"Dom' Bogdan, oare cum o fi atuncea când mori?..."
Știa că nu dorm, că nu dorm aproape niciodată. Că probabil niciunul din salon nu doarme la ora trei noaptea, ci stau toți cu păturile-n cap și zac, indiferenți, sfârșiți, fără vlagă. "Cucii" de la etajul patru, al imensului spital; ciroticii care bântuie nopțile în așteptarea morții... N-aș fi crezut că acest om e-n stare de asemenea intimități. Bărbat puternic, arătând a cneaz, cu mustața tăiată drept, lipită de chip, ne poruncea parcă să nu deznădăjduim, să stăm cuminți, să nu ne cerem acasă. Venit tocmai din Suceava, stătea aici, în salonul ăsta, de patru luni, în speranța că va fi chemat, cândva, la transplant. Nu părăsise spitalul nicio zi, ca să nu-l prindă vestea departe de sala de operație. Putea încă merge, părea încrezător că va reuși. N-aș fi crezut.
"Hai, dom' Bogdan, că și dumneata ești dintre cei vechi. Ai avut comă hepatică, am auzit eu c-ai fost aproape. Cum îi?... Oare cum îi acolo?..."
La 40 de ani, între "cei vechi"... Într-adevăr, țin minte livada asta de meri dinspre bulevardul Fundeni, cu ramurile pline de flori albe, din vremea în care boala nu era atât de devastatoare. Acum e ninsă, tristă, acoperită de zăpezi de ianuarie. Dar n-am ce să-i spun domnului Rață. Criza s-a declanșat toamna, când eram încă acasă, și deodată am început să mănânc bomboane, inconștient, zeci de bomboane, una după alta. Alcoolul, tutunul, excesele, le lăsasem de mult. M-au adus c-o mașină la spital și m-am trezit peste vreo trei zile, încă legat de pat, după toate violențele pe care le săvârșisem asupra medicilor, fără să-mi amintesc, până a intra în comă. Encefalopatia, cea mai ucigătoare urmare a cirozei hepatice... Substanțe toxice, nefiltrate de ficat, urcă la creier prin sânge, provocând o "nebunie profundă", din care puțini se trezesc. Atât știu, că m-am pomenit aici. Dar nu distrus, secătuit de viață, ci c-o voioșie inexplicabilă, puțin impertinentă chiar, ca și cum în somnul minții aș fi aflat ceva, "un mare secret", pe care - culmea - nu mi-l mai amintesc deloc. Mă simțeam cuprins de liniște, amuzat chiar de neștiința mea totală, privindu-i mirat pe medicii care-ncercau să-mi spună c-am ieșit din moarte. În rest, din timpul comei, nu țineam minte nimic.
"Nu știu, domnu' Rață. Zău că nu știu. Eu de atunci nu îmi amintesc nimic. Nimic. Cred că-i așa, cum ai cădea într-un somn lung, fără vise. Nu știu..."
La patru zile după noaptea aceea, domnul Rață a murit. Așa se întâmplă. Oameni care nu mai vor să coboare din pat, nici măcar câțiva pași, până la fereastră, să vadă soarele. În acele zile s-a stricat și instalația sanitară a camerei noastre, iar domnul Rață a renunțat să meargă singur până la îndepărtata baie publică din capătul holului, îi era greu. N-a putut îndura nici "ridicolul" de-a purta scutece și sondă, de-a fi hrănit cu lingurița de nevasta sa, care-i citea mereu rugăciuni și adormea, săraca, stând în scaun cu capul pe picioarele lui. Oameni care nu mai vor decât atât: să doarmă, să fugă de prezent. Să doarmă mult, pentru totdeauna. Să scape de veșnica hărțuire a bolii ăsteia, care te sfârșește până-n ultima celulă, ca un blestem viclean ce-ți strică sângele, toate măruntaiele, care-ți ia totul: bucuria, puterea de-a merge și gândi, putința sexuală, încrederea în tine, speranța... Ciroza, incurabilă, cea mai perfidă dintre toate bolile lumii, căci nu doare deloc la început, te învăluie apoi mișelește și lovește fulgerător. Așa s-a întâmplat și cu omul acesta: în somn, din zi în zi, se făcea tot mai pământiu și parcă "se micea" trupește. Un fel de firișoare albe, ca de păianjen, apăreau între degetele sale subțiri, cadaverice. Abia când am văzut-o pe doamna Rață în doliu, m-am dezmeticit. Cât de repede se întâmplă! Cât de simplu, "la vedere", fără să poți face nimic. Părea doar un om care doarme în celălalt pat. Până într-o dimineață, când niște oameni în halate verzi l-au luat și l-au dus în altă parte.
Transplantul, un vis SF
Cei ce citesc aceste rânduri trebuie să se obișnuiască cu gândul că se va vorbi despre moarte. Dar nicidecum pentru a șoca, pentru a arăta "prin ce-am trecut EU", astea nu contează. Nu contează deloc. Ar fi doar niște orgolii ieftine. Se va vorbi despre moarte ca despre ceva foarte normal, omenesc, care face parte din viață. Doar niște principii nesănătoase, în care am fost crescuți, ne fac atât de speriați în fața morții. Să nu vorbim despre ea. Nu se cade! E subiect tabu. Ca și cum moartea ar fi ceva total separat de viață. Părinți sau apropiați care îți spun: "Hai, nu vorbi prostii!" atunci când tu, săracul, încerci să le spui, să le ceri părerea despre lucrul care te interesează cel mai mult în acel moment. Însă ce Dumnezeu te-ar putea preocupa mai mult în acest salon, de la fatidicul etaj patru al secției "ciroză și cancer hepatic" din Fundeni? Politica?... Bârfele?... Banii?... Mulți chiar mor din cauza asta, fiindcă refuză să se concentreze asupra situației lor din prezent. Fiindcă refuză să o accepte. Dacă te revolți mereu împotriva a ceea ce este - "Nu e drept!... locul meu nu-i aici!... de ce mi se întâmplă tocmai mie?!" - poți spune că ai murit deja. De aceea m-a uimit întrebarea domnului Rață. Am cunoscut mulți "bărbați puternici", care cu o zi înainte de a muri, total dărâmați de boală, încă se uitau la televizor, la scandalurile dintre Ponta și Băsescu, urmându-și vechile tabieturi. La ce le mai folosea? Aceiași slăbănogi fuduli, cu pijamalele lor în dungi și păreri ferme despre viață, obișnuiți ai spitalelor și învechiți în rele, care perorau toată ziua despre cât de prost merge țara asta. Voiau să uite, astfel, un singur lucru simplu: că totul s-a terminat. Totul! Că de aici înainte începe cu totul altceva...
