"Dom' Bogdan, oare cum o fi atuncea când mori?..."
Ştia că nu dorm, că nu dorm aproape niciodată. Că probabil niciunul din salon nu doarme la ora trei noaptea, ci stau toţi cu păturile-n cap şi zac, indiferenţi, sfârşiţi, fără vlagă. "Cucii" de la etajul patru, al imensului spital; ciroticii care bântuie nopţile în aşteptarea morţii... N-aş fi crezut că acest om e-n stare de asemenea intimităţi. Bărbat puternic, arătând a cneaz, cu mustaţa tăiată drept, lipită de chip, ne poruncea parcă să nu deznădăjduim, să stăm cuminţi, să nu ne cerem acasă. Venit tocmai din Suceava, stătea aici, în salonul ăsta, de patru luni, în speranţa că va fi chemat, cândva, la transplant. Nu părăsise spitalul nicio zi, ca să nu-l prindă vestea departe de sala de operaţie. Putea încă merge, părea încrezător că va reuşi. N-aş fi crezut.
"Hai, dom' Bogdan, că şi dumneata eşti dintre cei vechi. Ai avut comă hepatică, am auzit eu c-ai fost aproape. Cum îi?... Oare cum îi acolo?..."
La 40 de ani, între "cei vechi"... Într-adevăr, ţin minte livada asta de meri dinspre bulevardul Fundeni, cu ramurile pline de flori albe, din vremea în care boala nu era atât de devastatoare. Acum e ninsă, tristă, acoperită de zăpezi de ianuarie. Dar n-am ce să-i spun domnului Raţă. Criza s-a declanşat toamna, când eram încă acasă, şi deodată am început să mănânc bomboane, inconştient, zeci de bomboane, una după alta. Alcoolul, tutunul, excesele, le lăsasem de mult. M-au adus c-o maşină la spital şi m-am trezit peste vreo trei zile, încă legat de pat, după toate violenţele pe care le săvârşisem asupra medicilor, fără să-mi amintesc, până a intra în comă. Encefalopatia, cea mai ucigătoare urmare a cirozei hepatice... Substanţe toxice, nefiltrate de ficat, urcă la creier prin sânge, provocând o "nebunie profundă", din care puţini se trezesc. Atât ştiu, că m-am pomenit aici. Dar nu distrus, secătuit de viaţă, ci c-o voioşie inexplicabilă, puţin impertinentă chiar, ca şi cum în somnul minţii aş fi aflat ceva, "un mare secret", pe care - culmea - nu mi-l mai amintesc deloc. Mă simţeam cuprins de linişte, amuzat chiar de neştiinţa mea totală, privindu-i mirat pe medicii care-ncercau să-mi spună c-am ieşit din moarte. În rest, din timpul comei, nu ţineam minte nimic.
"Nu ştiu, domnu' Raţă. Zău că nu ştiu. Eu de atunci nu îmi amintesc nimic. Nimic. Cred că-i aşa, cum ai cădea într-un somn lung, fără vise. Nu ştiu..."
La patru zile după noaptea aceea, domnul Raţă a murit. Aşa se întâmplă. Oameni care nu mai vor să coboare din pat, nici măcar câţiva paşi, până la fereastră, să vadă soarele. În acele zile s-a stricat şi instalaţia sanitară a camerei noastre, iar domnul Raţă a renunţat să meargă singur până la îndepărtata baie publică din capătul holului, îi era greu. N-a putut îndura nici "ridicolul" de-a purta scutece şi sondă, de-a fi hrănit cu linguriţa de nevasta sa, care-i citea mereu rugăciuni şi adormea, săraca, stând în scaun cu capul pe picioarele lui. Oameni care nu mai vor decât atât: să doarmă, să fugă de prezent. Să doarmă mult, pentru totdeauna. Să scape de veşnica hărţuire a bolii ăsteia, care te sfârşeşte până-n ultima celulă, ca un blestem viclean ce-ţi strică sângele, toate măruntaiele, care-ţi ia totul: bucuria, puterea de-a merge şi gândi, putinţa sexuală, încrederea în tine, speranţa... Ciroza, incurabilă, cea mai perfidă dintre toate bolile lumii, căci nu doare deloc la început, te învăluie apoi mişeleşte şi loveşte fulgerător. Aşa s-a întâmplat şi cu omul acesta: în somn, din zi în zi, se făcea tot mai pământiu şi parcă "se micea" trupeşte. Un fel de firişoare albe, ca de păianjen, apăreau între degetele sale subţiri, cadaverice. Abia când am văzut-o pe doamna Raţă în doliu, m-am dezmeticit. Cât de repede se întâmplă! Cât de simplu, "la vedere", fără să poţi face nimic. Părea doar un om care doarme în celălalt pat. Până într-o dimineaţă, când nişte oameni în halate verzi l-au luat şi l-au dus în altă parte.
