CĂTĂLIN ȘTEFĂNESCU - "Omenește vorbind, sunt unul dintre nemulțumiții acestei țări"

- E gazda uneia dintre cele mai longevive emisiuni culturale din România. O prezență firească și caldă, care a transformat televiziunea publică într-un spațiu al normalității și al bunului simț. Vâlcean prin naștere și ardelean prin adopție, reținut în vorbe, dar nelipsit de simțul umorului, și-a câștigat repede audiența și stima telespectatorilor. Anul acesta, Garantat 100%, emisiunea pe care o găzduiește, sărbătorește 15 ani -

"Să facem pe dracu' în patru să nu ajungem ca ei!"

- Felul tău de-a vorbi, deschis, fără fasoane, a făcut din emisiunea pe care o realizezi și prezinți una dintre cele mai iubite și urmărite emisiuni de cultură de pe micul ecran. E la mijloc și un truc, o rețetă sau chiar ăsta ești tu?

- Când am început să fac televiziune, acum două decenii, vorbeam împreună cu un coleg și prieten, cu care începusem, că trebuie să facem tot ce ne stă în putință să nu cădem în atmosfera aia de televiziune publică. Că trebuie să facem pe dracu' în patru să nu ajungem ca ei. Făceam știri la vremea aia și, la puțină vreme după ce am început, m-am descoperit re­dac­tând și citind știri, exact cum se făcea și înainte, fără ca cineva să fi făcut vreo presiune asupra mea. Și m-am speriat. De-a lungul timpului, am avut norocul să am prieteni buni și cu picioarele pe pământ, care nu erau din interiorul meseriei, care mi-au spus de fiecare dată franc, în față, ce era de spus despre cum făceam lucrurile. A fost un enorm câștig. Am lucrat, de pildă, ani de zile, cu un cameraman care îmi era și prieten. Lui îi datorez, într-o bună măsură, un anumit tip de instruire. Fiindcă eram foarte prieteni și-și permitea, omul ăla din când în când îmi spunea: "Băi, ești penibil! Ești prost!". Sigur, prima dată m-am enervat, mi-a venit să-i dau cu ceva în cap, apoi m-am dus acasă și m-am gândit de unde e fal­sitatea aia și tâmpenia aia și, de multe ori, am cons­tatat că avea dreptate. Altă dată, un amic mi-a re­pro­șat că vorbesc la televizor de parcă aș vorbi cu copii cre­tini. Eram chiar la început și țin minte că m-am gândit mult la chestia asta, era important. Ca să răs­pund însă la întrebare, nu, nu e vorba de o rețetă, cum nu e vorba nici de a greși sau a face bine meseria asta, ci de a încerca să rămâi cât mai puțin influențat de con­dițiile exterioare. Secretul meu au fost acești prie­teni care m-au ajutat să rămân cine sunt și au contri­buit fundamental la această naturalețe.

- O naturalețe, aș zice, ardelenească, deși am aflat că te-ai născut la Vâlcea. De fapt, ce origini ai, Cătălin?

- N-am "origini sănătoase", ca să folosesc o sin­tag­mă care cândva a fost o formulă a selecției co­mu­niste a cadrelor. Bunicul meu era ofițer de jandarmi și făcea parte din "ocupația românească" în Basara­bia, pe care ceilalți o numeau "românii eliberatori". S-au mai păstrat niște poze cu proprietățile bunicilor mei din Chișinău. Aveau magazin de delicatese, res­tau­rant, o casă impresionantă, și la țară o vie, ale cărei limite nu se vedeau din vârful dealului din care se făcuse poza. Au pierdut tot. Bunicul a fost blocat între fronturi și a dispărut, iar bunica, rămasă singură cu șapte copii, s-a refugiat în partea asta de lume, la Vâlcea, unde s-au retras mulți basarabeni. Au reușit să ia puține lucruri de la Chișinău cu ei, mai ales vesela, argintăria și samovarul, pe care le-au vândut repede, ca să-și asigure supraviețuirea. Aici l-a cunoscut mama pe tata, care fusese decorat cu Cru­cea de Fier pe frontul de est, când a luptat împo­triva sovieticilor.

