sau cu săniuța până în fața casei. Vară și iarnă, tot timpul aveam program sportiv, nu stăteam degeaba niciodată, dar viața activă pe care o duceam mi-a plăcut, n-am resimțit-o niciodată ca pe o povară. Sigur că atenția era mai mare la patinaj, unde mama era deja maestră. Iarna, mă ducea la Viena, la domnul Weisz, un antrenor foarte bun, pe care-l cunoștea de când patina ea acolo. Era un antrenor mai în vârstă, foarte atent la toate mișcările și figurile. Mama l-a cunoscut cât a fost membră a "Wiener Eislaufverein", societatea de patinaj care mai există și azi, în centrul Vienei. Am fost acum câțiva ani ca să revăd acele locuri și m-am emoționat când am ajuns în garderoba rezervată pentru doamne, pe care o știam foarte bine. După săptămânile petrecute la Viena, mergeam la Londra, unde ne înscriam la antrenamente la un alt renumit antrenor, domnul Howard Nickholson, care era maestru în stilizarea mișcărilor de dans".
O familie pe patine
Drumul mamei și-al fiicei a fost multă vreme același. Se antrenau împreună, ori de câte ori aveau ocazia. În anul 1932, Romana participă la un concurs la Brașov și devine campioană națională la juniori. Avea doisprezece ani și s-a prezentat singură la patinoar, pentru că în aceeași zi, mama ei, Maria Victoria, lua premiul întâi la un concurs organizat la Cluj. Așadar, mamă și fiică dominau patinajul feminin românesc și, în scurtă vreme, au devenit adevărate simboluri ale vieții sportive brașovene. Erau de nelipsit la toate programele și acțiunile elitei românești din orașul de sub Tâmpa. Premiile se adunau, diplomele, la fel. În vreme ce fiica era din ce în ce mai stăpână pe figurile și exercițiile impuse, mama desăvârșea cu grație mișcările de dans pe gheață. În anul 1936, la 53 de ani, mama Romanei, Maria Victoria Popp de Lemeny, reprezenta România la a patra ediție a Olimpiadei de iarnă de la Garmisch Partenkirchen, din Germania. N-a luat niciun premiu, dar asta n-a descurajat-o. A continuat să patineze și și-a ținut promisiunea de-a abandona patinajul doar în momentul în care fiica ei îi va lua locul. Asta s-a întâmplat doi ani mai târziu, în 1938, când s-au prezentat amândouă la același concurs național, la Lacul Roșu. Competiția dintre mamă și fiică a luat sfârșit. Romana a primit de la cinci arbitri nota maximă, și a luat locul întâi, în vreme ce mama ei a terminat concursul pe penultimul loc. Dar Maria Victoria s-a retras din viața sportivă fără regrete, cu bucuria că ștafeta familiei fusese predată și că visul pe gheață continua.
Rochia cu tricolor
Dar pe cât era mama de delicată și de grațioasă în piruetele făcute pe gheață, pe-atât era de fermă în ceea ce privea educația și formarea fiicei sale, care trebuia să rămână în amintirile și în "istoria" orașului. Și a rămas: "Toată lumea făcea mișcare în Brașov. Vreau să spun că brașovenii trăiau mai sportiv în vremea de demult, poate mai mult decât acum. Când era vreme bună, toți erau pe munte, puțini rămâneau în oraș. De fapt, singurul loc de plimbare din oraș era atunci în Piața Sfatului, între strada Porții și strada Vămii, adică pe «Corzo», cum ziceam noi. Parcul încă nu era amenajat, era acolo doar un maidan unde venea circul. Eu nu prea ieșeam la plimbare, n-aveam timp liber, eram mereu la antrenamente, iarna, la patinaj, pe terenul de sub Tâmpa, care avea o gheață foarte bună, ce ținea din noiembrie până în aprilie. Mergeam în Poiană la schi și săniuș. Vara, jucam tenis ori mergeam la înot. Să urc Postăvarul, mi se părea o joacă de copii. Într-o zi, dimineața, am urcat Postăvarul, după masă Piatra Mare, și seara am dansat împreună cu prietenii mei, până dimineața. Îmi plăcea enorm să dansez. Simțeam că dansul îmi dă aripi, că mă înalță. Dansul mă ajuta și la patinaj, la legarea figurilor impuse pe care le prezentam în concursuri. Erau adevărate figuri geometrice, pe care le «desenam» pe gheață, «opturile pe un picior, înainte», piruetele, joase sau înalte, săriturile Axel simple, de-o rotație și jumătate doar, nu de patru, ca acum, când sunt mult mai complicate, mersul cu spatele, sinuos, pe toate acestea le repetam de zeci și zeci de ori la un antrenament, până când ieșeau bine".