Vreo cinci saloane de bărbați sunt în aripa aceea și în toate am stat pe rând. Centrul de excelență în Gastroenterologie-Hepatologie, locul unde sunt "ținuți în viață" cel mai grav bolnavi de ficat, pentru un eventual transplant, asta fiind singura lor speranță de supraviețuire. Transplantul... Câți dintre noi vor ajunge acolo?... E vorba de noroc, de sânge și compatibilități, de liste de așteptare, de raritatea donatorilor. Ne gândeam la acest transplant ca la ceva științifico-fantastic, un vis palid, undeva în fundalul minții, fără să știm niciunul ce-nseamnă precis. Să iei un ficat întreg de la un om mort, aflat departe, și să îl pui în alt om... Nu ne ducea mintea până acolo. Eu, unul, vă spun sincer: voiam doar să mai trăiesc un pic. Doar un picuț. Să văd ce se mai întâmplă...
Extratereștrii portocalii de la etajul patru
Așteptam diminețile. Măcar începeau să se miște oameni, se aprindeau lumini, simțeam viața. "Să nu poți dormi, de teamă că n-ai să te trezești niciodată..." La început, nu credeam că ăsta poate fi un motiv. Dar sindromul ăsta l-am regăsit și la alți pacienți, ce hălăduiau nopțile, tăcuți, pe coridoare. De aceea așteptam diminețile, să apară asistentele cu masa pe roți, plină de perfuzii, să aprindă lumina și să ne orbească pe toți, să se mire că-s treaz la ora asta întunecată, din miez de iarnă, să-mi facă un compliment de politețe, că arăt mai bine, și chiar să zâmbească puțin. O vioiciune aduceau femeile astea tinere în salon, suportându-ne mofturile de copii nervoși (că nu mai vrem perfuzii, că vrem acasă), purtându-se absolut egal cu toți, de la profesor, om de afaceri, până la ultimul moșneag venit din vârful munților. Toți eram portocalii, cu sclera ochilor roșie-portocalie, păream niște extratereștri puțin caraghioși, căci, deși slabi, ne purtam anevoie burta aceea ascuțită, nefirească, pășind încet, crăcănat, ca femeia lăuză. (Ascita, retenția de lichid în abdomen - cel de-al doilea semn al cirozei în fază terminală, după encefalopatia hepatică). Stranii oameni... Cu ochii mari, așteptam în paturi vizita de la șapte jumătate a doctorului Liana Gheorghe. Doar pentru ocazia asta ne mai bărbieream, ne făceam ordine în lucruri. Ne era chiar puțin teamă de exigențele ei milităroase. Șapte jumătate punct. Era singurul moment solemn al zilei, când apărea ea, cu trena de medici și asistente în urmă. Un alai alb ne intra în cameră și se răsfira printre paturi. Brilianta Liana Gheorghe!... Dură, atentă la fiecare detaliu, purtând ochelari cu rame negre, care-i făceau și mai sever șarmul. În bolile de ficat, sunt medici care te pot evalua doar auzindu-te la telefon, după vigoarea glasului, sau doar privindu-te o singură dată. Așa sunt și medicii de aici. Doctori în medicină, cu supraspecializări în cele mai prestigioase universități și spitale de transplant ale lumii. Speranța Iacob, Iulia Simionov... Sau minunata Gabriela Șmira, care face totul din dăruire și talent, un talent al medicinii - aș zice -, c-un fler aparte de a "vedea" suferința oamenilor, pe care foarte puțini îl au. Săptămâni la rând am stat la cozi, ca să ajung la ea. O urmăream cum vorbește cu fiecare amărât, cu fiecare băbuță beteagă, dar cu atâta dragoste și atenție, încât gândeai că e peste fire așa ceva. O femeie mai tânără decât mine, scundă, c-o frumusețe de școlăriță rebelă, părul negru-negru, lung, și-o vioiciune care te molipsește, făcându-te, inconștient, s-o urmezi. Părea mereu îndrăgostită de viață, de-un om, de ceea ce face. O prindea adesea ora trei dimineață în spital și tot zâmbitoare era, relaxată, zicând că este timp pentru toate. Ea a fost doctorița mea. Dintre puținii oameni din cam exagerat de tumultuoasa-mi viață care au avut încredere în mine deplin, până la capăt. "Bogdan, tu n-ai cum să mori. N-ai cum să mori, înțelegi?!", avea să-mi spună, ținându-mă de umeri, aproape cu lacrimi în ochi, atunci când totul părea pierdut. Când cineva necunoscut are-ncredere în tine astfel, chiar că nu-ți vine să mori. Cred că decizia de-a supraviețui cu orice preț în mare parte i-o datorez ei. Ca să-i arăt că pot. Ca să n-o supăr.
