Trebuie să vă mărturisesc dintru început că domnul Costion Nicolescu mi-a fost mereu drag. Încă din studenţie mi s-a lipit sufletul de omul acesta înalt şi subţire atât la trup, cât şi la suflet. Îl înconjura mereu o aură, avea ceva în plus faţă de restul intelectualilor care gravitau în jurul bisericii. Părea mereu agăţat între cer şi pământ de un fir tare subţire. Parcă ne-ar fi spus tuturor că el e de pe altă planetă, că e doar în trecere pe lângă noi, că a venit numai să ne salute, să ne încânte cu delicateţea lui zâmbitoare. Şi asta ştie, parcă, să facă cel mai bine. Să zâmbească şi să se împrăştie prietenos între semeni. De aceea mi s-a părut tot timpul că nici nu are o vârstă anume, iar dacă ar fi să-l aşez undeva, atunci mai degrabă l-aş pune în rândul adolescenţilor. Nu între oamenii în vârstă, cu ani, opere şi păr cărunt, cu discurs aşezat şi apel constant la raţiune şi dogme. Nu, printre ei, domnul Costion Nicolescu ar fi străin. L-ar trăda aerul adolescentin şi visător, parcă mereu în pragul primei iubiri, iradierea celui ce a descoperit tinereţea eternă.
Şi totuşi, oamenii mari şi aşezaţi îl iubesc. Poate pentru faptul că el le aduce aminte că puritatea şi inocenţa nu sunt doar ale copiilor, că poţi fi adolescent chiar şi când tâmplele-ţi sunt grizonate, că viaţa nu se consumă, ci se iubeşte. Şi mai ales celor din biserică el le poate spune cum te poţi îndrăgosti mereu nu doar de semenii tăi, ci şi, mai ales, de Hristos. Chiar aşa se şi numeşte ultimul său volum - "Carte pentru îndrăgostiţii care vor să se împrietenească". Discuţia noastră a plecat şi s-a întors la ea.
Trezire la iubire
Foto: Aurelian Stroe
- Îndrăgostirea este intrare în dragoste, este un început de iubire. Îndrăgostire înseamnă a prinde drag, înseamnă trezire la iubire. Dacă s-ar putea, la o iubire netrecătoare. Îndrăgostirea este iubirea înaintemergătoare iubirii. Într-un fel, cu îndrăgostirea suntem înainte de o relaţie de iubire sau de dragoste şi, în acelaşi timp, chiar mai presus de ea, într-o fuziune preponderent spirituală a aburului fiinţelor, chiar şi la cei mai puţin spirituali, suntem într-o legătură în bună parte indefinibilă. Îndrăgostirea aduce înaripare, zbor planat peste lume, cu potenţarea străvederii tainelor ei, a vânării lor iubitoare. Îndrăgostirea înseamnă şi o aprindere a unei scântei care apoi poate să devină foarte învăpăiată, dintr-un motiv care este inexplicabil, cel puţin la început. Se întâmplă ca şi când două pietre ar scăpăra şi iese o scânteie, iar scânteia, în loc să se stingă, dă o vâlvătaie tot mai mare. E o taină îndrăgostirea. Ea apare când cineva îţi spune ceva, şi îţi spune ceva într-un fel anume, doar pentru tine, pentru felul în care eşti tu construit şi zidit de Dumnezeu. Şi atunci, tot dorul tău, toată aşteptarea ta se îndreaptă spre fiinţa aceea şi jinduieşte după întâlnire, după însoţire şi după împreună călătorire şi după descoperiri şi împliniri împreună.
Îndrăgostirea este începutul acestui drum. Ca orice început, are un farmec extraordinar. E ca atunci când se naşte un prunc: câte nădejdi neformulate, nedesluşite îşi pun părinţii în el? Sunt aşteptări mari! La fel e şi cu îndrăgostirea, pentru că ea este naşterea unei relaţii, şi atunci în suflet e o aşteptare extraordinară. Sigur că îndrăgostirea, fiind un început, poate să aibă diverse continuări: poate să se stingă şi să rămână aşa, ca o sămânţă care nu s-a dezvoltat niciodată, sau poate să ardă, să ajungă la împlinire, adică la o aşezare în veşnicie, într-o veşnicie pe care să o simţi de aici. Îndrăgostirea ne arde, dar ne arde la fel ca focul care se pogoară în Sâmbăta Mare la Ierusalim, sau cum ardea Rugul Aprins din Muntele Sinai. Ne arde fără să ne mistuie. E un foc, dar nu este un foc distrugător. Este un foc care transfigurează, un foc-lumină - cum era cel de la Schimbarea la Faţă a lui Hristos: totul se transformă, capătă chipul lui Hristos-lumină, până şi veştmintele se albesc. E o ardere nevătămătoare, o stare de înflăcărare, de în-văpăiere, de înfocare, ducând la o înviorare, la o împrospătare a celui îndrăgostit. Scapără fiinţa şi se aprinde un foc voios în inima omului. Îndrăgostirea adevărată, curată, este o învăpăiere fără zvăpăiere. Ea îţi dă capacitatea de a juca frenetic la limită, fără a o depăşi sau a derapa, de unde şi frumuseţea neegalată a jocului ei. Viaţa palpită, simţi că trăieşti cu toată fiinţa. În acelaşi timp, ceea ce te poate arde dureros este lipsa de reacţie la îndrăgostirea ta. Suferim când nu ni se răspunde. Sigur că reciprocitatea, dacă apare, e un miracol, şi atunci cei doi se aprind unul de la celălalt, sunt ca două flăcări: le pui împreună şi ard într-una. Dar dacă celălalt nu-ţi răspunde, atunci flacăra ta e aprinsă de dor şi de ceea ce vezi tu în celălalt. Şi această flacără e minunată în sine şi e şi suficientă până la un punct.