Transplantul, un vis SF
Operaţia de transplant de ficat
Vreo cinci saloane de bărbaţi sunt în aripa aceea şi în toate am stat pe rând. Centrul de excelenţă în Gastroenterologie-Hepatologie, locul unde sunt "ţinuţi în viaţă" cel mai grav bolnavi de ficat, pentru un eventual transplant, asta fiind singura lor speranţă de supravieţuire. Transplantul... Câţi dintre noi vor ajunge acolo?... E vorba de noroc, de sânge şi compatibilităţi, de liste de aşteptare, de raritatea donatorilor. Ne gândeam la acest transplant ca la ceva ştiinţifico-fantastic, un vis palid, undeva în fundalul minţii, fără să ştim niciunul ce-nseamnă precis. Să iei un ficat întreg de la un om mort, aflat departe, şi să îl pui în alt om... Nu ne ducea mintea până acolo. Eu, unul, vă spun sincer: voiam doar să mai trăiesc un pic. Doar un picuţ. Să văd ce se mai întâmplă...
Extratereştrii portocalii de la etajul patru
O istorie vie - dr. Irinel Popescu şi distincţiile sale internaţionale
Aşteptam dimineţile. Măcar începeau să se mişte oameni, se aprindeau lumini, simţeam viaţa. "Să nu poţi dormi, de teamă că n-ai să te trezeşti niciodată..." La început, nu credeam că ăsta poate fi un motiv. Dar sindromul ăsta l-am regăsit şi la alţi pacienţi, ce hălăduiau nopţile, tăcuţi, pe coridoare. De aceea aşteptam dimineţile, să apară asistentele cu masa pe roţi, plină de perfuzii, să aprindă lumina şi să ne orbească pe toţi, să se mire că-s treaz la ora asta întunecată, din miez de iarnă, să-mi facă un compliment de politeţe, că arăt mai bine, şi chiar să zâmbească puţin. O vioiciune aduceau femeile astea tinere în salon, suportându-ne mofturile de copii nervoşi (că nu mai vrem perfuzii, că vrem acasă), purtându-se absolut egal cu toţi, de la profesor, om de afaceri, până la ultimul moşneag venit din vârful munţilor. Toţi eram portocalii, cu sclera ochilor roşie-portocalie, păream nişte extratereştri puţin caraghioşi, căci, deşi slabi, ne purtam anevoie burta aceea ascuţită, nefirească, păşind încet, crăcănat, ca femeia lăuză. (Ascita, retenţia de lichid în abdomen - cel de-al doilea semn al cirozei în fază terminală, după encefalopatia hepatică). Stranii oameni... Cu ochii mari, aşteptam în paturi vizita de la şapte jumătate a doctorului Liana Gheorghe. Doar pentru ocazia asta ne mai bărbieream, ne făceam ordine în lucruri. Ne era chiar puţin teamă de exigenţele ei milităroase. Şapte jumătate punct. Era singurul moment solemn al zilei, când apărea ea, cu trena de medici şi asistente în urmă. Un alai alb ne intra în cameră şi se răsfira printre paturi. Brilianta Liana Gheorghe!... Dură, atentă la fiecare detaliu, purtând ochelari cu rame negre, care-i făceau şi mai sever şarmul. În bolile de ficat, sunt medici care te pot evalua doar auzindu-te la telefon, după vigoarea glasului, sau doar privindu-te o singură dată. Aşa sunt şi medicii de aici. Doctori în medicină, cu supraspecializări în cele mai prestigioase universităţi şi spitale de transplant ale lumii. Speranţa Iacob, Iulia Simionov... Sau minunata Gabriela Şmira, care face totul din dăruire şi talent, un talent al medicinii - aş zice -, c-un fler aparte de a "vedea" suferinţa oamenilor, pe care foarte puţini îl au. Săptămâni la rând am stat la cozi, ca să ajung la ea. O urmăream cum vorbeşte cu fiecare amărât, cu fiecare băbuţă beteagă, dar cu atâta dragoste şi atenţie, încât gândeai că e peste fire aşa ceva. O femeie mai tânără decât mine, scundă, c-o frumuseţe de şcolăriţă rebelă, părul negru-negru, lung, şi-o vioiciune care te molipseşte, făcându-te, inconştient, s-o urmezi. Părea mereu îndrăgostită de viaţă, de-un om, de ceea ce face. O prindea adesea ora trei dimineaţă în spital şi tot zâmbitoare era, relaxată, zicând că este timp pentru toate. Ea a fost doctoriţa mea. Dintre puţinii oameni din cam exagerat de tumultuoasa-mi viaţă care au avut încredere în mine deplin, până la capăt. "Bogdan, tu n-ai cum să mori. N-ai cum să mori, înţelegi?!", avea să-mi spună, ţinându-mă de umeri, aproape cu lacrimi în ochi, atunci când totul părea pierdut. Când cineva necunoscut are-ncredere în tine astfel, chiar că nu-ţi vine să mori. Cred că decizia de-a supravieţui cu orice preţ în mare parte i-o datorez ei. Ca să-i arăt că pot. Ca să n-o supăr.
