Legendele misterioasei Case Winchester

- Sute de camere ciudate, unite de holuri labirintice, mii de uşi ce duc nicăieri, ferestre ce se deschid către ziduri, scări care urcă în tavan sau coboară, terminându-se brusc în gol, zeci de camere de baie ce nu au fost folosite niciodată - aşa arată cea mai misterioasă casă construită vreodată, Casa Winchester din California, supranumită şi Casa fantomelor. Legenda spune că planurile arhitecturale ale acestei clădiri extravagante, construită în stil victorian, au fost dictate din "Lumea de Dincolo" de spiritele care astăzi o sălăşluiesc. De-a lungul deceniilor, sute de cercetători în domeniul paranor­malului s-au străduit să descifreze tainele ce stau zăvorâte între zidurile acestei construcţii bizare -

Prolog

"Pe coridorul semiobscur se auzea limpede numai zgomotul paşilor. Călcătura era fermă, dar ritmul lent. Lumina slabă a lămpilor electrice vibra scurt la fiecare pas ce se făcea auzit, ca şi cum ar fi tresărit în­tr-o spaimă. Mersul s-a oprit brusc, în dreptul mă­suţei joase pe care erau aşezate, în aşteptare, ceştile de ceai. După câteva minute, paşii s-au îndreptat către patul ce domina somptuos budoarul. Cuvertura de mătase brodată a foşnit unduios sub greutatea unui trup nevăzut şi un oftat puternic, prelung, a străpuns dormitorul. Apoi, liniştea s-a aşternut ca într-o resemnare".
John, bărbatul trecut de 60 de ani, ce este angajat de peste două decenii ca ghid turistic al Casei mu­zeale Winchester, şi-a în­trerupt firul istorisirii pen­tru câteva momente, de par­că ar fi încercat să-şi recapete echilibrul sufle­tesc. "Aceasta este camera în care Sarah Winchester şi-a petrecut ultima ei noap­te, în acest pat şi-a dat ultima suflare. Există ne­numărate mărturii des­pre faptul că sufletul ei în­că sălăşluieşte în conac şi sunt mulţi cei care poves­tesc că au auzit paşii săi sau chiar i-au zărit silueta translucidă. Povestea pe care v-am relatat-o am trăit-o eu însumi. Cu ure­chile mele am auzit totul! Am fost martorul acestei întâmplări halucinante, ce pare desprinsă din filele unei poveşti cu fantome. Şi, nu veţi crede, dar şi alţi colegi de-ai mei au asistat la acelaşi "spectacol" neverosimil. Întâmplarea nu este una inventată pen­tru a delecta vizitatorii, ci o relatez aşa cum s-a petrecut, încercând să vă introduc în povestea tainică ce zace îngropată în zidurile acestei clădiri încărcate de simboluri şi necunoscut".
Faimoasă în întreaga lume, recunoscută de pa­sio­naţii de fenomene paranormale ca fiind una dintre cele mai enigmatice clădiri din lume, Casa Winches­ter se află în oraşul San Jose, din districtul Santa Cla­ra din California. O clădire monumentală, excentrică prin arhitectură, impregnată de istorie, cu o poveste ului­toare.
Totul a început la mijlocul veacului al XIX-lea, când Sarah Lockwood Pardee, fiica unui mare pro­du­cător de trăsuri din statul Connecticut, l-a întâlnit, printr-un noroc, pe William Wirt Winchester, multi­mi­lionar, proprietarul faimoasei fabrici de arme Winchester. Sarah nu era o femeie prea frumoasă, dar avusese parte de o educaţie aleasă, urmase şcoli de prestigiu, vorbea fluent patru limbi străine şi cânta splendid la pian. Apariţia ei elegantă, distincţia cu care vorbea, sensibilitatea cu care cânta la pian au avut un impact puternic asupra bogatului şi sobrului om de afaceri. Deşi părinţii lui s-au împotrivit cu îndârjire, William a luat-o de soţie pe Sarah. Cei doi tineri au trăit fericiţi câţiva ani, uimind şi fermecând cercurile înaltei societăţi din Noua Anglie. În anul 1866 însă, nenorocirea i-a lovit necruţător: fiica lor nou-născută, rodul dragostei lor, Annie, a murit subit, de o boală încă necunoscută la acea vreme - distrofie. Sarah Winchester, o femeie cu o structură fragilă, foarte sensibilă, a căzut pradă unei depresii profunde, din care nu şi-a mai revenit niciodată. Câţiva ani mai târziu, moartea soţului său, William, a aruncat-o complet în hăul singurătăţii şi al disperării.

