ANCA POP - "Simt cu toată fiinţa mea că nu sunt legată de nimeni şi de nimic, ci doar de muzică"

- interpretă de muzică pop şi jazz -

Anca Pop, bănăţeancă de la Moldova Nouă, reîntoarsă împreună cu familia ei dintr-o lungă emigraţie în Canada, s-a făcut cu­noscută pe scena muzicală românească prin parte­neriatul artistic şi prietenia care o leagă de legenda Balcanilor, Goran Bregovici. Ea a apărut în mai multe concerte de-ale lui, în România şi în Europa, şi a beneficiat de sfaturile şi colaborarea mu­zicianului sârb pe albu­mul său de debut, "Acustic Anca Pop". Acesta a apă­rut acum doi ani şi, de pe el, piesa "Jea­lous Mons­ter" ("Monstrul gelos") este încă un mare succes în topurile posturilor de radio şi televiziune muzicale. "Re­locată" la Bucureşti, unde "se dă ora exac­tă" în lumea show­-business-ului ro­mânesc, Anca Pop îşi pregăteşte cu mare răbdare şi migală viitorul al­bum şi viitoarele concerte. O fe­meie fru­moasă şi curajoa­să, care nu se teme să-şi dedice, fără regrete, tim­pul şi energia celor 29 de ani ai ei - muzicii, în ex­clusi­vitate!

Imunitate la "spionită"

- Anca, tu la Bucu­reşti? Păreai o bănăţeancă mândră şi greu de smuls din locurile natale...

- Da, sunt de un an aici şi pot să spun că am făcut o alegere bună. Din punct de vedere muzical şi cultural, Bucureştiul e mult mai ofertant decât Timişoara!

- Dar cum te-ai adaptat menta­lităţii regăţene, cum ţi se par bucu­reştenii faţă de bănăţenii tăi "de frunce"?

- Hăă... bună întrebare! Am învă­ţat, cu timpul, să le accept metehnele "balcanice"... deşi la început mă mi­rau foarte! De pildă, dacă un bucu­reştean stă cu tine la o terasă, cu un pahar în mână, şi cineva îl sună, deşi nu are niciun motiv să-l mintă pe cel de la "capătul firului", zice cam aşa: "Uite, sunt cu treabă prin oraş!", ca să creadă lumea că are activitate inten­să! Iar dacă celălalt zice: "Ah, scuză-mă, atunci nu te mai deranjez!", cel sunat, că, deh, îl roade curio­zitatea, se grăbeşte să adauge: "Ah, nu, nu... acum, dacă tot ai sunat, spune!". Mori de râs, nu alta!... Un bănăţean nu ar fi făcut aşa ceva în veci! E ca-n Cara­giale! Acum m-am învăţat şi eu, de câte ori cineva îmi spune: "Sunt cu treabă prin oraş", ştiind că e doar o introducere formală, continuunetul­burată: "Uite de ce te-am sunat...". Pe urmă, întâm­plân­du-mă pe la lansări de carte ori vernisaje la care vin personaje importante din lumea politică ori de afaceri, şi intrând în vorbă cu ei, am observat că func­ţionează obsesia aceasta a ascultării telefoanelor. Trăim într-o lume bolnavă de "spionită", te doare capul, nu altce­va! Şi toţi sunt foarte binevoitori în a-ţi spune, tot şuşotit, bineînţeles: "Ssst, suntem ascultaţi, aveţi mare grijă ce vorbiţi!" Dacă vrei să "insinuezi", măcar, ceva la telefon, ţi-e retezată vorba, cu o voce panicată: "Nu prin telefon, te rog, nici măcar des­pre idee, că ne sunt ascultate telefoanele şi ne fură altcineva ideile de business!!!". Aşadar, dialogurile se consumă şuşotit, la ureche, cu telefonul ţinut în mâna întinsă, lateral, cât mai departe posibil! Ai imaginea? Oh, râsul lumii!!! Dar acum m-am obiş­nuit, mi se pare doar amuzant, nu revoltător, ca la început. Căci nu poţi să tratezi altfel decât cu un uriaş simţ al umorului aceste situaţii... De aceea, e foarte fain să mă întâlnesc cu oamenii din lumea mea, cu muzicienii din trupă, adică oameni oneşti, care n-au niciun habar de lumea de care vorbeam adineauri, aceea a "înaltelor inte­rese"! Doar şi în muzică, pe scenă sau în studiourile de înregistrări, sunt mi­cro­foane de-adevăratelea, dar la vedere, nu ascunse! Şi nu sunt pentru ascul­tare, ci pentru redare... Ha, ha!

Sută la sută muzică!

- Ce te-a mânat înspre Bucureşti, tocmai de la intrarea Dunării în ţară?