Uriașii îndrăgostiți
Camera H403. Aici am stat cel mai mult, aproape două luni de zile, în faza terminală a bolii. Deși locuiesc în București, deși trei copii mă așteptau acasă, nu mi-au dat voie să plec decât foarte puțin. Mă obișnuisem cu ideea. La începutul internărilor, încercam și eu să le spun medicilor "ce am", să mă plâng, să le fac o listă cu ce mă doare. Apoi n-am mai spus nimic. Când mă întrebau cum mă simt, ridicam din umeri și ziceam "bine..." Să te lași în mâna lor, "în voia lui Dumnezeu" parcă... Să ai încredere în oameni. Oricum, ei știu mai bine ce ai. O vigoare plăcută parcă te cuprinde spunând acel "bine" - deși nu e bine deloc -, creând un fel de complicitate între tine și medicul tău. Cred că asta le-a și plăcut puțin, făcându-i să mă accepte în lumea celor care "știu despre ce-i vorba", care au încredere unii în alții. Acestea au fost singurele momente când am văzut-o și pe dr. Liana Gheorghe zâmbind. Se întorcea spre mine și îmi zicea: "Te simți bine, ai?", văzându-mă în ce hal arăt, dar mulțumindu-mi, parcă, cu zâmbetul ei, că nu încep c-o listă de plângeri. Că am încredere. Aici, la Fundeni, am băgat eu de seamă un lucru: că, în general, bărbații puternici în viața obișnuită devin destul de moi. Mai slabi decât femeile, îndrăznesc să spun. Majoritatea vin cu "însoțitori", care de obicei sunt propriile lor neveste. Ele umblă, ele vorbesc cu doctorii, în numele lor le fac toate mofturile, dar îi și ceartă pentru fapte din trecut (de fiecare dată când sunt "neascultători"), îi pisălogesc zi de zi, până le anihilează toată personalitatea, preschimbându-i în niște copiloi inerți, întinși pe pat, dependenți de ele. Am văzut foarte des bărbați care nici nu mai aveau curajul să vorbească direct cu medicul, ci doar prin intermediarii-neveste. Le șopteau la ureche: "Spune-i că mă doare și burta...". Timid, cu glas stins. Iar ele traduceau: "Zice că îl doare și burta....".
Energia. Asta îți ia boala asta. Puțină câtă ți-a mai rămas, într-o lume de oameni slabi, dacă o folosești cum trebuie, poate căpăta puteri însutite. În ce mă privește, un singur lucru am învățat aici: că eul, preocuparea pentru imaginea de sine, tendința de a da vina pe viață fiindcă ți-a făcut o nedreptate, gândirea asta analitică, obsesivă, fără rezultat, întoarsă spre tine însuți - sunt cele mai mari mâncătoare de energie cu putință. Ele agravează boala, sau sunt chiar sursa tuturor bolilor. Unii spun că "au luptat" cu boala. Prostii. Cu cine să lupți? Cel mai greu este să accepți lucrurile, să le lași să existe. Atunci te învăluie așa, o stare de plutire, fără lamentări, ranchiună sau revoltă, fără amintiri, regrete și mari speranțe de viitor, care te obligă să fii mereu în miezul lucrurilor, acum!, dându-le imediat uitării odată ce le-ai făptuit, fiindcă ai încredere că ce-ai făcut probabil ai făcut bine. Mi-e greu să explic. O ușurătate a ființei te cuprinde atunci când ești la granița morții. De la o vreme, am renunțat să mă mai uit la filme la televizor, cărțile le-am trimis acasă. Pentru că filmele și cărțile le aveam în realitate, înaintea ochilor mei. Așa au apărut domnul și doamna Iordache, doi oameni foarte mari, de vreo doi metri, și atât de lați, că nu-i puteai cuprinde. Nu neapărat grași. Doi uriași, pur și simplu. Domnul Iordache avea o mustață groasă cât palma. Doamna Iordache era o "codană" de vreo 45 de ani, roșie în obraji, c-o singură coadă cât brațul. Cred că se iubeau, într-un fel, căci domnul Iordache o mai "înghesuia" uneori, din dragoste, pe doamna Iordache, pișcând-o și poruncindu-i ce să facă, pentru ca apoi să izbucnească în râs, la glume probabil bine știute doar de ei. Cam nefirească giugiuleala asta a lor, dar mie totuși nu-mi displăcea. Erau total neștiutori, parcă picați din lună amândoi, ea n-avea ochi decât pentru el și roșea de fiecare dată când vorbea cu alți oameni. Nu bârfea medicii cu celelalte "însoțitoare", nu cobora la cafele sau "o gură de aer". Doar cu mine a vorbit puțintel mai mult, când mi-a zis că ei i se pare că nu-i bine. "Moare. Prea doarme mult", a spus, stând dreaptă pe un scaun, roșie la față, cu privirea ațintită spre înainte. I-am spus sincer că nu cred, dar ea nu s-a mișcat. Un aer de noblețe îi cuprinsese întreaga statură. După două zile, domnul Iordache a început să zâmbească dușmănos. Se ridica în capul oaselor și zâmbea violent spre fiecare. Mi-am dat seama că voia să zâmbească normal, dar nu reușea. Asistentele au înălțat marginile de fier ale patului, ca să-l poată lega. A treia zi, după o noapte de strigăte și zvârcoliri disperate, domnul Iordache a murit. În picioare, în fața patului său, cu coada lăsată peste umăr, doamna Iordache părea imensă și foarte tânără.