Armele morţii

Decesul soţului ei i-a adus doamnei Winchester o moştenire de peste 20 de milioane de dolari, însă tânăra văduvă devenise convinsă că tocmai această avere fabuloasă fusese "motorul" nenorocirii ei şi al familiei sale. Înnebunită de durere, Sarah a căutat ajutorul celor mai renumiţi spiritişti, într-o încercare deznădăjduită de a lua legătura cu oamenii pe care îi pierduse, fiica şi soţul ei, aflaţi în lumea de dincolo. La finele secolului al XIX-lea, atât în Europa, cât mai ales în Statele Unite, începuseră să se constituie diferite societăţi spiritiste, "Boston Medium" fiind una dintre cele mai renu­mi­te. Tocmai aici a ajuns şi Sarah Winchester. Se spu­ne că un medium al acestei societăţi i-ar fi explicat că, într-adevăr, familia şi ave­rea ei erau bântuite şi bles­temate de spiri­tele tuturor oamenilor ucişi de fai­moasele puşti Winches­ter, fabricate de soţul şi socrul ei, armele care "cu­ceriseră Vestul". Mii de ame­rin­dieni ce lup­ta­seră cu arcul în mână într-o luptă fără sorţi de izbândă căzuseră seceraţi de gloan­ţele puş­tilor Win­ches­ter. Mii de soldaţi fuseseră ucişi în Războiul de Se­cesiune cu gloanţele ace­leiaşi arme, ce devenise un simbol şi un atribut al co­lonistului american. Con­­form spu­selor spi­ri­tis­tului, atât fe­tiţa abia năs­cută, cât şi tatăl acesteia căzuseră pradă urgiilor aruncate de spirite. Sarah fusese avertizată că ea ar putea fi următoarea victimă, şi singura moda­litate de a opri şirul nenorocirilor era să se mute toc­mai în inima locului unde, cu ani în ur­mă, muriseră, de gloanţele puştilor Winchester, mii de oameni ale căror suflete căpătau acum o forţă de­mo­nică. Acolo, în "Vestul sălbatic", în California, Sarah fusese sfătuită să înceapă lucrările de cons­trucţie ale unei case ce nu trebuia niciodată să fie finalizată. Un palat ridicat pentru aces­te spirite neo­bosite. Atâta timp cât zidirea cons­trucţiei nu se sfâr­şea, spi­ritele întem­niţate aici nu ar mai fi avut forţa de a provoca răul, şi viaţa doamnei Winchester ar fi fost ferită de pericol.
Zis şi făcut, Sarah şi-a "împachetat viaţa" în câteva bagaje şi a părăsit pentru totdeauna locul în care se năs­cuseră ea şi dragostea ei. Ruptura aceas­ta de trecut, înrădăcinarea într-un pă­mânt nou, existenţa într-o viaţă însu­fleţită doar de dorinţa stăruitoare de a opri lanţul suferinţelor au fost, de fapt, motivele concrete pentru care Sarah nu a pierit atunci. Doamna Winchester a ajuns în California în 1884 şi, la scurt timp, a cumpărat o fermă şi o casă neterminată, cu opt camere, în regiunea Santa Clara, în care a început imediat să-şi in­vestească averea, cons­truind încăpere după încă­pere, refăcând planuri şi schi­ţe, dărâmând şi rezidind într-o muncă asiduă, ce avea să se desfăşoare 24 din 24 de ore, şapte zile pe săp­tămână, 365 de zile pe an, timp de 38 de ani.
Averea sa, ce părea inepuizabilă, a sporit şi mai mult când, în 1897, soacra ei, mama lui William Winches­ter, a murit, făcând-o moştenitoare a 50% din capitalul companiei, ceea ce îi aducea un câştig suplimentar de o mie de dolari pe zi, astăzi echi­va­len­tul a 30 de mii de dolari! Printre primele lucruri pe care Sarah le-a făcut când s-a mutat în Casa Winchester a fost să-şi împrejmuiască proprietatea cu un gard viu, de chiparoşi înalţi, pentru a se păzi de privirile indiscrete ale vecinilor. A angajat imediat zeci de dulgheri care lucrau în ture, într-o muncă fără întrerupere, după planurile arhitecturale care, con­form legendei, îi erau dictate de spirite. La sfâr­şitul secolului, căsuţa cu numai opt camere pe care o cumpărase cu 15 ani în urmă devenise deja o clădire impunătoare cu şapte etaje, în care investise sume exorbitante! Pe proprietatea imensă de 66 de hectare se întindeau palatul, cu diversele sale anexe, grădini luxuriante, fântâni, statui, sere de caişi şi pruni, pâlcuri de nuci.