- Am venit la Bu­cureşti nu din motive senti­men­tale, ci profe­sionale. Am compus mult în perioada asta, pentru că mă inspiră atmosfera de aici, e foarte efervescentă, dinamică, creativă pentru mine. Aşa că mi se pare, ca artist, mai profitabil să fii în Bucureşti, decât în Timişoara, unde aveam un studio bun şi săli de concert bune, dar aici sunt mult mai multe opor­tunităţi. Trebuie să mă laud cu noua mea trupă de acompaniament, toţi instrumentişti profesionişti de mare calibru. Între ei, Emil Bîzgă, un mare, mare trom­petist de jazz, care a colaborat cu Vladimir Cos­ma, marele compozitor de muzică de film, francez de origine română, stabilit la Paris. Emil a locuit în New York foarte mulţi ani, acum e la Bucureşti, predă cursuri la Conservator şi s-a alăturat foarte entuzias­mat proiectului meu. Ne-am găsit o sală de repetiţii şi lucrăm intens pentru concertele pe care am început deja să le susţinem împreună. Am pregătit un show complet, cu care putem cuceri publicul, am avut deja cântări live în cluburile bucureştene, cu muzică pop, dar şi un experiment de jazz dixieland (la "The Tube"). Cântăm piesele mele, de pe albumul "Anca Pop. Acustic", dar şi cover-uri după Frank Sinatra sau Dean Martin, standarde de blues, swing şi funk şi smooth jazz. Şi Goran Bregovici, care a fost şi copro­ducătorul primului meu album, mi-a spus că e foarte important să ai o trupă stabilă, un repertoriu bun, şi următorul pas ar fi să discutăm cu agenţi din Europa, ca să mergem să cântăm şi în afara ţării. Acum, chiar sunt într-o perioadă în care vreau să fac repetiţii fără odihnă, să scriu non-stop, să înregistrez în studio, sunt plină de idei şi de energie şi vreau să fac totul pentru muzică! Ştiu că următorii ani din viaţă îi voi dedica sută la sută mu­zicii! Mă inspiră orice loc, eu îmi creez lumea mea, sunt obişnuită şi să fiu com­plet singură, să nu interacţionez cu nimeni, să-mi aud doar gân­du­rile şi frânturi de melodii în minte, fie că sunt acasă, la Moldova Nouă, pe dealurile acum înverzite şi pline de flori, fie când cutreier prin parcurile Bucu­reş­tiului, sau sunt înconjurată de oameni la vreo cină festivă, şi dacă îmi vine o idee pentru un cântec nou, scot tele­fo­nul şi încep să o înregistrez, acolo, la masă, chiar dacă unii se uită contrariaţi cum eu cânt în telefon!... Sunt într-o pe­rioadă foarte bună acum, sunt echi­librată şi crea­tivă, şi simt cu toată fiinţa mea că nu sunt legată de nimic şi de nimeni, ci doar de muzică! Dacă se întâm­plă să ajung într-un loc şi muzica e motivul, atunci acela e locul ideal pen­tru mine în momentul res­pectiv!

"Goran îmi spune mereu să nu mă mărit tânără"

- În afară de muzică, cum arată viaţa ta la 29 de ani? Eşti îndră­gos­tită?

-Nu am cum să am o relaţie acum, nici nu-i simt lipsa, pentru că toată ener­gia aceasta pe care ar trebui să o investesc într-o relaţie, o dăruiesc muzicii. Pot să fac asta fără probleme! Am descoperit că pot să trans­fi­gurez în muzică nevoia firească de afecţiune, de tan­dreţe... Aşa că, în momentul acesta, cel puţin, eu nu am nevoie de o relaţie din aceea, tradiţională, care să mă restricţioneze. Despre lucrurile astea vorbesc une­ori, prieteneşte, cu Goran, şi el îmi spune mereu că nu trebuie să mă mărit de tânără şi să am copii, să-mi asum toate grijile şi responsabilităţile unei familii, pen­tru că asta înseamnă să renunţ la carieră. (El a îm­plinit 64 de ani de curând, e căsătorit, are trei fete, şi pe ultima din ele, soţia lui a născut-o la 49 de ani!)

- Ce faci tu pentru tine, numai pentru tine? Îţi place să citeşti? Sau să faci shopping, să îţi cumperi farduri şi poşete?

