ANCA POP - "Simt cu toată ființa mea că nu sunt legată de nimeni și de nimic, ci doar de muzică"

Corina Pavel
- interpretă de muzică pop și jazz -

Anca Pop, bănățeancă de la Moldova Nouă, reîntoarsă împreună cu familia ei dintr-o lungă emigrație în Canada, s-a făcut cu­noscută pe scena muzicală românească prin parte­neriatul artistic și prietenia care o leagă de legenda Balcanilor, Goran Bregovici. Ea a apărut în mai multe concerte de-ale lui, în România și în Europa, și a beneficiat de sfaturile și colaborarea mu­zicianului sârb pe albu­mul său de debut, "Acustic Anca Pop". Acesta a apă­rut acum doi ani și, de pe el, piesa "Jea­lous Mons­ter" ("Monstrul gelos") este încă un mare succes în topurile posturilor de radio și televiziune muzicale. "Re­locată" la București, unde "se dă ora exac­tă" în lumea show­-business-ului ro­mânesc, Anca Pop își pregătește cu mare răbdare și migală viitorul al­bum și viitoarele concerte. O fe­meie fru­moasă și curajoa­să, care nu se teme să-și dedice, fără regrete, tim­pul și energia celor 29 de ani ai ei - muzicii, în ex­clusi­vitate!

Imunitate la "spionită"

- Anca, tu la Bucu­rești? Păreai o bănățeancă mândră și greu de smuls din locurile natale...

- Da, sunt de un an aici și pot să spun că am făcut o alegere bună. Din punct de vedere muzical și cultural, Bucureștiul e mult mai ofertant decât Timișoara!

- Dar cum te-ai adaptat menta­lității regățene, cum ți se par bucu­reștenii față de bănățenii tăi "de frunce"?

- Hăă... bună întrebare! Am învă­țat, cu timpul, să le accept metehnele "balcanice"... deși la început mă mi­rau foarte! De pildă, dacă un bucu­reștean stă cu tine la o terasă, cu un pahar în mână, și cineva îl sună, deși nu are niciun motiv să-l mintă pe cel de la "capătul firului", zice cam așa: "Uite, sunt cu treabă prin oraș!", ca să creadă lumea că are activitate inten­să! Iar dacă celălalt zice: "Ah, scuză-mă, atunci nu te mai deranjez!", cel sunat, că, deh, îl roade curio­zitatea, se grăbește să adauge: "Ah, nu, nu... acum, dacă tot ai sunat, spune!". Mori de râs, nu alta!... Un bănățean nu ar fi făcut așa ceva în veci! E ca-n Cara­giale! Acum m-am învățat și eu, de câte ori cineva îmi spune: "Sunt cu treabă prin oraș", știind că e doar o introducere formală, continuu netul­burată: "Uite de ce te-am sunat...". Pe urmă, întâm­plân­du-mă pe la lansări de carte ori vernisaje la care vin personaje importante din lumea politică ori de afaceri, și intrând în vorbă cu ei, am observat că func­ționează obsesia aceasta a ascultării telefoanelor. Trăim într-o lume bolnavă de "spionită", te doare capul, nu altce­va! Și toți sunt foarte binevoitori în a-ți spune, tot șușotit, bineînțeles: "Ssst, suntem ascultați, aveți mare grijă ce vorbiți!" Dacă vrei să "insinuezi", măcar, ceva la telefon, ți-e retezată vorba, cu o voce panicată: "Nu prin telefon, te rog, nici măcar des­pre idee, că ne sunt ascultate telefoanele și ne fură altcineva ideile de business!!!". Așadar, dialogurile se consumă șușotit, la ureche, cu telefonul ținut în mâna întinsă, lateral, cât mai departe posibil! Ai imaginea? Oh, râsul lumii!!! Dar acum m-am obiș­nuit, mi se pare doar amuzant, nu revoltător, ca la început. Căci nu poți să tratezi altfel decât cu un uriaș simț al umorului aceste situații... De aceea, e foarte fain să mă întâlnesc cu oamenii din lumea mea, cu muzicienii din trupă, adică oameni onești, care n-au niciun habar de lumea de care vorbeam adineauri, aceea a "înaltelor inte­rese"! Doar și în muzică, pe scenă sau în studiourile de înregistrări, sunt mi­cro­foane de-adevăratelea, dar la vedere, nu ascunse! Și nu sunt pentru ascul­tare, ci pentru redare... Ha, ha!

Sută la sută muzică!

- Ce te-a mânat înspre București, tocmai de la intrarea Dunării în țară?