Sub imperiul lui 13

Asemeni lui Dedal, legendarul arhitect şi sculptor al mitologiei greceşti, care a construit o clădire labirintică, în care să-l poată fereca pe Minotaur, Sarah Winchester a conceput acest palat întortocheat, cu sute de camere, cu uşi pe care poţi păşi în gol, cu scări ce nu se termină nicăieri, cu ferestre ce dau în ziduri pentru a dezorienta şi a întinde capcane spiritelor care o urmăreau constant. În mitul lui Dedal se spune: "Era clădit din piatră, era înalt, dar nea­co­perit, în el se întortocheau zeci, sute de coloane, de săli şi chiar de scări. Toate se-ncrucişau, urcau sau coborau într-un astfel de chip, încât te năuceau. Dacă intrai acolo, te-ncurcai pe culoare şi, vrând să ieşi, te afundai mai rău. Şi oricât te sileai, nu mai nimereai drumul, nu mai puteai ieşi". În mod similar, Casa Winchester, ce astăzi este un muzeu vizitat de mii de turişti, a fost construită în aşa fel încât un vizitator fără ghid se poate învârti prin ea fără putinţă de scăpare.
Din motive misterioase, doamna Winchester era fascinată de numerele prime, de 7, 11 şi, mai ales, de 13, integrându-le în diversele elemente arhitectonice ale clădirii. Conform ştiinţelor oculte, 13 repre­zintă numărul noilor începuturi şi al unor transformări necesare, care trebuie să demoleze sisteme vechi, perimate. Poate că de aceea, Sarah a construit 13 băi, a iluminat camerele cu candelabre cu 13 braţe, a în­cas­trat în zid ferestre cu 13 ochiuri de geam, a îm­po­dobit geamul unei ferestre pe care era pictată o pânză de păianjen cu 13 pietre frumos colorate, la intrarea principală, podeaua a fost împărţită în 13 secţiuni, în faţa conacului au fost plantaţi 13 palmieri, iar în camera din centrul casei, pe unul din pereţi, a atârnat un cuier cu 13 agăţători.
Conform legendei, în fiecare noapte, Sarah petrecea două ceasuri în camera din inima conacului, în şedinţe de spiritism, în care invoca sufletele celor decedaţi. Conform mărturiilor vremii, un clopot ce bătea de două ori în fiecare noapte, la ora 12 şi la ora 2, anunţa venirea şi plecarea duhurilor. Această încăpere are o singură intrare, dar trei ieşiri: una din uşi dă într-un zid, a doua uşă se deschide în "neant", o persoană neatentă putând cădea în gol, câţiva metri, până în bucătăria ce se află la un etaj inferior, iar cea de a treia este, de fapt, şi singura uşă prin care se poate ieşi. Aceasta însă nu are clanţă decât pe interior, fiind, practic, doar o uşă de ieşire, nu şi una de intrare. Pe peretele din dreapta uşii de ieşire există şi astăzi 13 agăţători de haine, în care se spune că doamna Winchester avea atârnate 13 mantii, pe care le purta în timpul şedinţelor sale de spiritism.