Îndrăgostirea de sfinţi şi de Dumnezeu
Momentul autografelor
- Dumneavoastră vorbiţi mult în carte şi despre îndrăgostirea de sfinţi...
- Da. Noi, oamenii, ne gândim foarte mult - şi bine facem - la îndrăgostirea între un bărbat şi o femeie, dar la mine îndrăgostirea înseamnă mult mai mult. Eu numesc "îndrăgostire" şi starea pe care poţi să o ai faţă de cineva care nu este în prezenţa ta - nici în prezenţa fizică, nici în prezenţa temporală. Eu, de exemplu, sunt îndrăgostit de Andrei Tarkovski, de Osip Mandelstam, de Ioan Alexandru, de Sfântul Ioan Evanghelistul, de Sfântul Efrem Sirul sau de Maica Domnului. Sunt prietenii mei dragi, de care sunt îndrăgostit. E ceva din ei care merge la fiinţa mea, chiar dacă nu am avut faţă către faţă nicio întâlnire.
- Este adevărat, pe lângă apostolul Ioan, eu am prins mult drag şi de Maica Domnului, alături de care evanghelistul a stat în ultima parte a vieţii. În episodul de pe Sfântul Munte Athos, mă aflam într-o stare delicată, tocmai aflasem că am cancer la colon şi trebuie să mă operez foarte repede. Am întrebat dacă pot să mă duc în Sfântul Munte şi să întârzii cu intervenţia chirurgicală. Doctorii au văzut că la mine era o mare dorinţă şi că ar fi fost o mare părere de rău dacă nu se împlinea, şi au zis "Da!". M-am dus şi, când am ajuns la Mânăstirea Vatoped, nu ştiu de ce, m-a vrăjit o icoană a Maicii Domnului de acolo. Icoana aceasta e şi vindecătoare de cancer, dar sunt multe altele la fel, care vindecă această boală incurabilă. Aceasta avea ceva, nu ştiu ce, foarte copilăresc, matern şi feciorelnic în acelaşi timp. Purta în sine ceva vesel şi, în acelaşi timp, paradoxal, o mare seriozitate, unită cu o maternitate blândă, care reuşeşte să se întindă foarte natural, de la Pruncul Iisus către tine. Era ceva inexplicabil, dar m-am simţit deodată foarte bine. Mă aşezam întotdeauna lângă ea şi eram cu ochii pe ea şi mi se părea că îmi răspunde. Era ceva copilăresc în tot lucrul ăsta. Nu ştiu cum, dar, în preajma ei, nu mă mai simţeam de 60 de ani. Eram deodată ca un copil care se întâlneşte cu cineva foarte drag. Asta era trăirea! Mi-am dat seama că eram îndrăgostit de o icoană, dar, în fond, eram îndrăgostit de Maica Domnului din acea icoană... Pentru că era frumoasă! Pentru că mă privea cu atâta drag! Privire venind dintr-o maternitate delicată, discretă, prietenoasă. Pentru că era irezistibilă! Probabil, şi pentru că răspundea foarte bine unui orizont de aşteptare al meu din acel moment, unei nevoi nemărturisite de nesfârşită duioşie! De fapt, toate cele de mai sus sunt adevărate, dar nu spun adevărul decât în parte. Ca orice îndrăgostire, a fost ceva de taină, inexplicabil...
Iubirea supremă: Hristos!
- Cele mai iradiante rânduri din carte îl privesc pe Iisus. Cum poţi să transformi credinţa în Hristos într-o îndrăgostire de El?
- E foarte greu, dar sunt momente când eu simt această iubire. Da, simt, simt că Îl iubesc, deşi totuşi, parcă mai mult mă simt iubit eu de Hristos. Sunt momente când mă mir că depăşesc unele lucruri, unele dificultăţi. Hristos s-a întrupat, a fost om, avem mărturii despre El, e prezent în viaţa noastră din biserică într-un fel foarte vizibil. Spre deosebire de Tatăl, de Duhul Sfânt, El e foarte vizibil. Pe de altă parte, e şi foarte invizibil, e foarte tainic: cum faci să te întâlneşti cu El? Dincolo de toate acestea, El e persoana, din cele trei ale Sfintei Treimi, cea mai cu faţa spre noi, mai în proximitatea noastră - Tatăl l-a trimis pe El ca să fie mai aproape de noi, Duhul Sfânt s-a manifestat prin El. Dacă ni l-ar lua pe Hristos cineva, nu ştiu cum ne-am descurca. El are forţa aceasta a legăturii personale, a prieteniei. Până la urmă, Mântuitorul e acest "Tu", acest "Tu" care seamănă cu noi, are ceva din noi. El nu e numai de dincolo, e şi de aici, din firea noastră, e om. Îl simţi în tine, e în firea ta şi trebuie să Îl laşi liber să lucreze, de multe ori, fără să îi dai prea multe determinări, prea multe definiri, pentru că de multe ori astea nu ajută, ci împuţinează. Să Îl laşi să lucreze şi Îl vei simţi că lucrează.
- În tot ceea ce scrieţi, atunci când vorbiţi despre iubire şi îndrăgostire, Dumnezeu este cel de-al treilea "în cuplu". Nu se poate fără El?
- Aşa cum sunt eu acum şi cum am ajuns eu să fiu construit
Mulţumim Librăriei Sofia pentru fotografii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