Fotografiile se adună în fața mea. Doamna Romana îmi povestește în vorbe pline de însuflețire despre copilăria patinajului românesc. Îmi spune că patinele se cumpărau de la Viena și că erau foarte scumpe, după cum la fel de scumpe erau și lecțiile cu antrenorii străini, din Austria și Anglia. Îmi povestește, apoi, că și costumația patinatoarelor era o mare problemă în vremea aceea. Se patina în rochii din stofă sau din lână, nu se găseau ușor ciorapi subțiri, care trebuiau fie tricotați, fie aduși din străinătate. Îmi arată o fotografie a mamei, îmbrăcată într-o "rochiță verde pan", din catifea subțire, cu bordură de blăniță bej la mâneci, la gât și la pălărioară și-mi pune apoi în față o fotografie în care este ea, surprinsă într-un exercițiu pe gheață, îmbrăcată într-o "rochiță cu tricolor." "După Unirea din 1918, în anii care au urmat, era o mare plăcere și mândrie, mai ales pentru românii ardeleni, să poarte la evenimentele mai importante ale orașului sau ale familiei, costumul popular, care se chema pe atunci, foarte frumos, «costum național». Am multe fotografii cu mama în costum național. Ea a și fost aleasă să întruchipeze imaginea României la o defilare de 10 Mai, în Brașov. Ar fi fost greu să port costumul național pe gheață, de aceea mi-am făcut o rochiță care avea niște cercuri tricolore brodate, ce se vedeau foarte bine când rochița se mișca în timpul exercițiilor. A fost și acesta un semn că sunt mândră de neamul din care am pornit în lume".
Accidentul
Nu împlinise încă 23 de ani. Era tânără, era frumoasă, era renumită, cunoscută de toți brașovenii, stimată și admirată pentru performanțele ei: era deja multiplă campioană națională la patinaj artistic... Dar într-o dimineață de august din anul 1942, a urcat în Bucegi. Nu era pentru prima oară, aproape că se simțea ca acasă, în munții pe care-i cunoștea în amănunt: urcușul, cucerirea crestelor acoperite de omăt, senzația de fericire și împlinire, câștigată acolo sus, pe peretele abrupt, când te simți ușor ca o pasăre care zboară în aerul rar și tare de pe înălțimi. "Bucuriile acestea nu pot fi comparate cu nimic. Urcam pe munți de când eram copilă, de când mă știam, și în dimineața aceea am vrut să facem ascensiune la Colții Morarului. Dar bucata de stâncă în care mi-am găsit «priză» s-a desprins, am căzut, și stânca s-a prăbușit peste piciorul meu drept, pe care l-a făcut praf. După primele minute de stupoare, mi-am dat seama că singura șansă pe care o am este să-i organizez repede pe cei doi prieteni cu care eram. Pe unul l-am trimis jos, în vale, după ajutoare și după o targă. Din cămașa celuilalt mi-am făcut un garou cu care am legat piciorul foarte strâns, ca să nu pierd mult sânge. Eram pe un perete de munte, nu pe potecă, așa că orice mișcare trebuia făcută cu mare atenție. Am ajuns jos după multe ore. Accidentul se petrecuse cam la ora 11, și numai seara am ajuns la spital. Am încercat să-mi mișc degetele de la picior, dar nu s-a putut, erau zdrobite, și atunci m-am gândit că s-a terminat definitiv cu patinajul".
Jos, în Poiana Morarilor, s-au adunat mulți oameni care auziseră de accident. Romana era bine cunoscută și iubită de alpiniștii brașoveni care așteptau, neliniștiți, coborârea ei din munte. "Când am ieșit din pădure, era deja seară, nu mai aveam puteri, am mai simțit-o doar pe mama, care s-a aplecat asupra mea, l-am zărit și pe tata în mulțime și am leșinat. Ultima amintire de atunci e că zburam în întuneric, fără să mă pot opri. Scârțâitul ascuțit al roților de salvare pe pietrișul drumului a fost ultimul zgomot pe care-l mai rețin".
Din cauza situației grave, Romana a fost oprită la un spital din Bușteni, unde o așteptau deja, aduși de urgență din Brașov, celebrul doctor ortoped Sitterli și marele chirurg Cărpinișan. "Între timp, m-au desfăcut și au văzut rana. Eu eram inconștientă, mi-au pus o sticlă cu apă caldă și, după ce tata mi-a donat sânge, m-am trezit. Eram așa apatică, slăbită, nu mai simțeam nimica. Bănuiam că situația e gravă, și cum făcusem cursuri de crucea roșie, mă gândeam că dacă va fi vorba de amputarea piciorului, doctorul va trebui să vină și să-mi ceară voie, căci așa era protocolul atunci în astfel de situații. Am sperat că nu va fi așa, dar am înțeles ce urmează să se întâmple în momentul în care doctorul Sitterli a intrat în salon. N-a avut putere să mă întrebe, s-a uitat doar la mine. L-am întrebat eu, în nemțește, dacă e musai să-mi taie piciorul și el a dat afirmativ din cap. A fost înfiorător momentul acela. Fără cuvinte. Au trecut 72 de ani de atunci și nu pot uita cât de grea a fost tăcerea aceea a lui, după cum nu mă pot obișnui cu gândul că încă mă doare ceva ce nu mai am. Piciorul drept."
