Foarte multe familii din România au rude stabilite în străinătate. Unele sunt "fugite" în perioada comunistă în căutarea libertăţii şi a posibilităţii de dezvoltare individuală fără îngrădiri, altele, şi mai multe, plecate după 1990, pentru accesul la o bunăstare dificil de obţinut în ţară prin muncă cinstită. Toţi aceşti expatriaţi au un numitor comun, de care dau seamă o mulţime de cărţi memorialistice sau romane apărute în ultimele două decenii: trăiesc între două lumi, între două culturi, niciunde pe deplin acasă. Ţara de adopţie îi consideră străini, ţara natală nu le mai aparţine decât prin amintiri nostalgice. Exilaţii pierd în măsura în care câştigă, identitatea le e scindată, comunicarea cu noii concetăţeni rămâne convenţională, fără implicaţii afective. Cartea Ginei Stoiciu, pe care o recomand în primul rând celor ce au oameni dragi stabiliţi în Occident, se deosebeşte de literatura despre exil apărută până acum la noi fiindcă nu e doar memorialistică. Autoarea foloseşte propriile poveşti de viaţă pentru a analiza şi medita la simptomele generale ale transplantării şi adaptării într-un alt mediu geografic, social, cultural. Ne face să înţelegem şi noi, cei rămaşi acasă, parcursul oricărui exilat, parcurs pe care ea îl priveşte şi ca sociolog, psiholog, antropolog. Adevărurile pe care le scrie fără uscăciune academică ne relevă aspectele complicate ale condiţiei de emigrant şi ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este capacitatea Ginei Stoiciu, rară la femei, de a evita confesiunea sentimentală, de a se detaşa de eul subiectiv pentru a înţelege şi a face să se înţeleagă prin ce trec aceşti oameni: şocul cultural şi deruta iniţială, confruntarea cu o realitate nouă, eforturile de asimilare mai mult sau mai puţin eficiente etc.
Trebuie spus că, deşi nu face caz de asta, povestea familiei Stoiciu este una de succes. La începutul anilor '80, când, în cursul unei călătorii turistice în Grecia, soţii se decid brusc să nu se mai întoarcă, ei aveau în ţară un statut bun: Constantin Stoiciu era un prozator şi scenarist cunoscut, ea lucra ca cercetător la un institut al Academiei şi publica lucrări de sociologie, băiatul lor de 11 ani vădea şi el talente literare. Deşi cu profesiile lor "umaniste" nu prea aveau şanse în Occident, de dragul libertăţii se aventurează totuşi în necunoscut şi în 1982 se stabilesc în Canada. Începutul noii vieţi e dificil dar, datorită înzestrării lor intelectuale, puterii de muncă, tenacităţii şi adaptabilităţii, reuşitele încep să apară. Gina Stoiciu face carieră academică, ajungând profesor titular la Departamentul de Comunicare al Universităţii din Québec, specialistă în comunicare interculturală şi autoare de lucrări bine cotate. Soţul ei înfiinţează şi conduce o editură, continuă să scrie romane, iar fiul, după studii universitare şi doctorale în SUA şi Europa, alege să închidă cercul, revenind în România. "Exilul. Viaţa în fragmente" este o suită de întâmplări, de idei trăite, de analize ale etapelor şi sindroamelor integrării, de reflecţii asupra bunelor şi relelor din cele două tipuri de societate - cea canadiană şi cea românească dinainte şi după decembrie 1989. Evitând intimul şi emoţionalul, dar şi didacticismul, cu un admirabil firesc al inteligenţei şi culturii bine asimilate (în care literatura ocupă un loc major, fiind aduşi în discuţie şi exilaţi celebri din fostele ţări comuniste, precum Milan Kundera şi Andrei Makine), cartea Ginei Stoiciu caută răspunsuri la probleme personale - dar aceste răspunsuri se vădesc valabile pentru majoritatea exilaţilor români. În plus, face şi observaţii subtile despre comunităţile de români canadieni şi ne familiarizează cu un mod de viaţă despre care nu se ştiau decât lucruri superficiale.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
