Anca Pop, bănățeancă de la Moldova Nouă, reîntoarsă împreună cu familia ei dintr-o lungă emigrație în Canada, s-a făcut cunoscută pe scena muzicală românească prin parteneriatul artistic și prietenia care o leagă de legenda Balcanilor, Goran Bregovici. Ea a apărut în mai multe concerte de-ale lui, în România și în Europa, și a beneficiat de sfaturile și colaborarea muzicianului sârb pe albumul său de debut, "Acustic Anca Pop". Acesta a apărut acum doi ani și, de pe el, piesa "Jealous Monster" ("Monstrul gelos") este încă un mare succes în topurile posturilor de radio și televiziune muzicale. "Relocată" la București, unde "se dă ora exactă" în lumea show-business-ului românesc, Anca Pop își pregătește cu mare răbdare și migală viitorul album și viitoarele concerte. O femeie frumoasă și curajoasă, care nu se teme să-și dedice, fără regrete, timpul și energia celor 29 de ani ai ei - muzicii, în exclusivitate!
Imunitate la "spionită"
- Anca, tu la București? Păreai o bănățeancă mândră și greu de smuls din locurile natale...
- Da, sunt de un an aici și pot să spun că am făcut o alegere bună. Din punct de vedere muzical și cultural, Bucureștiul e mult mai ofertant decât Timișoara!
- Dar cum te-ai adaptat mentalității regățene, cum ți se par bucureștenii față de bănățenii tăi "de frunce"?
- Hăă... bună întrebare! Am învățat, cu timpul, să le accept metehnele "balcanice"... deși la început mă mirau foarte! De pildă, dacă un bucureștean stă cu tine la o terasă, cu un pahar în mână, și cineva îl sună, deși nu are niciun motiv să-l mintă pe cel de la "capătul firului", zice cam așa: "Uite, sunt cu treabă prin oraș!", ca să creadă lumea că are activitate intensă! Iar dacă celălalt zice: "Ah, scuză-mă, atunci nu te mai deranjez!", cel sunat, că, deh, îl roade curiozitatea, se grăbește să adauge: "Ah, nu, nu... acum, dacă tot ai sunat, spune!". Mori de râs, nu alta!... Un bănățean nu ar fi făcut așa ceva în veci! E ca-n Caragiale! Acum m-am învățat și eu, de câte ori cineva îmi spune: "Sunt cu treabă prin oraș", știind că e doar o introducere formală, continuu netulburată: "Uite de ce te-am sunat...". Pe urmă, întâmplându-mă pe la lansări de carte ori vernisaje la care vin personaje importante din lumea politică ori de afaceri, și intrând în vorbă cu ei, am observat că funcționează obsesia aceasta a ascultării telefoanelor. Trăim într-o lume bolnavă de "spionită", te doare capul, nu altceva! Și toți sunt foarte binevoitori în a-ți spune, tot șușotit, bineînțeles: "Ssst, suntem ascultați, aveți mare grijă ce vorbiți!" Dacă vrei să "insinuezi", măcar, ceva la telefon, ți-e retezată vorba, cu o voce panicată: "Nu prin telefon, te rog, nici măcar despre idee, că ne sunt ascultate telefoanele și ne fură altcineva ideile de business!!!". Așadar, dialogurile se consumă șușotit, la ureche, cu telefonul ținut în mâna întinsă, lateral, cât mai departe posibil! Ai imaginea? Oh, râsul lumii!!! Dar acum m-am obișnuit, mi se pare doar amuzant, nu revoltător, ca la început. Căci nu poți să tratezi altfel decât cu un uriaș simț al umorului aceste situații... De aceea, e foarte fain să mă întâlnesc cu oamenii din lumea mea, cu muzicienii din trupă, adică oameni onești, care n-au niciun habar de lumea de care vorbeam adineauri, aceea a "înaltelor interese"! Doar și în muzică, pe scenă sau în studiourile de înregistrări, sunt microfoane de-adevăratelea, dar la vedere, nu ascunse! Și nu sunt pentru ascultare, ci pentru redare... Ha, ha!
Sută la sută muzică!
- Ce te-a mânat înspre București, tocmai de la intrarea Dunării în țară?