Comportamente în fața durerii
"Ia-mă, Doamne, cu Tine! Vreau să mor acum, nu mai pooot!... Ia-mă, Doamne. Ia-mă acum! Acum!..." Mai mult de-o săptămână am trăit cu strigătele omului acesta, în fiecare noapte, de seara până dimineață, continuu. Slab, ațos, i se încordau venele grumazului ca niște bice, de atâta urlet. În cazul domnului Gherasim din Vâlcea, calmantele nu mai aveau efect. Nu doar că nu puteai dormi nicio clipă, dar vaietele sale îți intrau în sânge, te obsedau. Alături, mărunțică și palidă, nevasta lui ne implora să-l iertăm. Nu-l puteau muta singur într-un alt salon, căci toate erau pline. Plus că aici nu există rezerve, condiții "mai speciale". Aici, nimeni nu-i mai presus decât ceilalți. În fața durerii fizice, oamenii sunt foarte imprevizibili. Am văzut și preoți, țipând disperați, nemaipăsându-le de nicio demnitate omenească. Am văzut și inși care încă mai găseau puterea să facă haz de necaz. Să râdă cu lacrimi de durere. Atunci când Alexandru din Buzău a intrat în salonul nostru, aruncându-și zeflemitor bagajul pe pat, mi-am dat seama că omul ăsta nu-și mai lua "lupta cu boala" prea în serios. Înalt, probabil frumos altădată, căci acum, la 51 de ani, nu era decât un schelet gălbejit, c-un abdomen enorm (ascitic), având însă trăsăturile chipului sculptate rafinat, pomeții înalți și ochii albaștri, încă strălucitori. Mergea greu, ținându-se de lucruri, și se dădea de ceasul morții din orice. Singurul om care țipa ca din gură de șarpe când îi luau sânge pentru analize. "Ah, aah, aaahhh!...", făcea la fiecare înțepătură, închizând ochii strâns, iar pe mine și pe asistente ne pufnea râsul, privindu-l. Nu mi-am dat seama niciodată dacă se prefăcea. Cred însă că durerile cele mari le ținea pentru dânsul. Odată, a întins mâna spre mine, când nu putea ajunge până la masă, și l-am prins de braț, nelăsându-l să cadă. Nu mi-a mulțumit, doar mi-a făcut cu ochiul, ca la o glumă bună. De fapt, n-a mulțumit nimănui niciodată. Mereu bosumflat, neîndemânatic, ne privea mânios, pe sub sprâncene, așa cum se uită copiii când se prefac supărați. Bănuia că va muri repede. Dar chiar și el mai credea în transplant...
Stăteam mereu pe lângă dânsul. Îl susțineam să meargă, îi cumpăram mâncare de jos, de la chioșc, văzând că el nu poate, că nu are niciun ban. Eram la fel de grav ca și el, abia mai puteam urca patru-cinci scări la rând. Picioarele îmi pocniseră, de la atâta lichid, pielea crăpase și arăta ca un perete de peșteră maroniu, cu cruste adânci, pe care se prelingeau apă și sânge. Brusc, din loc în loc, prin porii pielii țâșneau alte fire de sânge lungi, ca din pistoalele de jucărie. Nu mai puteam merge decât șontâc, c-o pereche de papuci mărimea 46, găsiți într-o piață de cartier. Dar dincolo de toate astea, simțeam o anume putere. O forță care intră în tine, de fiecare dată când ajuți pe cineva la fel de bolnav ca și tine, sau chiar pe cel mai sănătos. A ajuta niște oameni străini, cu toată ființa ta... O stare pe care n-o trăisem deloc în viața obișnuită. Eram, cred, și caraghioși, cum ne susțineam unul pe altul, câțiva pași, până la baie. Cum îl ajutam să se îmbrace, cum îl masam pe spate, cum porneam anevoie să îi chem asistenta. Devenisem, cred, un fel de tovarăși ciudați, căci nimeni nu se băga în discuțiile noastre, altminteri destul de aiuristice. Singurii fără "însoțitori" dintre toți. În perioada aia mi-au ieșit toate analizele mai bune, i-am uimit și pe medici. Râdeam tot timpul, mă simțeam chiar... fericit. Așa și spuneam. Bucuria de a ajuta pe cineva până la sfârșit e un lucru rar, care imediat îți dă putere, îți dă rost. Un leac pe care l-am descoperit abia aici, târziu, ca muribund între muribunzi.
Auzisem c-a fost inginer, că e căsătorit cu o femeie frumoasă, că are o fată pe care o iubește foarte mult, dar familia nu prea îl vizita. Odată, am prins un crâmpei de discuție telefonică, în care Alexandru devenise chiar foarte serios. "TU mă întrebi ce-mi doresc de la viață?!... Îmi doresc ca «Iepurica» să vorbească mai mult cu mine. Mai ții minte cum era... Asta îmi doresc, atât îmi doresc!" Am văzut-o o dată, sau de două ori, pe această fiică. O tânără, într-adevăr, foarte frumoasă, de vreo 22 de ani, îmbrăcată foarte elegant, în palton negru, cu eșarfă neagră. A venit la braț cu prietenul ei, un tinerel spilcuit, care-l privea flegmatic, chiar cu puțină repulsie, pe omul scheletic întins pe pat. Au vorbit puțin, el se fâstâcea, poftind-o rușinat să se așeze, vrând să o servească cu ceva, dar nu avea cu ce, enervându-se din cauza grabei ei, apoi rugând-o brusc să mai stea, doar puțin, să o vadă. Dar era târziu, fata a plecat, iar eu m-am prefăcut că am treabă la camera asistentelor și am fugit după dânsa. "Tu ești Iepurica, nu?", am întrebat, iar ea a tresărit, oprindu-se. I-am spus cât de mult o iubește tatăl ei, că vorbește mereu despre dânsa... Ea m-a privit cu o severitate mirată, tăcând aproape un minut, apoi a izbucnit în lacrimi. "Dacă ați ști!...", a mai spus, și m-a atins o secundă cu degetele sale lungi, frumoase, pe haină. Doar o clipă, pe mâneca hainei. Apoi a plecat mai departe. Probabil erau lucruri mai vechi între ei, cred că și el greșise cândva. La câteva zile, a plecat și el. Într-o dimineață, devreme, l-am văzut îmbrăcat și mi-a zis că pleacă. Părea preocupat de ceva, nici nu mi-a întins mâna de rămas bun. După vreo săptămână, mi-a sunat telefonul la ora patru jumătate dimineață. M-am speriat, nu reușeam să-l găsesc prin pat. Era "Iepurica". Mi-a spus că "tăticul" ei tocmai a murit și că, înainte de moarte, a pomenit de mine. Că s-a gândit că e bine să știu asta. Apoi a tăcut și nici eu nu am spus nimic. Înainte de a închide, mi-a mai zis: "Mulțumesc". Un "mulțumesc" pentru care am plâns jumătate de zi și am crezut că mi se limpezește rostul lumii. Am avut un prieten.