- Mai trăiesc părinții tăi?

- Doar mama, dar nu la Vâlcea, acum locuiește la vreo 40 de km de Cluj. Mai am și un frate, de care mă despart foarte mulți ani, e cu 14 ani mai mare, suntem foarte diferiți. Vin dintr-o lume foarte pestriță. Am primit o educație fermă și nu neapărat fericită, de la un om care a făcut din mine un proiect de viață, care și-a sacrificat veniturile pro­prii pentru ca eu să fac școa­lă, care a ordonat fiecare fărâmă de mâncare care se găsea cu greu. A fost o educație rigu­roa­să, dar eu și ai mei am înțeles prin rigurozitate lucruri foarte di­ferite. Poate tocmai de aceea opțiunile mele au fost rareori subiect de discuție cu maică-mea. De la o vârstă foarte frage­dă, am fost un copil destul de in­dependent.

- În televiziune ce te-a adus?

- Niște întâmplări m-au dus spre televiziune. La începutul anilor '90, eram student la Li­tere, la Cluj, înfiin­ța­serăm și o revistă în ca­drul facultății și or­ganizam un grup de dialog cul­tu­ral, o serie de întâl­niri în care in­vitam scriitori să-și ci­tească textele, dar in­vitam și muzicieni sau oameni de film, pu­neam dia­po­zitive, mu­zică, frag­mente din "Twin Peaks", eram foarte preocupați de ce se întâmpla la vre­mea aia în toate artele. Toate întâlnirile astea aveau o latură spec­taculară. Am cunoscut în felul ăsta o doamnă de la radio, care ne-a luat pe doi dintre noi să o ajutăm la o emisiune studențească de tineret. După vreun an, cineva de la televiziune ne-a căutat la secretariatul facultății, să dăm o probă pentru o emisiune. Culmea e că am mers amândoi și am intrat amândoi pe același post, cu jumătate de normă. Nu ne-a venit să credem. Și uite așa, încetul cu încetul, am început să lucrăm. Era vorba de TVR Cluj. De altfel, postul meu e și acum la TVR Cluj, eu acolo sunt angajat.

- Acum ce statut ai, unde locuiești, de fapt?

- Locuiesc jumătate de timp în Cluj, cealaltă parte de timp în București. Fac naveta și e foarte fain așa, să vezi lumile astea destul de diferite. Clujul mă odih­nește. Acolo se trăiește cu scopul de a avea li­niște, dar uneori starea aia de calm te și enervează. Așa cum aici, în Capitală, parcă e prea multă adrena­lină, iar adrenalina devine o definiție în virtutea căreia se trăiește. Niciuna nu e o so­luție fericită, dar eu zic că alter­nan­ța asta e sănătoasă pentru cineva ca mine, care trăiește din observatul altora.

"Ne-am format un public al nostru care ne urmărește permanent"

- Anul ăsta se împlinesc 15 ani de când ai pornit emisiunea Ga­rantat 100%. Sunteți deja veterani. Nu intervine o anumită oboseală? O rutină? Nu ți-e tea­mă că te repeți?

- Uneori îmi e jenă să spun cât de cu ne­răb­dare aștept ziua în care lucrăm în studio. Nu, nu mă simt deloc obo­sit, din contră. Am ple­cat în meseria asta cu o lipsă totală de entu­ziasm, convins fiind că nu voi rămâne în tele­viziune, dar entu­zias­mul meu a crescut o da­tă cu emisiunea. În toți anii ăștia ne-am for­mat un public al nos­tru care ne urmărește perma­nent. Bucuria vine însă și din faptul că am constatat că în ultimii ani, există și lume tânără care se uită la noi. Față de acest public nou încercăm să facem un gest de reverență, che­mând în emisiune oameni care în­tr-un fel sau altul au făcut un anumit tip de succes. În siajul succesului ăstuia încercăm să plasăm lume de care oamenii nu știu nimic. Cu alte cuvinte, încer­căm să aducem la televizor ceea ce am vrea noi înșine să vedem la televizor. Pentru că ideea în care noi credem foarte tare e că ceea ce numești cultură nu e ceea ce majoritatea înțelege ca fiind cultura intelec­tuală. Cultură în­seamnă felul de a fi al unei comu­nități. Or, felul ăsta de a fi înseamnă de la cum mă­nânci până la cum te îmbraci și ce citești.