Uriaşii îndrăgostiţi
Detaliile propriei mele morţi
Camera H403. Aici am stat cel mai mult, aproape două luni de zile, în faza terminală a bolii. Deşi locuiesc în Bucureşti, deşi trei copii mă aşteptau acasă, nu mi-au dat voie să plec decât foarte puţin. Mă obişnuisem cu ideea. La începutul internărilor, încercam şi eu să le spun medicilor "ce am", să mă plâng, să le fac o listă cu ce mă doare. Apoi n-am mai spus nimic. Când mă întrebau cum mă simt, ridicam din umeri şi ziceam "bine..." Să te laşi în mâna lor, "în voia lui Dumnezeu" parcă... Să ai încredere în oameni. Oricum, ei ştiu mai bine ce ai. O vigoare plăcută parcă te cuprinde spunând acel "bine" - deşi nu e bine deloc -, creând un fel de complicitate între tine şi medicul tău. Cred că asta le-a şi plăcut puţin, făcându-i să mă accepte în lumea celor care "ştiu despre ce-i vorba", care au încredere unii în alţii. Acestea au fost singurele momente când am văzut-o şi pe dr. Liana Gheorghe zâmbind. Se întorcea spre mine şi îmi zicea: "Te simţi bine, ai?", văzându-mă în ce hal arăt, dar mulţumindu-mi, parcă, cu zâmbetul ei, că nu încep c-o listă de plângeri. Că am încredere. Aici, la Fundeni, am băgat eu de seamă un lucru: că, în general, bărbaţii puternici în viaţa obişnuită devin destul de moi. Mai slabi decât femeile, îndrăznesc să spun. Majoritatea vin cu "însoţitori", care de obicei sunt propriile lor neveste. Ele umblă, ele vorbesc cu doctorii, în numele lor le fac toate mofturile, dar îi şi ceartă pentru fapte din trecut (de fiecare dată când sunt "neascultători"), îi pisălogesc zi de zi, până le anihilează toată personalitatea, preschimbându-i în nişte copiloi inerţi, întinşi pe pat, dependenţi de ele. Am văzut foarte des bărbaţi care nici nu mai aveau curajul să vorbească direct cu medicul, ci doar prin intermediarii-neveste. Le şopteau la ureche: "Spune-i că mă doare şi burta...". Timid, cu glas stins. Iar ele traduceau: "Zice că îl doare şi burta....".
Energia. Asta îţi ia boala asta. Puţină câtă ţi-a mai rămas, într-o lume de oameni slabi, dacă o foloseşti cum trebuie, poate căpăta puteri însutite. În ce mă priveşte, un singur lucru am învăţat aici: că eul, preocuparea pentru imaginea de sine, tendinţa de a da vina pe viaţă fiindcă ţi-a făcut o nedreptate, gândirea asta analitică, obsesivă, fără rezultat, întoarsă spre tine însuţi - sunt cele mai mari mâncătoare de energie cu putinţă. Ele agravează boala, sau sunt chiar sursa tuturor bolilor. Unii spun că "au luptat" cu boala. Prostii. Cu cine să lupţi? Cel mai greu este să accepţi lucrurile, să le laşi să existe. Atunci te învăluie aşa, o stare de plutire, fără lamentări, ranchiună sau revoltă, fără amintiri, regrete şi mari speranţe de viitor, care te obligă să fii mereu în miezul lucrurilor, acum!, dându-le imediat uitării odată ce le-ai făptuit, fiindcă ai încredere că ce-ai făcut probabil ai făcut bine. Mi-e greu să explic. O uşurătate a fiinţei te cuprinde atunci când eşti la graniţa morţii. De la o vreme, am renunţat să mă mai uit la filme la televizor, cărţile le-am trimis acasă. Pentru că filmele şi cărţile le aveam în realitate, înaintea ochilor mei. Aşa au apărut domnul şi doamna Iordache, doi oameni foarte mari, de vreo doi metri, şi atât de laţi, că nu-i puteai cuprinde. Nu neapărat graşi. Doi uriaşi, pur şi simplu. Domnul Iordache avea o mustaţă groasă cât palma. Doamna Iordache era o "codană" de vreo 45 de ani, roşie în obraji, c-o singură coadă cât braţul. Cred că se iubeau, într-un fel, căci domnul Iordache o mai "înghesuia" uneori, din dragoste, pe doamna Iordache, pişcând-o şi poruncindu-i ce să facă, pentru ca apoi să izbucnească în râs, la glume probabil bine ştiute doar de ei. Cam nefirească giugiuleala asta a lor, dar mie totuşi nu-mi displăcea. Erau total neştiutori, parcă picaţi din lună amândoi, ea n-avea ochi decât pentru el şi roşea de fiecare dată când vorbea cu alţi oameni. Nu bârfea medicii cu celelalte "însoţitoare", nu cobora la cafele sau "o gură de aer". Doar cu mine a vorbit puţintel mai mult, când mi-a zis că ei i se pare că nu-i bine. "Moare. Prea doarme mult", a spus, stând dreaptă pe un scaun, roşie la faţă, cu privirea aţintită spre înainte. I-am spus sincer că nu cred, dar ea nu s-a mişcat. Un aer de nobleţe îi cuprinsese întreaga statură. După două zile, domnul Iordache a început să zâmbească duşmănos. Se ridica în capul oaselor şi zâmbea violent spre fiecare. Mi-am dat seama că voia să zâmbească normal, dar nu reuşea. Asistentele au înălţat marginile de fier ale patului, ca să-l poată lega. A treia zi, după o noapte de strigăte şi zvârcoliri disperate, domnul Iordache a murit. În picioare, în faţa patului său, cu coada lăsată peste umăr, doamna Iordache părea imensă şi foarte tânără.