- Am venit la Bu­curești nu din motive senti­men­tale, ci profe­sionale. Am compus mult în perioada asta, pentru că mă inspiră atmosfera de aici, e foarte efervescentă, dinamică, creativă pentru mine. Așa că mi se pare, ca artist, mai profitabil să fii în București, decât în Timișoara, unde aveam un studio bun și săli de concert bune, dar aici sunt mult mai multe opor­tunități. Trebuie să mă laud cu noua mea trupă de acompaniament, toți instrumentiști profesioniști de mare calibru. Între ei, Emil Bîzgă, un mare, mare trom­petist de jazz, care a colaborat cu Vladimir Cos­ma, marele compozitor de muzică de film, francez de origine română, stabilit la Paris. Emil a locuit în New York foarte mulți ani, acum e la București, predă cursuri la Conservator și s-a alăturat foarte entuzias­mat proiectului meu. Ne-am găsit o sală de repetiții și lucrăm intens pentru concertele pe care am început deja să le susținem împreună. Am pregătit un show complet, cu care putem cuceri publicul, am avut deja cântări live în cluburile bucureștene, cu muzică pop, dar și un experiment de jazz dixieland (la "The Tube"). Cântăm piesele mele, de pe albumul "Anca Pop. Acustic", dar și cover-uri după Frank Sinatra sau Dean Martin, standarde de blues, swing și funk și smooth jazz. Și Goran Bregovici, care a fost și copro­ducătorul primului meu album, mi-a spus că e foarte important să ai o trupă stabilă, un repertoriu bun, și următorul pas ar fi să discutăm cu agenți din Europa, ca să mergem să cântăm și în afara țării. Acum, chiar sunt într-o perioadă în care vreau să fac repetiții fără odihnă, să scriu non-stop, să înregistrez în studio, sunt plină de idei și de energie și vreau să fac totul pentru muzică! Știu că următorii ani din viață îi voi dedica sută la sută mu­zicii! Mă inspiră orice loc, eu îmi creez lumea mea, sunt obișnuită și să fiu com­plet singură, să nu interacționez cu nimeni, să-mi aud doar gân­du­rile și frânturi de melodii în minte, fie că sunt acasă, la Moldova Nouă, pe dealurile acum înverzite și pline de flori, fie când cutreier prin parcurile Bucu­reș­tiului, sau sunt înconjurată de oameni la vreo cină festivă, și dacă îmi vine o idee pentru un cântec nou, scot tele­fo­nul și încep să o înregistrez, acolo, la masă, chiar dacă unii se uită contrariați cum eu cânt în telefon!... Sunt într-o pe­rioadă foarte bună acum, sunt echi­librată și crea­tivă, și simt cu toată ființa mea că nu sunt legată de nimic și de nimeni, ci doar de muzică! Dacă se întâm­plă să ajung într-un loc și muzica e motivul, atunci acela e locul ideal pen­tru mine în momentul res­pectiv!

"Goran îmi spune mereu să nu mă mărit tânără"

- În afară de muzică, cum arată viața ta la 29 de ani? Ești îndră­gos­tită?

-Nu am cum să am o relație acum, nici nu-i simt lipsa, pentru că toată ener­gia aceasta pe care ar trebui să o investesc într-o relație, o dăruiesc muzicii. Pot să fac asta fără probleme! Am descoperit că pot să trans­fi­gurez în muzică nevoia firească de afecțiune, de tan­drețe... Așa că, în momentul acesta, cel puțin, eu nu am nevoie de o relație din aceea, tradițională, care să mă restricționeze. Despre lucrurile astea vorbesc une­ori, prietenește, cu Goran, și el îmi spune mereu că nu trebuie să mă mărit de tânără și să am copii, să-mi asum toate grijile și responsabilitățile unei familii, pen­tru că asta înseamnă să renunț la carieră. (El a îm­plinit 64 de ani de curând, e căsătorit, are trei fete, și pe ultima din ele, soția lui a născut-o la 49 de ani!)

- Ce faci tu pentru tine, numai pentru tine? Îți place să citești? Sau să faci shopping, să îți cumperi farduri și poșete?