- Am venit la București nu din motive sentimentale, ci profesionale. Am compus mult în perioada asta, pentru că mă inspiră atmosfera de aici, e foarte efervescentă, dinamică, creativă pentru mine. Așa că mi se pare, ca artist, mai profitabil să fii în București, decât în Timișoara, unde aveam un studio bun și săli de concert bune, dar aici sunt mult mai multe oportunități. Trebuie să mă laud cu noua mea trupă de acompaniament, toți instrumentiști profesioniști de mare calibru. Între ei, Emil Bîzgă, un mare, mare trompetist de jazz, care a colaborat cu Vladimir Cosma, marele compozitor de muzică de film, francez de origine română, stabilit la Paris. Emil a locuit în New York foarte mulți ani, acum e la București, predă cursuri la Conservator și s-a alăturat foarte entuziasmat proiectului meu. Ne-am găsit o sală de repetiții și lucrăm intens pentru concertele pe care am început deja să le susținem împreună. Am pregătit un show complet, cu care putem cuceri publicul, am avut deja cântări live în cluburile bucureștene, cu muzică pop, dar și un experiment de jazz dixieland (la "The Tube"). Cântăm piesele mele, de pe albumul "Anca Pop. Acustic", dar și cover-uri după Frank Sinatra sau Dean Martin, standarde de blues, swing și funk și smooth jazz. Și Goran Bregovici, care a fost și coproducătorul primului meu album, mi-a spus că e foarte important să ai o trupă stabilă, un repertoriu bun, și următorul pas ar fi să discutăm cu agenți din Europa, ca să mergem să cântăm și în afara țării. Acum, chiar sunt într-o perioadă în care vreau să fac repetiții fără odihnă, să scriu non-stop, să înregistrez în studio, sunt plină de idei și de energie și vreau să fac totul pentru muzică! Știu că următorii ani din viață îi voi dedica sută la sută muzicii! Mă inspiră orice loc, eu îmi creez lumea mea, sunt obișnuită și să fiu complet singură, să nu interacționez cu nimeni, să-mi aud doar gândurile și frânturi de melodii în minte, fie că sunt acasă, la Moldova Nouă, pe dealurile acum înverzite și pline de flori, fie când cutreier prin parcurile Bucureștiului, sau sunt înconjurată de oameni la vreo cină festivă, și dacă îmi vine o idee pentru un cântec nou, scot telefonul și încep să o înregistrez, acolo, la masă, chiar dacă unii se uită contrariați cum eu cânt în telefon!... Sunt într-o perioadă foarte bună acum, sunt echilibrată și creativă, și simt cu toată ființa mea că nu sunt legată de nimic și de nimeni, ci doar de muzică! Dacă se întâmplă să ajung într-un loc și muzica e motivul, atunci acela e locul ideal pentru mine în momentul respectiv!
"Goran îmi spune mereu să nu mă mărit tânără"
- În afară de muzică, cum arată viața ta la 29 de ani? Ești îndrăgostită?
-Nu am cum să am o relație acum, nici nu-i simt lipsa, pentru că toată energia aceasta pe care ar trebui să o investesc într-o relație, o dăruiesc muzicii. Pot să fac asta fără probleme! Am descoperit că pot să transfigurez în muzică nevoia firească de afecțiune, de tandrețe... Așa că, în momentul acesta, cel puțin, eu nu am nevoie de o relație din aceea, tradițională, care să mă restricționeze. Despre lucrurile astea vorbesc uneori, prietenește, cu Goran, și el îmi spune mereu că nu trebuie să mă mărit de tânără și să am copii, să-mi asum toate grijile și responsabilitățile unei familii, pentru că asta înseamnă să renunț la carieră. (El a împlinit 64 de ani de curând, e căsătorit, are trei fete, și pe ultima din ele, soția lui a născut-o la 49 de ani!)
- Ce faci tu pentru tine, numai pentru tine? Îți place să citești? Sau să faci shopping, să îți cumperi farduri și poșete?