Cu asistenta Suzana - prieteni pe viaţă
"Ia-mă, Doamne, cu Tine! Vreau să mor acum, nu mai pooot!... Ia-mă, Doamne. Ia-mă acum! Acum!..." Mai mult de-o săptămână am trăit cu strigătele omului acesta, în fiecare noapte, de seara până dimineaţă, continuu. Slab, aţos, i se încordau venele grumazului ca nişte bice, de atâta urlet. În cazul domnului Gherasim din Vâlcea, calmantele nu mai aveau efect. Nu doar că nu puteai dormi nicio clipă, dar vaietele sale îţi intrau în sânge, te obsedau. Alături, mărunţică şi palidă, nevasta lui ne implora să-l iertăm. Nu-l puteau muta singur într-un alt salon, căci toate erau pline. Plus că aici nu există rezerve, condiţii "mai speciale". Aici, nimeni nu-i mai presus decât ceilalţi. În faţa durerii fizice, oamenii sunt foarte imprevizibili. Am văzut şi preoţi, ţipând disperaţi, nemaipăsându-le de nicio demnitate omenească. Am văzut şi inşi care încă mai găseau puterea să facă haz de necaz. Să râdă cu lacrimi de durere. Atunci când Alexandru din Buzău a intrat în salonul nostru, aruncându-şi zeflemitor bagajul pe pat, mi-am dat seama că omul ăsta nu-şi mai lua "lupta cu boala" prea în serios. Înalt, probabil frumos altădată, căci acum, la 51 de ani, nu era decât un schelet gălbejit, c-un abdomen enorm (ascitic), având însă trăsăturile chipului sculptate rafinat, pomeţii înalţi şi ochii albaştri, încă strălucitori. Mergea greu, ţinându-se de lucruri, şi se dădea de ceasul morţii din orice. Singurul om care ţipa ca din gură de şarpe când îi luau sânge pentru analize. "Ah, aah, aaahhh!...", făcea la fiecare înţepătură, închizând ochii strâns, iar pe mine şi pe asistente ne pufnea râsul, privindu-l. Nu mi-am dat seama niciodată dacă se prefăcea. Cred însă că durerile cele mari le ţinea pentru dânsul. Odată, a întins mâna spre mine, când nu putea ajunge până la masă, şi l-am prins de braţ, nelăsându-l să cadă. Nu mi-a mulţumit, doar mi-a făcut cu ochiul, ca la o glumă bună. De fapt, n-a mulţumit nimănui niciodată. Mereu bosumflat, neîndemânatic, ne privea mânios, pe sub sprâncene, aşa cum se uită copiii când se prefac supăraţi. Bănuia că va muri repede. Dar chiar şi el mai credea în transplant...