Când nu mai ai voie NIMIC
De câtă vreme stau aici? Nici nu-mi mai amintesc. Puținele răgazuri de somn mai adânc erau tot niște mici encefalopatii care-mi atacau memoria, chiar și amintirile cele mai recente. Trăiam ca într-o plutire. Mi s-a spus că e ca și cum n-aș avea ficat deloc. Se făcuse fibros în întregime, chircit, mic, precum o cicatrice întărită. Cum de mai trăiam? Îmi crescuseră varice pe esofag, de gradul patru - maxim! -, oricând puteau sângera, asta însemnând moarte aproape sigură. Varicele esofagiene, cea de-a treia consecință mortală a cirozei. Odată am vorbit cu un om, la etajul trei, așteptam amândoi la rând, la endoscopie. Îmi părea normal, sănătos, în putere. După nici jumătate de oră, omul a "explodat", pur și simplu, pe holul spitalului, aruncând cu sânge în jur, prăbușindu-se. Din cauza presiunii în vasele de sânge ce vin la ficat, se dilată tocmai cele din zona cea mai profundă și sensibilă a corpului, unde hemoragia e adesea imposibil de oprit: esofagul. O simplă coajă de pâine poate zgâria una din aceste varice și ai murit. O simplă ridicare a unui obiect...
Trăiam dincolo de lucruri. Mâncam mecanic, blegit, fierturile acelea lungi și păstoase, insipide, fără să mă mai gândesc la nimic. Nu intru în detaliile regimului. Cred că cei mai mulți din cauza asta au murit. Pe scurt: nu mai ai voie NIMIC. Nimic din ceea ce oamenii obișnuiesc a socoti "mâncare" cu gust. Fără nimic din comerț, fără pic de sare - niciun gram! -, fără proteine animale, care declanșează nebunia, fără alimente rugoase sau acide, care pot rupe varicele. Asta, pe lângă regimul inuman al cirozei. Legume și fructe doar fierte. Pastă nesărată și neîndulcită. Și nici măcar toate fructele și legumele, ci cele mai puțin gustoase și consistente. Puțini pot îndura asemenea privațiuni. Simți c-o iei razna, corpul îți cere. Absolut nimic nu poți face. Să scrii coerent pe o foaie cinci cuvinte de mână. Să mergi pe picioare, să te concentrezi la citit sau la televizor, să vorbești prea mult. Până și acestea sunt eforturi interzise. Au fost zile în care nu reușeam nici să deschid dopul de la o sticlă cu apă plată. Atâta putere-mi mai rămăsese în brațe. Asistentele-și cereau iertare că nu mai sunt medicamente în spital, parcă se simțeau ele însele vinovate de întreaga stare a sistemului medical. Trebuia să ni le cumpărăm singuri. În cazul meu, extrem de grav, aceste medicamente ajunseseră să coste inuman de mult. N-aș fi trăit fără ajutorul din inimă al doamnei Sânziana Pop, "șefa" mea, dar și cel mai apropiat prieten, mereu. M-a ajutat fără amânare. Și-a găsit mereu timp să vorbească cu mine, ore în șir, la telefon, în fiecare seară. Mi s-au părut niște vorbe atât de adânci, cele schimbate atunci - despre mine însumi, despre moarte și rosturi tainice, despre cum poți preschimba vecinătatea cu moartea într-o experiență spirituală mai înaltă... Despre cât de "privilegiat" sunt să pot să istorisesc toate aceste călătorii interioare, pe care le-ar înțelege foarte puțini. N-o să credeți, dar și acum, când scriu, mă podidesc lacrimile. Starea asta: să fii onorat, să ai asemenea prieteni... Ea mă ținea în viață. Pur și simplu. "Ai glas bun. Tu n-ai cum să mori. Ești un «ales» de-al lui Dumnezeu, Bogdane!", au fost cuvintele femeii-înger care m-au ținut viu, seară de seară, să mai pot rezista până dimineață, în calvarul insomniei, lângă ceilalți muribunzi. Un înger fără de care n-aș fi existat, începând, probabil, cu luna noiembrie a anului 2013.