Portret în oglindă
Înainte de Crăciunul din acel an, Romana a ieșit din spital. Părinții au dus-o la Viena, la un prieten al doctorului Sitterli, tot ortoped. Acesta i-a făcut "o proteză vacuumatică, fără harnașamente", adică fără centură, o proteză ușoară. "Doctorul acela avea un salon mare cu oglinzi, acolo am învățat să merg cu proteză, să pășesc, să nu calc urât, să nu șchiopătez. În apele acelor oglinzi am învățat să țin iar capul sus. Dar când am ajuns la el, la Viena, trecusem deja peste ce-a fost mai greu. Într-o dimineață, acasă la Brașov, când am vrut să mă duc la fereastră, să văd cum venea primăvara (păsările cântau atât de minunat!), am uitat cu totul de situația în care mă aflam. M-am ridicat în pat, am vrut să pășesc, dar mi-am dat seama, brusc, că nu am cu ce. Până la fereastră erau numai trei pași, dincolo de perdeaua albă, mișcată de vântul jucăuș, erau soarele, primăvara, păsările, iar eu eram prizonieră în pat. Atunci a fost cel mai greu".
Dar Romana nu era făcută să piardă. Fata care altădată zburda în mișcări grațioase pe gheață a învățat să-și strunească trupul, să se miște cu aceeași grație dinainte. La nunta celei mai bune prietene, Lia Moga, a putut să danseze. Nu peste multă vreme a venit și ziua în care, susținută, a reușit să patineze din nou. În iarna aceea a și schiat. Cu prietenii de la București, mari iubitori ai muntelui, petrecea multe zile la cabanele din Bucegi, fie vară, fie iarnă. La schi, l-a cunoscut pe aviatorul Valeriu Dâmboianu, cu care s-a căsătorit în ziua în care a împlinit 25 de ani. Când a cunoscut-o, când a văzut-o coborând cu schiurile pe pârtia de la Diham, nici măcar nu și-a dat seama că fata care avea să-i devină soție poartă proteză.
Sania zburătoare
"M-am căsătorit în 18 noiembrie 1944. Am trei băieți și patru nepoți. După accident, nu m-am lăsat, nu m-am resemnat. Tocmai auzisem de un tânăr care-și pierduse un picior și n-a mai ieșit din casă. Eu am zis că nu vreau să trăiesc așa. Am învățat iar să merg, să patinez, să dansez. N-am vrut să cedez! Am urcat Bucegii, am ajuns la Crucea de pe Caraiman, la Vârful cu dor. Coboram cu sania cu o viteză nebună, care mă ducea până în Prund. Mergeam cu copiii mei pe sanie și ei îmi țineau proteza, să nu se agațe în zăpadă. Când trebuia să virăm la stânga, viram eu, când era vorba de virat la dreapta, puneau ei piciorușele jos. Eram o echipă minunată și sania noastră parcă zbura prin zăpada spulberată".
N-a cedat și nu s-a lăsat învinsă doamna Romana nici mai târziu, când soțul i-a fost trimis la Canal, șase ani, și nici atunci când, ca nevastă de "dușman al poporului", a ajuns să cumpere alimente pe cartelă. N-a disperat nici atunci când casa le-a fost umplută de chiriași și când toată familia a trebuit să se retragă într-o singură încăpere. Și nici atunci când îl vedea pe tatăl ei suferind că pensia de magistrat îi fusese oprită, deși nu făcuse niciodată politică. A luptat toată viața ca să-și păstreze demnitatea și-a ajuns, până la urmă, arbitră internațională de patinaj.
"Nu regret nimic din viața mea. Am făcut mereu ceea ce mi-a plăcut, fără să-i supăr pe cei de lângă mine. Am călătorit în toată lumea, am amintiri și prieteni peste tot. Nu m-am lăsat niciodată învinsă de oameni și împrejurări. Când am împlinit 84 de ani, mi-a fost dor să înot și-am înotat la Mamaia. Acum mă duc zilnic la plimbare și revăd locurile frumoase din Brașov. Ploaia și vremea urâtă nu mă pot opri. Am învățat că împlinirea oricărui vis ține doar de mine".