Stăteam mereu pe lângă dânsul. Îl susţineam să meargă, îi cumpăram mâncare de jos, de la chioşc, văzând că el nu poate, că nu are niciun ban. Eram la fel de grav ca şi el, abia mai puteam urca patru-cinci scări la rând. Picioarele îmi pocniseră, de la atâta lichid, pielea crăpase şi arăta ca un perete de peşteră maroniu, cu cruste adânci, pe care se prelingeau apă şi sânge. Brusc, din loc în loc, prin porii pielii ţâşneau alte fire de sânge lungi, ca din pistoalele de jucărie. Nu mai puteam merge decât şontâc, c-o pereche de papuci mărimea 46, găsiţi într-o piaţă de cartier. Dar dincolo de toate astea, simţeam o anume putere. O forţă care intră în tine, de fiecare dată când ajuţi pe cineva la fel
Moarte sau viaţă - Spitalul Fundeni
Auzisem c-a fost inginer, că e căsătorit cu o femeie frumoasă, că are o fată pe care o iubeşte foarte mult, dar familia nu prea îl vizita. Odată, am prins un crâmpei de discuţie telefonică, în care Alexandru devenise chiar foarte serios. "TU mă întrebi ce-mi doresc de la viaţă?!... Îmi doresc ca «Iepurica» să vorbească mai mult cu mine. Mai ţii minte cum era... Asta îmi doresc, atât îmi doresc!" Am văzut-o o dată, sau de două ori, pe această fiică. O tânără, într-adevăr, foarte frumoasă, de vreo 22 de ani, îmbrăcată foarte elegant, în palton negru, cu eşarfă neagră. A venit la braţ cu prietenul ei, un tinerel spilcuit, care-l privea flegmatic, chiar cu puţină repulsie, pe omul scheletic întins pe pat. Au vorbit puţin, el se fâstâcea, poftind-o ruşinat să se aşeze, vrând să o servească cu ceva, dar nu avea cu ce, enervându-se din cauza grabei ei, apoi rugând-o brusc să mai stea, doar puţin, să o vadă. Dar era târziu, fata a plecat, iar eu m-am prefăcut că am treabă la camera asistentelor şi am fugit după dânsa. "Tu eşti Iepurica, nu?", am întrebat, iar ea a tresărit, oprindu-se. I-am spus cât de mult o iubeşte tatăl ei, că vorbeşte mereu despre dânsa... Ea m-a privit cu o severitate mirată, tăcând aproape un minut, apoi a izbucnit în lacrimi. "Dacă aţi şti!...", a mai spus, şi m-a atins o secundă cu degetele sale lungi, frumoase, pe haină. Doar o clipă, pe mâneca hainei. Apoi a plecat mai departe. Probabil erau lucruri mai vechi între ei, cred că şi el greşise cândva. La câteva zile, a plecat şi el. Într-o dimineaţă, devreme, l-am văzut îmbrăcat şi mi-a zis că pleacă. Părea preocupat de ceva, nici nu mi-a întins mâna de rămas bun. După vreo săptămână, mi-a sunat telefonul la ora patru jumătate dimineaţă. M-am speriat, nu reuşeam să-l găsesc prin pat. Era "Iepurica". Mi-a spus că "tăticul" ei tocmai a murit şi că, înainte de moarte, a pomenit de mine. Că s-a gândit că e bine să ştiu asta. Apoi a tăcut şi nici eu nu am spus nimic. Înainte de a închide, mi-a mai zis: "Mulţumesc". Un "mulţumesc" pentru care am plâns jumătate de zi şi am crezut că mi se limpezeşte rostul lumii. Am avut un prieten.
Când nu mai ai voie NIMIC
Brilianta Liana Gheorghe
Doina Hrehoreţ, doctorul meu pentru toată viaţa
Anestezistul Mihaela Ungureanu
Trăiam dincolo de lucruri. Mâncam mecanic, blegit, fierturile acelea lungi şi păstoase, insipide, fără să mă mai gândesc la nimic. Nu intru în detaliile regimului. Cred că cei mai mulţi din cauza asta au murit. Pe scurt: nu mai ai voie NIMIC. Nimic din ceea ce oamenii obişnuiesc a socoti "mâncare" cu gust. Fără nimic din comerţ, fără pic de sare - niciun gram! -, fără proteine animale, care declanşează nebunia, fără alimente rugoase sau acide, care pot rupe varicele. Asta, pe lângă regimul inuman al cirozei. Legume şi fructe doar fierte. Pastă nesărată şi neîndulcită. Şi nici măcar toate fructele şi legumele, ci cele mai puţin gustoase şi consistente. Puţini pot îndura asemenea privaţiuni. Simţi c-o iei razna, corpul îţi cere. Absolut nimic nu poţi face. Să scrii coerent pe o foaie cinci cuvinte de mână. Să mergi pe picioare, să te concentrezi la citit sau la televizor, să vorbeşti prea mult. Până şi acestea sunt eforturi interzise. Au fost zile în care nu reuşeam nici să deschid dopul de la o sticlă cu apă plată. Atâta putere-mi mai rămăsese în braţe. Asistentele-şi cereau iertare că nu mai sunt medicamente în spital, parcă se simţeau ele însele vinovate de întreaga stare a sistemului medical. Trebuia să ni le cumpărăm singuri. În cazul meu, extrem de grav, aceste medicamente ajunseseră să coste inuman de mult. N-aş fi trăit fără ajutorul din inimă al doamnei Sânziana Pop, "şefa" mea, dar şi cel mai apropiat prieten, mereu. M-a ajutat fără amânare. Şi-a găsit mereu timp să vorbească cu mine, ore în şir, la telefon, în fiecare seară. Mi s-au părut nişte vorbe atât de adânci, cele schimbate atunci - despre mine însumi, despre moarte şi rosturi tainice, despre cum poţi preschimba vecinătatea cu moartea într-o experienţă spirituală mai înaltă... Despre cât de "privilegiat" sunt să pot să istorisesc toate aceste călătorii interioare, pe care le-ar înţelege foarte puţini. N-o să credeţi, dar şi acum, când scriu, mă podidesc lacrimile. Starea asta: să fii onorat, să ai asemenea prieteni... Ea mă ţinea în viaţă. Pur şi simplu. "Ai glas bun. Tu n-ai cum să mori. Eşti un «ales» de-al lui Dumnezeu, Bogdane!", au fost cuvintele femeii-înger care m-au ţinut viu, seară de seară, să mai pot rezista până dimineaţă, în calvarul insomniei, lângă ceilalţi muribunzi. Un înger fără de care n-aş fi existat, începând, probabil, cu luna noiembrie a anului 2013.