Tărâmul morții
Vorbisem cu celebrul profesor Irinel Popescu numai o singură dată până acum. Stăpân pe sine, privindu-mă în ochi cu bunătate - ăsta-i cuvântul!, o bunătate ce uneori depășește limitele omenescului - mi-a zis așa: "Dacă nu se mai poate face nimic, atunci o să facem un transplant și vei trăi". Vorbele astea puține mi-au fost mereu o speranță, niciodată clară, ci numai bazată pe încrederea cu care au fost rostite, că acest transplant nu-i doar un vis SF, o amăgire a muribunzilor, ci chiar s-ar putea face. Dar trecuse mult timp de atunci și mi se tot zicea că starea mea e din ce în ce mai rea. Mă apropiam de moarte. Mi-au calculat "scorul Meld", cel ce arată gravitatea bolii, în vederea urgenței transplantului. A ieșit 27. Mai mare decât al tuturor. În dreptul lui, într-un tabel, citisem, nemaiavând puterea nici să mă mai sperii: "Mortality at 30 days: 89.5%". Am mai supraviețuit încă vreo 45 de zile, după acest ultim termen. Devenisem prioritar, "urgență" pe lista de așteptare, dar nicio veste nu se întrevedea de prin țară. Când am întâlnit prima dată un "transplantat", îl priveam ca pe un extraterestru. Nimerise, nu știu cum, pe la Gastro, să-și facă niște analize, și toți ne-am repezit spre el să-l vedem, să-l întrebăm, să-l atingem, contemplându-l ca pe o creatură din altă lume. Și iarăși așteptam, sperând că încă se poate. Noi și noi bolnavi apăreau în salonul meu, H403, însă nu mai reușeam să le ascult poveștile. Adeseori nu mai țineam minte seara ce făcusem dimineața. Într-o zi mi s-a spus că gata, voi intra la transplant, însă chiar înainte de operație, mi-au găsit un mic "marker de infecție" pentru care am fost respins. Așa se întâmplă: pentru orice amănunt poți fi socotit nepregătit, alegându-se un altul - cel de pe locul doi - în locul tău. Nu m-am întristat, n-am căzut în depresie. Dr. Gabriela Șmira a fost mereu lângă mine. "Jocul se joacă până la capăt!...", a zis odată, ca pentru sine, decisă și aproape mânioasă, iar vorbele ei mi-au dat mai multă putere decât mi-ar fi dat armate de psihologi. Aș fi vrut s-o urmez, să fiu ca ea, dar nu mai puteam. Nu mai știam de mine. Terapia intensivă... E singurul loc în care nimeni nu și-ar dori să ajungă vreodată. Așa îmi reprezint și acum trecerea spre tărâmul morții. Gresie albă, imaculată, într-o cameră nesfârșită... Lumini ce nu se sting niciodată. Un pat înalt, ca un tron, cu multe tuburi deasupra... Ești singur. Gol, așa cum te-ai născut, fără nimic al tău, stai întins pe patul acela, acoperit cu o pânză albă. Nu te poți mișca, n-ai telefon, n-ai pe nimeni. Așa m-am trezit, privind speriat în jur, fără să știu ce zi este, ce oră. În față aveam doar un perete alb, gol. Alături puteam vedea cu coada ochiului o femeie care nu s-a mișcat niciodată, probabil în moarte clinică. În spatele meu nu știu ce era, cred că o sală foarte mare. Mă simțeam uitat, complet părăsit de toți, în lumina asta orbitoare a morții. Într-o noapte, am simțit efectiv cum "se scurge viața din mine". La propriu. Ca o energie care mă părăsește încet, ieșind din trup, tot mai puțină... Mi-a fost frică. Mai frică decât toate fricile pe care mi le imaginam că există. Am început să zbier cu lacrimi, implorând să vină cineva să-mi facă ceva, să nu mă lase. Apoi mi-a fost rușine. M-au dus înapoi în salon, pentru ultima oară. Mi-au pus cateter în gât, o sondă ca o zgardă de câine, prin care-mi injectau substanțe, căci "nu mai aveam vene" pe brațele ciuruite de perfuzii. Și iarăși am stat și am așteptat. În dimineața zilei de 4 februarie, la orele 4, o mână m-a mișcat încet prin somn. Credeam că iar a trecut noaptea, că sunt asistentele cu perfuzii. Dar lumina nu s-a aprins. Aplecată spre mine, în întuneric, stătea o infirmieră masivă, pe care o cunoșteam de mult. S-a apropiat de chipul meu și mi-a șoptit zâmbind: "Băiete, hai la transplant... Hai, băiete..." Țin minte totul, ca ieri. Respirația femeii, când s-a apropiat de fața mea. Îmi căutam papucii prin beznă, dar ea mi-a zis că nu-i nevoie de papuci. Am vrut să mă îmbrac, să mă spăl puțin, și tot a zis că nu-i nevoie. M-am așezat în scaunul cu rotile și infirmiera m-a dus cu liftul până la subsolul uriașului spital. Pe sub pământ, prin niște catacombe lungi, întunecoase, am mers până în cealaltă clădire, cea impunătoare și veche, a Fundeniului. Afară era ger, ningea de zile întregi. Aici, sub pământ, era bine. Țin minte roțile descentrate ale scaunului, care huruiau pe mozaicul holului, picioarele mele care uneori alunecau de pe bară, încetinind înaintarea. La un moment dat, drumul urca puțin, iar femeia nu mă mai putea duce. Eram greu, nu mă putea împinge, și se mai oprea ici-când, gâfâind asudată. Îi auzeam respirația, ca de mamă. Și roțile huruind pe pământ. Apoi porneam mai departe, tot mai departe, urcând spre o lumină mare.