- Ești la curent, prin prisma emi­siunii pe care o faci, cu tot ce miș­că în materie de cul­tură. Cum se vede Ro­mânia ultimului dece­niu din redacția TVR? S-a schimbat țara, s-a așezat altfel în anii ăș­tia?

- Nu știu cum arată România, dar pot să spun cum arată România pe care o cunosc eu. Iar Ro­mânia pe care o cunosc eu e un loc bizar, în pre­facere, cu tot felul de mo­mente de explozie, ici și colo. Cu excepția unor lucruri neplăcute, care țin de spălarea culpei colective pe care am avut-o după comunism, în Ro­mânia s-au întâmplat foarte mul­te lucruri bune, într-un timp destul de scurt, douăzeci și un pic de ani. Mulți sunt tentați să spună că înainte de '89 eram mai luminoși, mai civilizați și mai coagulați ca societate decât eram de fapt. Și nu e așa. Eram mult mai slabi și mult mai puțin lu­mi­noși. Și atunci, prin compa­rație, pot să zic că e destul de mult. Românii au fost și norocoși. S-au întâmplat lucruri în jurul nostru care ne-au fost favorabile. În rest, omenește vorbind, sunt unul dintre nemulțumiții acestei țări.

- Cum împaci nemulțumirile cu faptul că ești, totuși, născut aici? Mai ai vreo urmă de patriotism?

- Le împac prin felul în care îmi fac meseria și prin felul în care respect principiile etice ale meseriei mele, mai ales acela de a nu deforma realitatea. Nu sunt patriot din categoria celor care spun "sunt mândru că sunt român", dar îmi pasă de locul ăsta foarte tare și cred într-o formă de patriotism foarte fertilă, aceea de a avea un spirit profund critic față de locul în care stai.

"Am făcut o școală fabuloasă. Datorez enorm Facultății de Filologie din Cluj"

- Ești o excepție, faci jurnalism, deși ai absolvit o facultate de Litere. Te-a ajutat sau ți-a pus piedici pregătirea de care ai avut parte?

- Până la un punct, am descoperit în rândul politehniștilor, cu care am stat în că­min pe timpul facultății, o aristocrație inte­lec­tuală mai rafinată decât cea a literaților și a filosofilor. Din păcate, educația umanistă s-a diluat peste tot în lume. Am făcut o școală fabuloasă, care mi-a plăcut mult și pe care o respect. Niciodată nu ezit să recunosc că datorez enorm Facultății de Litere de la Cluj. Am învățat foarte mult acolo, trăiesc și acum în aceeași cheie de educație în care mă simt foarte confortabil. A fost o educație solidă, care m-a ajutat să mă deschid.

- Nu doar societatea românească e în prefacere, ci și jurnalismul. Mai crezi în viitorul acestei meserii?

- Mă duc uneori la întâlniri cu studen­țimea de la Jurnalistică și constat cu amă­răciune că mi se pun tot felul de întrebări ne­plăcute. Așa că îi întreb și eu, la rândul meu, de ce mă întreabă lucrurile alea. Și mi se spune că există mulți colegi de breaslă pe care i-au întâlnit și care le-au spus că meseria asta e o ticăloșie, că s-a denaturat ireversibil, că trebuie să ai stomacul tare ca s-o faci, că trebuie să fii agresiv și răz­boinic. Să ne înțelegem, nu e rău să fii agresiv, când canalizezi energia asta în scopul desco­peririi unui adevăr. Dar să fii câinos, numai pentru că ești jurnalist, e o idioțenie. Mi se pare profund condamnabil să te duci și să-i descu­rajezi pe tineri de la bun început, spunându-le că ori­cum și oriunde te-ai duce, vei fi supus unei forme de interes.