Tărâmul morţii
Biserica Fundeni
Vorbisem cu celebrul profesor Irinel Popescu numai o singură dată până acum. Stăpân pe sine, privindu-mă în ochi cu bunătate - ăsta-i cuvântul!, o bunătate ce uneori depăşeşte limitele omenescului - mi-a zis aşa: "Dacă nu se mai poate face nimic, atunci o să facem un transplant şi vei trăi". Vorbele astea puţine mi-au fost mereu o speranţă, niciodată clară, ci numai bazată pe încrederea cu care au fost rostite, că acest transplant nu-i doar un vis SF, o amăgire a muribunzilor, ci chiar s-ar putea face. Dar trecuse mult timp de atunci şi mi se tot zicea că starea mea e din ce în ce mai rea. Mă apropiam de moarte. Mi-au calculat "scorul Meld", cel ce arată gravitatea bolii, în vederea urgenţei transplantului. A ieşit 27. Mai mare decât al tuturor. În dreptul lui, într-un tabel, citisem, nemaiavând puterea nici să mă mai sperii: "Mortality at 30 days: 89.5%". Am mai supravieţuit încă vreo 45 de zile, după acest ultim termen. Devenisem prioritar, "urgenţă" pe lista de aşteptare, dar nicio veste nu se întrevedea de prin ţară. Când am întâlnit prima dată un "transplantat", îl priveam ca pe un extraterestru. Nimerise, nu ştiu cum, pe la Gastro, să-şi facă nişte analize, şi toţi ne-am repezit spre el să-l vedem, să-l întrebăm, să-l atingem, contemplându-l ca pe o creatură din altă lume. Şi iarăşi aşteptam, sperând că încă se poate. Noi şi noi bolnavi apăreau în salonul meu, H403, însă nu mai reuşeam să le ascult poveştile. Adeseori nu mai ţineam minte seara ce făcusem dimineaţa. Într-o zi mi s-a spus că gata, voi intra la transplant, însă chiar înainte de operaţie, mi-au găsit un mic "marker de infecţie" pentru care am fost respins. Aşa se întâmplă: pentru orice amănunt poţi fi socotit nepregătit, alegându-se un altul - cel de pe locul doi - în locul tău. Nu m-am întristat, n-am căzut în depresie. Dr. Gabriela Şmira a fost mereu lângă mine. "Jocul se joacă până la capăt!...", a zis odată, ca pentru sine, decisă şi aproape mânioasă, iar vorbele ei mi-au dat mai multă putere decât mi-ar fi dat armate de psihologi. Aş fi vrut s-o urmez, să fiu ca ea, dar nu mai puteam. Nu mai ştiam de mine. Terapia intensivă... E singurul loc în care nimeni nu şi-ar dori să ajungă vreodată. Aşa îmi reprezint şi acum trecerea spre tărâmul morţii. Gresie albă, imaculată, într-o cameră nesfârşită... Lumini ce nu se sting niciodată. Un pat înalt, ca un tron, cu multe tuburi deasupra... Eşti singur. Gol, aşa cum te-ai născut, fără nimic al tău, stai întins pe patul acela, acoperit cu o pânză albă. Nu te poţi mişca, n-ai telefon, n-ai pe nimeni. Aşa m-am trezit, privind speriat în jur, fără să ştiu ce zi este, ce oră. În faţă aveam doar un perete alb, gol. Alături puteam vedea cu coada ochiului o femeie care nu s-a mişcat niciodată, probabil în moarte clinică. În spatele meu nu ştiu ce era, cred că o sală foarte mare. Mă simţeam uitat, complet părăsit de toţi, în lumina asta orbitoare a morţii. Într-o noapte, am simţit efectiv cum "se scurge viaţa din mine". La propriu. Ca o energie care mă părăseşte încet, ieşind din trup, tot mai puţină... Mi-a fost frică. Mai frică decât toate fricile pe care mi le imaginam că există. Am început să zbier cu lacrimi, implorând să vină cineva să-mi facă ceva, să nu mă lase. Apoi mi-a fost ruşine. M-au dus înapoi în salon, pentru ultima oară. Mi-au pus cateter în gât, o sondă ca o zgardă de câine, prin care-mi injectau substanţe, căci "nu mai aveam vene" pe braţele ciuruite de perfuzii. Şi iarăşi am stat şi am aşteptat. În dimineaţa zilei de 4 februarie, la orele 4, o mână m-a mişcat încet prin somn. Credeam că iar a trecut noaptea, că sunt asistentele cu perfuzii. Dar lumina nu s-a aprins. Aplecată spre mine, în întuneric, stătea o infirmieră masivă, pe care o cunoşteam de mult. S-a apropiat de chipul meu şi mi-a şoptit zâmbind: "Băiete, hai la transplant... Hai, băiete..." Ţin minte totul, ca ieri. Respiraţia femeii, când s-a apropiat de faţa mea. Îmi căutam papucii prin beznă, dar ea mi-a zis că nu-i nevoie de papuci. Am vrut să mă îmbrac, să mă spăl puţin, şi tot a zis că nu-i nevoie. M-am aşezat în scaunul cu rotile şi infirmiera m-a dus cu liftul până la subsolul uriaşului spital. Pe sub pământ, prin nişte catacombe lungi, întunecoase, am mers până în cealaltă clădire, cea impunătoare şi veche, a Fundeniului. Afară era ger, ningea de zile întregi. Aici, sub pământ, era bine. Ţin minte roţile descentrate ale scaunului, care huruiau pe mozaicul holului, picioarele mele care uneori alunecau de pe bară, încetinind înaintarea. La un moment dat, drumul urca puţin, iar femeia nu mă mai putea duce. Eram greu, nu mă putea împinge, şi se mai oprea ici-când, gâfâind asudată. Îi auzeam respiraţia, ca de mamă. Şi roţile huruind pe pământ. Apoi porneam mai departe, tot mai departe, urcând spre o lumină mare.