Viața de la început
M-am trezit într-o altă "terapie intensivă", în care totul era colorat. Pereții, lucrurile, oamenii... Mulțimi de femei în halate colorate roiau în jurul meu, făcându-mi toate mofturile. Și toți îmi zâmbeau. Tronam tot pe un pat înalt, dar mai sofisticat, o adevărată "uzină" de reanimare, cu multe aparate deasupra, care probabil costă cât o casă. Belșug de medicamente, dotări de ultim standard mondial. Au apărut și cei trei magnifici care au făcut acest "miracol", greu de-nțeles pentru mine și astăzi: Profesorul Irinel Popescu și două femei frumoase: anestezistul Mihaela Ungureanu și chirurgul Doina Hrehoreț (ultima îmi este medic și astăzi, probabil pentru toată viața). Și toți trei îmi zâmbeau. O bucurie atât de sinceră, de dezinteresată, o bunătate care mă făcea să mă simt mic, netrebnic, paralizat de recunoștință. Cum au reușit asta?! Să aduci la viață normală un om care ieri era ca și mort? Mi-au spus că acum sunt complet sănătos, că am ficatul unui tânăr de 23 de ani. Un băiat care, impresionat de accidentul aviatic al lui Adrian Iovan, a hotărât să doneze totul. Mi-au spus că și restul trupului mi-e sănătos. După două-trei zile, puteam merge pe jos câțiva pași, târându-mi tuburile acelea lungi după mine. Analizele ficatului îmi erau perfecte. Ochii mi se făcuseră iarăși albi, pielea aceea galbenă-pământie, de cirotic, a început să mi se jupoaie, ca prin miracol, lăsând loc celei sănătoase. Îmi vedeam cu ochii mei corpul cum se însănătoșește, zi după zi. Imediat după operație, am slăbit peste zece kilograme, lepădând toată apa aceea ascitică, scârbavnică, aducătoare de moarte, ce-mi invadase corpul bolnav. Odată am întrebat de encefalopatie și doamna Hrehoreț a râs. "Uită", mi-a zis. Encefalopatia, ascita, varicele esofagiene sunt de acum amintire. Toate au dispărut, într-o singură zi.
Transplantida
Printr-un culoar lung am fost dus apoi spre tărâmul transplanților. "Transplanți", nu transplantați, așa ne vor spune de acum înainte cei din întregul spital, cu mare respect, într-adevăr, ca unor ființe de pe altă planetă. "Din îndepărtata Transplantida", parcă... Uși deschise, prin care vedeam oameni în suferință, în saloane largi, operați obișnuiți - "de drept comun", cum avea să-mi zică cineva, amuzându-mă -, mulți, incredibil de mulți, după boli, accidente, nefericiri, zăcând în bandaje pe paturi, unul lângă altul. La capătul acestui culoar, separați de-un perete și o ușă de sticlă de restul lumii, acolo sunt ei, transplanții. Nu intră oricine. Cei admiși poartă mască, botoși de plastic peste încălțăminte și-un fel de pelerine albe, subțiri, aseptice. Trei asistente tinere, impecabile, Cristina, Suzana și Cornelia, se ocupă de acești inși stranii. Au știință și ținută de adevărați medici, purtări delicate, aristocratice, care impun o conduită asemenea. Și ele vor avea grijă de noi pentru toată viața. La ele vom reveni mereu. Așa e aici: oamenii ți-s dați pentru toată viața. Arvuniți pentru eternitate...
I-am cunoscut îndeaproape pe acești transplanți. Suntem puțini (460 azi, în toată țara), "norocoșii", cum ne zic unii, căci, într-adevăr, de șansă e vorba, ca să ajungi aici. Am vorbit cu ei ore-n șir, le-am aflat viețile, până în cele mai mici intimități și amănunte. Majoritatea sunt oameni obișnuiți, cu slujbe mărunte, sau țărani, mulți chiar foarte săraci - nici vorbă să te gândești că au ajuns aici "pe pile" sau priorități financiare. Trebuie doar să-i privești, să-i asculți puțin, ca să-ți dai seama de asta. Am constatat însă o anume "rafinare" a acestor inși, după ce au trecut de marea punte a morții. Pe unii îi cunoscusem și înainte, la "Gastro", atunci când erau cuprinși de disperare. Nu suferința i-a înnobilat, ci ieșirea din ea. Își începeau, pur și simplu, viețile de la zero. Toți își socotesc ziua operației ca o a doua zi de naștere. Dacă nu chiar prima. "Nou-născuți", așa își zic, mereu. Se roagă pentru sufletele donatorilor și familiile acestora, pomenindu-i în biserici, înainte de părinții lor naturali. Toți simt îndemnul să facă asta. Văzându-i cât sunt de sinceri, de curați sufletește, e imposibil să te îndoiești că au apucat-o pe un drum de îndreptare, cel puțin morală, fără întoarcere. Sunt buni. Niște oameni buni. Te ajută, îți zâmbesc, sunt prieteni între ei pe viață. Alcătuiesc o lume a lor, cu niște coduri și cuvinte aparte, pe care cei din afară nu le-ar înțelege. Sunt "altfel", în orice caz. În a doua seară, au venit să-mi ia tensiunea doi bărbați foarte înalți și slabi, îmbrăcați în... pijamale. M-am neliniștit puțin, am întrebat unde e asistenta. "Nu-ți face griji, noi suntem transplanți", au zis ei, și și-au ridicat puțin tricoul, să-mi arate Y-ul acela mare, ca o broderie cafenie, de pe abdomen. Aveau Y-ul la fel ca și al meu, semnul tuturor transplanților de pe pământ. Al celor cu o viață nouă. Mi-am dat seama, din încrederea cu care vorbeau, că cei doi știu mai multe despre transplant decât o luare de tensiune. În cea de-a treia zi, a venit la mine o femeie transplantă. Subțirică, delicată, cu părul roșcat. Era deja refăcută, pe picior de plecare. Când a auzit că sunt bine, a plâns. Ea fusese aleasă atunci, în locul meu, să trăiască. Cea de pe locul doi, pe lista de așteptare. Mi-a spus că s-a simțit vinovată. Că toți cei din neamul ei s-au rugat pentru mine, în mai multe biserici, săptămâni la rând, ca să nu mor. Pentru ca ea să nu simtă povara.