- Ție ce ți-a adus bun meseria asta?

- Când faci lucrurile cu pasiune și cu recu­noștință că ai o asemenea meserie, jurnalismul îți aduce foarte mult. Te obligă să înveți tot timpul câte ceva și devine o parte importantă a felului tău de a fi. Cultul și respectul pentru meseria pe care o faci te așează. De fapt, nu te așează, te ajută să te situezi, fiindcă treaba asta pe care o facem noi e pentru oameni care se așează mai greu. (râde)

"Nu cred în instituția matrimonială, în schimb, în iubire cred!"

- Despre viața ta personală nu se știe ni­mic, nimic. Ai ridicat un zid de netrecut în jurul ei.

- Ce vrei să știi? (râde)

- De ce o ții departe de ochii lumii?

- Nu povestesc despre lucrurile astea nu doar pentru că există inflație pe piață de povești personale, ci și pentru că așa sunt eu, sunt re­ticent în a vorbi despre viața personală, chiar și cu prietenii mei apropiați. Reticența mea vine din­tr-o formă de cavalerism. Crede-mă, am câți­va prieteni foarte buni, cu care nu am po­ves­tit ni­ciodată la băut, așa cum fac băieții, despre fe­meile cu care am avut de-a face. Și te asigur că uneori bem mult peste limită.

- Vorbeai de jurnaliștii care nu se pot așe­za. E o incompatibilitate așa mare între mese­ria asta și viața de familie?

- Știu jurnaliști de bună calitate care sunt familiști și sunt foarte fericiți așa. După cum știu jurnaliști care nu s-ar așeza niciodată, fiindcă nu doresc și nu le place. În ce mă privește, am mai spus-o și o repet, eu nu cred în instituția ma­trimonială, cred în schimb în tot soiul de forme de parteneriat. Și, evident că da, cred în iubire.

- Ai timp de plăceri și pasiuni? Ce faci când termini ziua de muncă?

- Mai în glumă, mai în serios, ți-aș răspunde foarte simplu: beau. Beau si derulez muzici. Cum meseria a devenit o parte importantă în tot ceea ce fac, aș zice chiar partea cea mai impor­tantă, ea începe să se confunde cu felul meu de-a fi. Meseria ține tot timpul, viața curge într-o continuă căutare de subiecte, deci zile libere nu prea există. Dacă prind însă un răgaz, îmi place să gătesc, să beau cu prietenii mei, să vedem filme, să vorbesc mai mult decât e cazul, să merg la teatru, să scriu.

- Mai simți în tine chemarea literelor?

- Evident că da, din ce în ce mai tare. Am împăcat-o de-a lungul vremii scriind și în presă. Sunt autorul unei rubrici personale săptămânale, în revista "Dilema": "Fără doar și coate". La fel de tare însă am simțit și chemarea teatrului. Visul meu din copilărie a fost să fac teatru și film, dar la vremea la care am dat examen era imposibil, erau două locuri la Teatru. Așa că am urmat sfatul practic de a face o școală, ca să fie făcută, urmând apoi să plec în Polonia, unde nu se putea face cinematografie dacă nu aveai o diplomă înainte. În Polonia n-am mai ajuns, dar în ultima vreme, m-am apucat de scris scenarii și sunt foarte fericit. Mi se joacă un text la "Teatrul Act". E un spectacol făcut de Al. Dabija, cu George Mihăiță și Marcel Iureș, pe un scenariu scris după "Moromeții", în două personaje. Se va juca din nou chiar la finele acestei luni. Dacă vă place, vă aștept.