Viaţa de la început
Morţi şi vii
M-am trezit într-o altă "terapie intensivă", în care totul era colorat. Pereţii, lucrurile, oamenii... Mulţimi de femei în halate colorate roiau în jurul meu, făcându-mi toate mofturile. Şi toţi îmi zâmbeau. Tronam tot pe un pat înalt, dar mai sofisticat, o adevărată "uzină" de reanimare, cu multe aparate deasupra, care probabil costă cât o casă. Belşug de medicamente, dotări de ultim standard mondial. Au apărut şi cei trei magnifici care au făcut acest "miracol", greu de-nţeles pentru mine şi astăzi: Profesorul Irinel Popescu şi două femei frumoase: anestezistul Mihaela Ungureanu şi chirurgul Doina Hrehoreţ (ultima îmi este medic şi astăzi, probabil pentru toată viaţa). Şi toţi trei îmi zâmbeau. O bucurie atât de sinceră, de dezinteresată, o bunătate care mă făcea să mă simt mic, netrebnic, paralizat de recunoştinţă. Cum au reuşit asta?! Să aduci la viaţă normală un om care ieri era ca şi mort? Mi-au spus că acum sunt complet sănătos, că am ficatul unui tânăr de 23 de ani. Un băiat care, impresionat de accidentul aviatic al lui Adrian Iovan, a hotărât să doneze totul. Mi-au spus că şi restul trupului mi-e sănătos. După două-trei zile, puteam merge pe jos câţiva paşi, târându-mi tuburile acelea lungi după mine. Analizele ficatului îmi erau perfecte. Ochii mi se făcuseră iarăşi albi, pielea aceea galbenă-pământie, de cirotic, a început să mi se jupoaie, ca prin miracol, lăsând loc celei sănătoase. Îmi vedeam cu ochii mei corpul cum se însănătoşeşte, zi după zi. Imediat după operaţie, am slăbit peste zece kilograme, lepădând toată apa aceea ascitică, scârbavnică, aducătoare de moarte, ce-mi invadase corpul bolnav. Odată am întrebat de encefalopatie şi doamna Hrehoreţ a râs. "Uită", mi-a zis. Encefalopatia, ascita, varicele esofagiene sunt de acum amintire. Toate au dispărut, într-o singură zi.
Transplantida
La Fundeni, după "Înviere"
Printr-un culoar lung am fost dus apoi spre tărâmul transplanţilor. "Transplanţi", nu transplantaţi, aşa ne vor spune de acum înainte cei din întregul spital, cu mare respect, într-adevăr, ca unor fiinţe de pe altă planetă. "Din îndepărtata Transplantida", parcă... Uşi deschise, prin care vedeam oameni în suferinţă, în saloane largi, operaţi obişnuiţi - "de drept comun", cum avea să-mi zică cineva, amuzându-mă -, mulţi, incredibil de mulţi, după boli, accidente, nefericiri, zăcând în bandaje pe paturi, unul lângă altul. La capătul acestui culoar, separaţi de-un perete şi o uşă de sticlă de restul lumii, acolo sunt ei, transplanţii. Nu intră oricine. Cei admişi poartă mască, botoşi de plastic peste încălţăminte şi-un fel de pelerine albe, subţiri, aseptice. Trei asistente tinere, impecabile, Cristina, Suzana şi Cornelia, se ocupă de aceşti inşi stranii. Au ştiinţă şi ţinută de adevăraţi medici, purtări delicate, aristocratice, care impun o conduită asemenea. Şi ele vor avea grijă de noi pentru toată viaţa. La ele vom reveni mereu. Aşa e aici: oamenii ţi-s daţi pentru toată viaţa. Arvuniţi pentru eternitate...