- Nu, nu prea sunt eu cu cumpărăturile... mă plic­tisesc foarte tare să umblu prin mall-uri! Uite, în tim­pul care îmi mai rămâne li­ber, mă gândesc să fac vo­lun­tariat într-o grădiniță pentru copii cu dizabilități (surdo-muți), care e foarte aproape de locuința mea... Îi văd ade­seori în curte, la joacă, și mă înduioșează condiția lor, fe­lul în care încearcă să se ra­porteze la realitate. În rest, prefer să stau și să citesc, acasă sau pe o bancă, în parc. Îmi place să conversez cu oa­meni interesanți. Din asta mă hrănesc, din cărți și conver­sații cu miez. Cred că ăsta e hobby-ul meu: să comunic cu oamenii! Am și prieteni, mulți dintre ei risipiți prin tot felul de colțuri ale lumii, poa­te nu vorbim cu lunile, dar suntem mai prieteni decât alții care au stat "nas în nas" 15 ani. Contăm fiecare din noi pe prietenia noastră. N-aș zice că am nostalgia locului numit "acasă". Dacă stau mai mult la Mol­dova Nouă, devin agitată, nu am stare, e prea multă liniște, îmi lipsește rit­mul trepidant al Bucureș­tiu­lui, știu că aici se în­tâmplă lucruri im­por­tante în lumea culturală și eu nu sunt pre­zentă. Vor­besc zilnic acasă, cu mama, o întreb ce mai fac cățeii și pisi­cile casei; acolo e o comunitate mică, în care toată lumea cu­noaște pe toată lu­mea și mama îmi spune ca­re sunt ulti­mele noutăți. Ma­ma s-a întors, la propriu, pe același mal de pe care a plecat, acum 27 de ani, cu mine bebeluș în barcă, și cu tata înotând, fugind amân­doi în Canada, din România comunistă. E bine acasă! Merg destul de des acolo, mă plimb cu câinii pe dealurile de dea­supra Dunării, am imaginile acelea fru­moase în suflet și ori­cât m-ar "molip­si" Bucureș­tiul, ener­gia aceasta cu­rată de acolo nu mi-o poate lua, ba încă o dau și altora!

"Șampanie pentru țigani"

- După o cola­borare și strânsă prietenie de ani buni, pe care o ai cu Goran Bregovici, timp în care ai cântat ca invitată în concertele sale, iar el a cola­borat la producția albumu­lui tău de debut, ai apărut și tu pe ultimul lui album, intitulat "Șampanie pen­tru țigani". Vorbește-ne despre această experiență!

- Am fost de la început prezentă în proiectul lui Goran, "Champagne for gipsies" ("Șampanie pentru țigani"), am scris versurile pentru două din piesele de pe albumul acesta și i-am intermediat întâlnirea cu Florin Salam, care a scris și înregistrat pentru el pie­sele "Omule" și "Hupa-Țupa", și cu care a apărut în concertul de la București. Piesele de pe album vor­besc despre cum poți să descoperi plăcerile simple ale vieții, luând totul cu seninătate și bucurie, așa cum fac popoarele nomade, precum țiganii, care sunt le­gați profund de natură și care pun mare preț pe rela­țiile interumane, de familie, de prietenie. În viața lor nu e nimic programatic, totul se întâmplă spontan: și în lumea lui Goran e așa, și în lumea lui Florin Sa­lam, și asta mă sperie, dar îmi și place, în același timp.

- Asocierea lui Goran Bregovici cu Florin Sa­lam a părut cel puțin bizară unei părți a publicului ro­mânesc, mai ales după scandalul legat de droguri prin care a trecut anul trecut cântărețul de ma­nele...

- Eu îl admir foarte mult pe Florin Salam că și-a măr­turisit public dependența. El ia droguri pentru că e îngrozitor de timid și de introvertit... Primul pas spre renunțarea la dependență este să vorbești despre asta... De ce în România e un subiect tabu acesta, de ce nu se poate vorbi despre experiențele cu droguri? Poate că, în felul acesta, lumea ar putea trage niște învățăminte, în loc să se arate atât de scandalizată!

- Care e istoria tatuajului "Țuica" pe care-l porți?

- Îmi place țuica! Nimic mai simplu!

- Ce mai "drog" ți-ai găsit și tu!...

- Amuzant, nu?... Maria Tănase, unul din ido­lii mei, bea vârtos și juca poker pe bani! Și-a trăit viața, a mușcat din ea cu poftă! Mi se pare plicti­sitor să-ți construiești viața în mod programatic! Trebuie să mai simțim și gustul aventurii, al ne­pre­văzutului... măcar din când în când!... Acum, serios vorbind, din toată istoria asta cu drogurile, cred că ar trebui să învățăm să nu mai punem etichete în frunte celor care își de­clară adicțiile, ci să învățăm să-i înțelegem și să-i susținem în încercările lor de a redeveni mai puternici decât dependențele care le macină viața și sănătatea. Un drog poate fi și mâncarea tip fast-food, pot fi și medicamentele pe care le iei pe prescripție! În Ro­mânia se bea atât de mult și atâția alcoolici își omoară în bătaie nevestele sau mamele, dar ni­meni nu se scandalizează... Adicțiile sunt o reali­tate des­pre care ar trebui să se poată vorbi liber și în media românească, fără ca prezentatorii de televiziune să ne arate niște fețe lungi, îngrijorate, când, cu voci grave, ne anunță: "Dragi telespec­tatori, vom vorbi despre o problemă foarte, foarte gravă: există la noi în țară artiști care au folosit cocaină!". Există o carte a scriitorului Andrei Oiș­teanu, "Narcoticele în lite­ra­tura română". Eu am citit-o, e foarte interesantă! O recomand și ce­lor care vor să ridice piatra și să lo­vească înainte de a înțelege.