- Nu, nu prea sunt eu cu cumpărăturile... mă plictisesc foarte tare să umblu prin mall-uri! Uite, în timpul care îmi mai rămâne liber, mă gândesc să fac voluntariat într-o grădiniță pentru copii cu dizabilități (surdo-muți), care e foarte aproape de locuința mea... Îi văd adeseori în curte, la joacă, și mă înduioșează condiția lor, felul în care încearcă să se raporteze la realitate. În rest, prefer să stau și să citesc, acasă sau pe o bancă, în parc. Îmi place să conversez cu oameni interesanți. Din asta mă hrănesc, din cărți și conversații cu miez. Cred că ăsta e hobby-ul meu: să comunic cu oamenii! Am și prieteni, mulți dintre ei risipiți prin tot felul de colțuri ale lumii, poate nu vorbim cu lunile, dar suntem mai prieteni decât alții care au stat "nas în nas" 15 ani. Contăm fiecare din noi pe prietenia noastră. N-aș zice că am nostalgia locului numit "acasă". Dacă stau mai mult la Moldova Nouă, devin agitată, nu am stare, e prea multă liniște, îmi lipsește ritmul trepidant al Bucureștiului, știu că aici se întâmplă lucruri importante în lumea culturală și eu nu sunt prezentă. Vorbesc zilnic acasă, cu mama, o întreb ce mai fac cățeii și pisicile casei; acolo e o comunitate mică, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și mama îmi spune care sunt ultimele noutăți. Mama s-a întors, la propriu, pe același mal de pe care a plecat, acum 27 de ani, cu mine bebeluș în barcă, și cu tata înotând, fugind amândoi în Canada, din România comunistă. E bine acasă! Merg destul de des acolo, mă plimb cu câinii pe dealurile de deasupra Dunării, am imaginile acelea frumoase în suflet și oricât m-ar "molipsi" Bucureștiul, energia aceasta curată de acolo nu mi-o poate lua, ba încă o dau și altora!
"Șampanie pentru țigani"
- După o colaborare și strânsă prietenie de ani buni, pe care o ai cu Goran Bregovici, timp în care ai cântat ca invitată în concertele sale, iar el a colaborat la producția albumului tău de debut, ai apărut și tu pe ultimul lui album, intitulat "Șampanie pentru țigani". Vorbește-ne despre această experiență!
- Am fost de la început prezentă în proiectul lui Goran, "Champagne for gipsies" ("Șampanie pentru țigani"), am scris versurile pentru două din piesele de pe albumul acesta și i-am intermediat întâlnirea cu Florin Salam, care a scris și înregistrat pentru el piesele "Omule" și "Hupa-Țupa", și cu care a apărut în concertul de la București. Piesele de pe album vorbesc despre cum poți să descoperi plăcerile simple ale vieții, luând totul cu seninătate și bucurie, așa cum fac popoarele nomade, precum țiganii, care sunt legați profund de natură și care pun mare preț pe relațiile interumane, de familie, de prietenie. În viața lor nu e nimic programatic, totul se întâmplă spontan: și în lumea lui Goran e așa, și în lumea lui Florin Salam, și asta mă sperie, dar îmi și place, în același timp.
- Asocierea lui Goran Bregovici cu Florin Salam a părut cel puțin bizară unei părți a publicului românesc, mai ales după scandalul legat de droguri prin care a trecut anul trecut cântărețul de manele...
- Eu îl admir foarte mult pe Florin Salam că și-a mărturisit public dependența. El ia droguri pentru că e îngrozitor de timid și de introvertit... Primul pas spre renunțarea la dependență este să vorbești despre asta... De ce în România e un subiect tabu acesta, de ce nu se poate vorbi despre experiențele cu droguri? Poate că, în felul acesta, lumea ar putea trage niște învățăminte, în loc să se arate atât de scandalizată!
- Care e istoria tatuajului "Țuica" pe care-l porți?
- Îmi place țuica! Nimic mai simplu!
- Ce mai "drog" ți-ai găsit și tu!...
- Amuzant, nu?... Maria Tănase, unul din idolii mei, bea vârtos și juca poker pe bani! Și-a trăit viața, a mușcat din ea cu poftă! Mi se pare plictisitor să-ți construiești viața în mod programatic! Trebuie să mai simțim și gustul aventurii, al neprevăzutului... măcar din când în când!... Acum, serios vorbind, din toată istoria asta cu drogurile, cred că ar trebui să învățăm să nu mai punem etichete în frunte celor care își declară adicțiile, ci să învățăm să-i înțelegem și să-i susținem în încercările lor de a redeveni mai puternici decât dependențele care le macină viața și sănătatea. Un drog poate fi și mâncarea tip fast-food, pot fi și medicamentele pe care le iei pe prescripție! În România se bea atât de mult și atâția alcoolici își omoară în bătaie nevestele sau mamele, dar nimeni nu se scandalizează... Adicțiile sunt o realitate despre care ar trebui să se poată vorbi liber și în media românească, fără ca prezentatorii de televiziune să ne arate niște fețe lungi, îngrijorate, când, cu voci grave, ne anunță: "Dragi telespectatori, vom vorbi despre o problemă foarte, foarte gravă: există la noi în țară artiști care au folosit cocaină!". Există o carte a scriitorului Andrei Oișteanu, "Narcoticele în literatura română". Eu am citit-o, e foarte interesantă! O recomand și celor care vor să ridice piatra și să lovească înainte de a înțelege.