I-am cunoscut îndeaproape pe aceşti transplanţi. Suntem puţini (460 azi, în toată ţara), "norocoşii", cum ne zic unii, căci, într-adevăr, de şansă e vorba, ca să ajungi aici. Am vorbit cu ei ore-n şir, le-am aflat vieţile, până în cele mai mici intimităţi şi amănunte. Majoritatea sunt oameni obişnuiţi, cu slujbe mărunte, sau ţărani, mulţi chiar foarte săraci - nici vorbă să te gândeşti că au ajuns aici "pe pile" sau priorităţi financiare. Trebuie doar să-i priveşti, să-i asculţi puţin, ca să-ţi dai seama de asta. Am constatat însă o anume "rafinare" a acestor inşi, după ce au trecut de marea punte a morţii. Pe unii îi cunoscusem şi înainte, la "Gastro", atunci când erau cuprinşi de disperare. Nu suferinţa i-a înnobilat, ci ieşirea din ea. Îşi începeau, pur şi simplu, vieţile de la zero. Toţi îşi socotesc ziua operaţiei ca o a doua zi de naştere. Dacă nu chiar prima. "Nou-născuţi", aşa îşi zic, mereu. Se roagă pentru sufletele donatorilor şi familiile acestora, pomenindu-i în biserici, înainte de părinţii lor naturali. Toţi simt îndemnul să facă asta. Văzându-i cât sunt de sinceri, de curaţi sufleteşte, e imposibil să te îndoieşti că au apucat-o pe un drum de îndreptare, cel puţin morală, fără întoarcere. Sunt buni. Nişte oameni buni. Te ajută, îţi zâmbesc, sunt prieteni între ei pe viaţă. Alcătuiesc o lume a lor, cu nişte coduri şi cuvinte aparte, pe care cei din afară nu le-ar înţelege. Sunt "altfel", în orice caz. În a doua seară, au venit să-mi ia tensiunea doi bărbaţi foarte înalţi şi slabi, îmbrăcaţi în... pijamale. M-am neliniştit puţin, am întrebat unde e asistenta. "Nu-ţi face griji, noi suntem transplanţi", au zis ei, şi şi-au ridicat puţin tricoul, să-mi arate Y-ul acela mare, ca o broderie cafenie, de pe abdomen. Aveau Y-ul la fel ca şi al meu, semnul tuturor transplanţilor de pe pământ. Al celor cu o viaţă nouă. Mi-am dat seama, din încrederea cu care vorbeau, că cei doi ştiu mai multe despre transplant decât o luare de tensiune. În cea de-a treia zi, a venit la mine o femeie transplantă. Subţirică, delicată, cu părul roşcat. Era deja refăcută, pe picior de plecare. Când a auzit că sunt bine, a plâns. Ea fusese aleasă atunci, în locul meu, să trăiască. Cea de pe locul doi, pe lista de aşteptare. Mi-a spus că s-a simţit vinovată. Că toţi cei din neamul ei s-au rugat pentru mine, în mai multe biserici, săptămâni la rând, ca să nu mor. Pentru ca ea să nu simtă povara.
Dincolo de cuvinte
Icoanele la care transplantanţii se roagă pentru sufletele donatorilor
"Transplantul de organe este mai mult decât un act pur tehnic", s-a spus de către marii noştri chirurgi, la Ziua Naţională a Transplantului, de pe 9 mai, anul acesta. "Este cel mai uman act cu putinţă, cel mai dumnezeiesc posibil..." Marele dar al învierii mele, ieşind dintr-o lume murdărită, iremediabil compromisă şi bolnavă, în care nu credeam că aşa ceva mai există: umanitatea din oameni... Am găsit-o abia aici, între aceşti specialişti de vârf, care lucrează la limita morţii. "Toţi oamenii sunt egali" este vorba preferată a doctorului Irinel Popescu. "Fiecare fiinţă, la modul individual, are aceeaşi valoare". Da, încă mai trăiesc oameni din aceştia: care nu te lasă, oricine ai fi. Care te ţin în viaţă. Care nu vor să te piardă.
În cea de-a unsprezecea zi, mi-am făcut bagajul şi am plecat. Era sâmbătă. Singur, cu un taxi uitat în faţa spitalului pustiit, am pornit printr-un Bucureşti imens, pe care parcă nu îl mai cunoşteam. Mă uitam cu coada ochiului la şofer, să văd "dacă nu-şi dă seama" de ceva anumit, dacă mă consideră om ca toţi oamenii. De atâta timp nu mai fusesem pe-aici... Strada, blocul.
Înapoi, spre lumină
(Acest text am dori să constituie o speranţă pentru zecile de mii de români care suferă de această boală cumplită, ciroza, dar şi pentru familiile celor abia decedaţi, care astfel pot săvârşi un gest sublim în faţa lui Dumnezeu. Spune DA, fără temeri şi îndoieli, donării de organe. Biserica Română este acum trup şi suflet, de partea medicilor salvatori de vieţi. Eu însumi vă mărturisesc că se poate.)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