Dincolo de cuvinte
Doar vreo zece zile am mai rămas aici, în sălașul transplanților. Uimit, priveam în mine însumi. Pofta de mâncare, puterea fizică și sexuală, limpezimea văzului și a minții, toate îmi reveneau așa, ca în adolescență, de parcă, într-adevăr, m-aș fi întors în timp, de la zero. Gustul de sare! Cum l-am simțit, după atât de îndelunga abținere... Și celelalte mâncăruri, care până mai ieri erau cauzatoare de moarte. Dar, mai presus de toate, în aceste zile am fost fascinat, realmente, de personalitatea celor ce aveau grijă de mine. În primul rând, Profesorul. Venea în toate diminețile să vadă "cum mai suntem", parcă admirându-ne cu zâmbetul acela copilăros, inocent, ce nu-i dispare niciodată. Uneori uitam pe cine am în față. Un "supraom", cum s-a spus, un fenomen, căci e imposibil să faci atâtea într-o singură viață. O "instituție" în sine. Ziditorul unui epocal Program de Transplant, întins peste întreaga țară, ce presupune o rețea de centre de prelevare, laboratoare și tehnici medicale ultramoderne, liste de așteptare, medici specializați și mediatori ce motivează familiile celor aflați în moarte cerebrală să doneze organe, transportul acestora cu viteză optimă, modificări de legislație și mentalități învechite, un uriaș mecanism social ce trebuie să funcționeze ca un ceas, din secundă în secundă, gândit și condus de un singur om. După primul transplant de ficat din România, în anul 2000 (pacienții de atunci trăiesc și azi), profesorul Irinel Popescu a mai făcut alte sute de asemenea operații magice, unele dintre ele, premiere în lume. Până acum câțiva ani, România era o pată albă pe harta mondială a transplanturilor de ficat. Datorită acestui om, azi ea se numără printre campioanele Europei, chiar dacă se fac mult prea puține față de numărul bolnavilor. Irinel Popescu, omul de lângă patul meu, e istorie vie. Și acum și peste o sută și peste zece mii de ani și în veci. Asta te uimește cel mai mult: modestia acestor oameni, când conștientizezi cine sunt. Somități ale medicinei. Oameni pe care România ar trebui să-i considere "tezaure". Dr. Doina Hrehoreț nici nu mi-a spus, imediat după transplant, că și dânsa m-a operat. Mâna dreaptă a Profesorului. Un vârf al chirurgiei românești. Probabil, nu mai avea nevoie de potop de mulțumiri și vorbe mari, pe care-ți vine oricum să le rostești. Când ieși din moarte, printr-un simț special, îi "vezi" pe oamenii care sunt valoroși, care n-au nevoie de laude. Acest chirurg ar părea o "femeie de fier". Vorbește foarte puțin, cu sânge rece, și asta doar când îți transmite ce să faci. Tratamentul. Nu repetă ce-a spus. Răspunde doar la întrebări exacte, strict legate de boală. Scurt, fără devieri sentimentale. Pare să n-o mai impresioneze nimic. Însă, abia când începi să citești în subtext, poți întrezări sensibilitatea colosală a acestor oameni. Dincolo de vorbe. Când afli că această femeie și-a donat uneori propriul sânge pentru salvarea pacienților săi; când o vezi cum stă până la patru dimineață la căpătâiul unei băbuțe uitate, din cine știe ce colț de țară, de care nu-i pasă nimănui; tot așa: singură, concentrată, cu sânge rece. Fără să spună un cuvânt, ore la rând. Sau când auzi că, în noaptea de Paște a anului 2000, Irinel Popescu a mers împreună cu cel dintâi transplantat român, Gheorghe Penea, abia ieșit din spital, la Biserica Crețulescu, și-au aprins împreună o lumânare. Singuri, fără să-i știe nimeni. Au aprins o lumânare "pentru binele umanității", au zis cei doi, medic și pacient. Așa au simțit împreună.
"Transplantul de organe este mai mult decât un act pur tehnic", s-a spus de către marii noștri chirurgi, la Ziua Națională a Transplantului, de pe 9 mai, anul acesta. "Este cel mai uman act cu putință, cel mai dumnezeiesc posibil..." Marele dar al învierii mele, ieșind dintr-o lume murdărită, iremediabil compromisă și bolnavă, în care nu credeam că așa ceva mai există: umanitatea din oameni... Am găsit-o abia aici, între acești specialiști de vârf, care lucrează la limita morții. "Toți oamenii sunt egali" este vorba preferată a doctorului Irinel Popescu. "Fiecare ființă, la modul individual, are aceeași valoare". Da, încă mai trăiesc oameni din aceștia: care nu te lasă, oricine ai fi. Care te țin în viață. Care nu vor să te piardă.
În cea de-a unsprezecea zi, mi-am făcut bagajul și am plecat. Era sâmbătă. Singur, cu un taxi uitat în fața spitalului pustiit, am pornit printr-un București imens, pe care parcă nu îl mai cunoșteam. Mă uitam cu coada ochiului la șofer, să văd "dacă nu-și dă seama" de ceva anumit, dacă mă consideră om ca toți oamenii. De atâta timp nu mai fusesem pe-aici... Strada, blocul. Blocul în care stau copiii mei, fără să știe că vin. Liftul urcă foarte încet, cu poticneli, așa cum îl știam. Ușa. M-am rezemat de un zid, alături, și mi-a venit să plâng. Vreo două-trei minute am stat acolo, fără gânduri. Apoi am apăsat pe clanță și am intrat.
(Acest text am dori să constituie o speranță pentru zecile de mii de români care suferă de această boală cumplită, ciroza, dar și pentru familiile celor abia decedați, care astfel pot săvârși un gest sublim în fața lui Dumnezeu. Spune DA, fără temeri și îndoieli, donării de organe. Biserica Română este acum trup și suflet, de partea medicilor salvatori de vieți. Eu însumi vă mărturisesc că se poate.)