- Nu, nu prea sunt eu cu cumpărăturile... mă plic­tisesc foarte tare să umblu prin mall-uri! Uite, în tim­pul care îmi mai rămâne li­ber, mă gândesc să fac vo­lun­tariat într-o grădiniţă pentru copii cu dizabilităţi (surdo-muţi), care e foarte aproape de locuinţa mea... Îi văd ade­seori în curte, la joacă, şi mă înduioşează condiţia lor, fe­lul în care încearcă să se ra­porteze la realitate. În rest, prefer să stau şi să citesc, acasă sau pe o bancă, în parc. Îmi place să conversez cu oa­meni interesanţi. Din asta mă hrănesc, din cărţi şi conver­saţii cu miez. Cred că ăsta e hobby-ul meu: să comunic cu oamenii! Am şi prieteni, mulţi dintre ei risipiţi prin tot felul de colţuri ale lumii, poa­te nu vorbim cu lunile, dar suntem mai prieteni decât alţii care au stat "nas în nas" 15 ani. Contăm fiecare din noi pe prietenia noastră. N-aş zice că am nostalgia locului numit "acasă". Dacă stau mai mult la Mol­dova Nouă, devin agitată, nu am stare, e prea multă linişte, îmi lipseşte rit­mul trepidant al Bucureş­tiu­lui, ştiu că aici se în­tâmplă lucruri im­por­tante în lumea culturală şi eu nu sunt pre­zentă. Vor­besc zilnic acasă, cu mama, o întreb ce mai fac căţeii şi pisi­cile casei; acolo e o comunitate mică, în care toată lumea cu­noaşte pe toată lu­mea şi mama îmi spune ca­re sunt ulti­mele noutăţi. Ma­ma s-a întors, la propriu, pe acelaşi mal de pe care a plecat, acum 27 de ani, cu mine bebeluş în barcă, şi cu tata înotând, fugind amân­doi în Canada, din România comunistă. E bine acasă! Merg destul de des acolo, mă plimb cu câinii pe dealurile de dea­supra Dunării, am imaginile acelea fru­moase în suflet şi ori­cât m-ar "molip­si" Bucureş­tiul, ener­gia aceasta cu­rată de acolo nu mi-o poate lua, ba încă o dau şi altora!

"Şampanie pentru ţigani"

- După o cola­borare şi strânsă prietenie de ani buni, pe care o ai cu Goran Bregovici, timp în care ai cântat ca invitată în concertele sale, iar el a cola­borat la producţia albumu­lui tău de debut, ai apărut şi tu pe ultimul lui album, intitulat "Şampanie pen­tru ţigani". Vorbeşte-ne despre această experienţă!

- Am fost de la început prezentă în proiectul lui Goran, "Champagne for gipsies" ("Şampanie pentru ţigani"), am scris versurile pentru două din piesele de pe albumul acesta şi i-am intermediat întâlnirea cu Florin Salam, care a scris şi înregistrat pentru el pie­sele "Omule" şi "Hupa-Ţupa", şi cu care a apărut în concertul de la Bucureşti. Piesele de pe album vor­besc despre cum poţi să descoperi plăcerile simple ale vieţii, luând totul cu seninătate şi bucurie, aşa cum fac popoarele nomade, precum ţiganii, care sunt le­gaţi profund de natură şi care pun mare preţ pe rela­ţiile interumane, de familie, de prietenie. În viaţa lor nu e nimic programatic, totul se întâmplă spontan: şi în lumea lui Goran e aşa, şi în lumea lui Florin Sa­lam, şi asta mă sperie, dar îmi şi place, în acelaşi timp.

- Asocierea lui Goran Bregovici cu Florin Sa­lam a părut cel puţin bizară unei părţi a publicului ro­mânesc, mai ales după scandalul legat de droguri prin care a trecut anul trecut cântăreţul de ma­nele...

- Eu îl admir foarte mult pe Florin Salam că şi-a măr­turisit public dependenţa. El ia droguri pentru că e îngrozitor de timid şi de introvertit... Primul pas spre renunţarea la dependenţă este să vorbeşti despre asta... De ce în România e un subiect tabu acesta, de ce nu se poate vorbi despre experienţele cu droguri? Poate că, în felul acesta, lumea ar putea trage nişte învăţăminte, în loc să se arate atât de scandalizată!

- Care e istoria tatuajului "Ţuica" pe care-l porţi?

- Îmi place ţuica! Nimic mai simplu!

- Ce mai "drog" ţi-ai găsit şi tu!...

- Amuzant, nu?... Maria Tănase, unul din ido­lii mei, bea vârtos şi juca poker pe bani! Şi-a trăit viaţa, a muşcat din ea cu poftă! Mi se pare plicti­sitor să-ţi construieşti viaţa în mod programatic! Trebuie să mai simţim şi gustul aventurii, al ne­pre­văzutului... măcar din când în când!... Acum, serios vorbind, din toată istoria asta cu drogurile, cred că ar trebui să învăţăm să nu mai punem etichete în frunte celor care îşi de­clară adicţiile, ci să învăţăm să-i înţelegem şi să-i susţinem în încercările lor de a redeveni mai puternici decât dependenţele care le macină viaţa şi sănătatea. Un drog poate fi şi mâncarea tip fast-food, pot fi şi medicamentele pe care le iei pe prescripţie! În Ro­mânia se bea atât de mult şi atâţia alcoolici îşi omoară în bătaie nevestele sau mamele, dar ni­meni nu se scandalizează... Adicţiile sunt o reali­tate des­pre care ar trebui să se poată vorbi liber şi în media românească, fără ca prezentatorii de televiziune să ne arate nişte feţe lungi, îngrijorate, când, cu voci grave, ne anunţă: "Dragi telespec­tatori, vom vorbi despre o problemă foarte, foarte gravă: există la noi în ţară artişti care au folosit cocaină!". Există o carte a scriitorului Andrei Oiş­teanu, "Narcoticele în lite­ra­tura română". Eu am citit-o, e foarte interesantă! O recomand şi ce­lor care vor să ridice piatra şi să lo­vească înainte de a înţelege.