Foarte multe familii din România au rude stabilite în străinătate. Unele sunt "fugite" în perioada comunistă în căutarea libertății și a posibilității de dezvoltare individuală fără îngrădiri, altele, și mai multe, plecate după 1990, pentru accesul la o bunăstare dificil de obținut în țară prin muncă cinstită. Toți acești expatriați au un numitor comun, de care dau seamă o mulțime de cărți memorialistice sau romane apărute în ultimele două decenii: trăiesc între două lumi, între două culturi, niciunde pe deplin acasă. Țara de adopție îi consideră străini, țara natală nu le mai aparține decât prin amintiri nostalgice. Exilații pierd în măsura în care câștigă, identitatea le e scindată, comunicarea cu noii concetățeni rămâne convențională, fără implicații afective. Cartea Ginei Stoiciu, pe care o recomand în primul rând celor ce au oameni dragi stabiliți în Occident, se deosebește de literatura despre exil apărută până acum la noi fiindcă nu e doar memorialistică. Autoarea folosește propriile povești de viață pentru a analiza și medita la simptomele generale ale transplantării și adaptării într-un alt mediu geografic, social, cultural. Ne face să înțelegem și noi, cei rămași acasă, parcursul oricărui exilat, parcurs pe care ea îl privește și ca sociolog, psiholog, antropolog. Adevărurile pe care le scrie fără uscăciune academică ne relevă aspectele complicate ale condiției de emigrant și ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este capacitatea Ginei Stoiciu, rară la femei, de a evita confesiunea sentimentală, de a se detașa de eul subiectiv pentru a înțelege și a face să se înțeleagă prin ce trec acești oameni: șocul cultural și deruta inițială, confruntarea cu o realitate nouă, eforturile de asimilare mai mult sau mai puțin eficiente etc.
Trebuie spus că, deși nu face caz de asta, povestea familiei Stoiciu este una de succes. La începutul anilor '80, când, în cursul unei călătorii turistice în Grecia, soții se decid brusc să nu se mai întoarcă, ei aveau în țară un statut bun: Constantin Stoiciu era un prozator și scenarist cunoscut, ea lucra ca cercetător la un institut al Academiei și publica lucrări de sociologie, băiatul lor de 11 ani vădea și el talente literare. Deși cu profesiile lor "umaniste" nu prea aveau șanse în Occident, de dragul libertății se aventurează totuși în necunoscut și în 1982 se stabilesc în Canada. Începutul noii vieți e dificil dar, datorită înzestrării lor intelectuale, puterii de muncă, tenacității și adaptabilității, reușitele încep să apară. Gina Stoiciu face carieră academică, ajungând profesor titular la Departamentul de Comunicare al Universității din Québec, specialistă în comunicare interculturală și autoare de lucrări bine cotate. Soțul ei înființează și conduce o editură, continuă să scrie romane, iar fiul, după studii universitare și doctorale în SUA și Europa, alege să închidă cercul, revenind în România. "Exilul. Viața în fragmente" este o suită de întâmplări, de idei trăite, de analize ale etapelor și sindroamelor integrării, de reflecții asupra bunelor și relelor din cele două tipuri de societate - cea canadiană și cea românească dinainte și după decembrie 1989. Evitând intimul și emoționalul, dar și didacticismul, cu un admirabil firesc al inteligenței și culturii bine asimilate (în care literatura ocupă un loc major, fiind aduși în discuție și exilați celebri din fostele țări comuniste, precum Milan Kundera și Andrei Makine), cartea Ginei Stoiciu caută răspunsuri la probleme personale - dar aceste răspunsuri se vădesc valabile pentru majoritatea exilaților români. În plus, face și observații subtile despre comunitățile de români canadieni și ne familiarizează cu un mod de viață despre care nu se știau decât lucruri superficiale.