Poveşti din Palatul duhurilor

Pentru a împăca spiritele sutelor şi miilor de indi­eni nativi ale căror vieţi fuseseră răpuse de gloanţele armelor Winchester, Sarah a ridicat în grădina din faţa palatului o statuie care îl întruchipează pe "Micul Căprior", un şef de trib al pieilor-roşii, ce a murit eroic în apărarea pă­mân­tului strămoşesc. Că­pe­tenia strânge în pumn, în mod sim­bolic, un arc cu să­geţi, o armă aproape inofensivă în faţa puştilor cu repetiţie. In­dianul priveşte ţin­tă către o altă statuie a grădinii, un cerb elegant. În cartea de oaspeţi a muzeului, există mai multe măr­turii ale vizita­to­rilor care povestesc că au auzit dinspre statuia indianului zgomot îndepărtat de arme, ţipete de jale şi au sim­ţit miros de pu­cioasă.
Imensul palat a fost construit atât de alambicat, încât nici până astăzi nu s-au des­coperit toate cot­loa­nele sale. Pe în­tinsa proprietate exis­tă, undeva, o în­căpere în care se spu­ne că doamna Winchester ar fi avut o cramă. În­tr-o bună zi, intrând în vinotecă pentru a-şi alege un vin, Sarah a desco­perit pe perete o amprentă de culoare închisă. Fiind convinsă că acesta nu este decât un semn cumplit, un stigmat imprimat de una dintre victimele puştilor Winchester, a poruncit ca de îndată intrarea cramei să fie pecetluită. În jurul ei, construcţia co­nacului a con­tinuat şi în­căperea s-a pierdut între zidurile la­birintice. Cel mai probabil, spun angajaţii muzeului, este încă undeva acolo, ticsită cu vinuri alese, vechi de zeci de ani.
Se pare că şi unii angajaţi ai doamnei Winchester mai rătăcesc încă prin straniul castel. Cel puţin aşa spun mărturiile oamenilor, care atestă că, în mai mul­te rânduri, au zărit prin muzeu muncitori îmbrăcaţi în salopete, purtând pe cap pălării mari, de paie, o ţi­nută ce astăzi nu prea mai este întâlnită.
"De când conacul şi-a deschis porţile vizita­to­rilor ca muzeu, în 1922, subsolurile sale au fost închise până acum câţiva ani, când, la tururile mu­zeale s-a adăugat şi vizitarea subteranelor clădirii", povesteşte ghidul palatului. "Includerea tunelurilor în turul de vizitare a presupus o muncă extraordinară din partea angajaţilor, de îndepărtare a depunerilor de praf şi moloz acumulate în peste un secol. În urmă cu câţiva ani, unul din muncitorii responsabili cu această activitate a zărit în semiîntunericul ga­leriilor un bărbat îmbrăcat în salopetă, împingând o roabă. Iniţial, a crezut că este un coleg de-al său, dar când s-a apropiat, a constatat cu uluire că muncitorul dispăruse fără urmă. Auzise zvonuri cum că muzeul ar fi bântuit de duhuri şi, uşor speriat, s-a interesat despre cine mai lucrase în acea zi în subterane. Şeful său i-a răspuns, confuz, că nimeni altcineva nu mai fusese însărcinat cu această muncă, şi l-a întrebat cum arăta persoana misterioasă. Muncitorul a povestit că individul purta o salopetă murdară, avea mustăţi lungi şi împingea o roabă încărcată cu căr­buni. Câteva săptă­mâni mai târziu, un alt angajat a avut par­te de exact a­ceeaşi experienţă stra­nie, povestind că văzuse un bărbat misterios, cu mustaţă, cu salo­petă, împin­gând o roa­bă! A trecut tim­pul şi subteranele s-au deschis publi­cu­lui spre vizitare. În­tr-o zi, un vizitator a întrebat ghidul:
- Cine este acel om ciudat cu roaba?
- Care om? - a în­trebat şocat ghidul. Descrierea vizita­to­rului a fost identică cu cele anterioare. Ie­şind din subterane şi continuând turul prin muzeu, vizitatorul-martor a strigat deo­dată uluit, arătând cu degetul către o fo­tografie:
- Acesta este băr­batul pe care l-am văzut în subsoluri! El este cel cu roaba!
- Dar asta este im­po­sibil, i-a replicat ghidul, căci această fotografie este realizată în urmă cu peste un secol! Ei sunt o parte din dulgherii angajaţi de doamna Winchester! De atunci, de câte ori sunt întrebat dacă castelul este bân­tuit, răspund că nu ştiu, dar că sunt sigur că unii dintre angajaţii doamnei Winchester i-au fost devo­taţi până dincolo de moarte!".

Epilog

În 1922, Sarah Winchester a murit de moarte bună, suferind un atac de cord în timpul somnului. Avea vârsta de 83 de ani. Trupul i-a fost dus înapoi, acasă, în oraşul natal, şi a fost înhumat alături de fiica sa nou-născută, Annie, şi lângă soţul său, William, în Cimitirul "Evergreen" din New Haven, Connecticut. Testamentul său era scris în 13 părţi şi sem­nat de 13 ori.
Astăzi, Casa Winchester, de pe bulevardul Win­ches­ter, din San Jose, este un muzeu uluitor, ne­mai­întâlnit, un palat imens, cu 160 de camere, două mii de uşi, 10 mii de ferestre, 47 de scări, 47 de şeminee, 13 băi şi 6 bucătării. Şi poate că, în continuare, spi­ritele oamenilor ucişi de gloanţele armelor Win­ches­ter încă rătăcesc pe coridoarele labirintice, captive între două lumi.