VALENTINA PELINEL - "Aşa am ales să trăiesc: în frumos şi în speranţă"

Oraşul care nu doarme niciodată

- Te-ai întors de curând din America, unde vei pleca din nou, în scurt timp. Dacă te-aş întreba unde este pentru tine "acasă", ai răspunde New York sau Bucureşti?

- Bucureştiul e oraşul în care m-am născut, dar New York-ul e oraşul meu de suflet, locul unde mă simt ca peştele în apă. Spa­ţiul acela are o energie a­par­te, care vibrează pro­ba­bil pe aceeaşi lungime de un­dă cu a mea. În plus, în New York am avut cele mai mari satisfacţii pe tă­râmul profesiei. Acolo mi-am câş­tigat indepen­den­ţa fi­nan­ciară şi tot acolo am cu­noscut, de-a lungul tim­pu­lui, oameni de calitate, care şi acum îmi sunt printre cei mai apropiaţi prieteni. Or nu astea sunt ingredientele principale care ţes senti­men­tul de "acasă"? Nu te simţi acasă tocmai în locul în care îţi merge bine din toate punctele de vedere? Cel puţin eu aşa cred... In­diferent unde mă aflu în lume, o parte din mine o las întotdeauna în New York, să vegheze asupra oraşului "care nu doarme niciodată" - aşa cum spun localnicii.

- Ce îţi place aşa de mult la New York?

- New York-ul e un oraş care trăieşte şi "respiră" într-un iureş perpetuu, iar eu - paradoxal poate, în lumina a ceea ce am spus mai devreme - sunt o fire liniştită. Însă tocmai asta mă fascinează: că liniştea şi agitaţia au găsit o cale de a coabita, o formă de simbioză, care a născut o stare de bine profundă şi esenţială. Pe mine, plimbările de-a lungul străzilor newyorkeze, printre rădăcini de zgârie-nori, mă relaxează, rapiditatea cu care se mişcă lucrurile - totul - mi se pare magică, iar respectul oa­me­nilor pentru timp şi bani mă inspiră. Până la urmă, haosul e doar o formă de ordine căreia nu i s-a desco­perit logica, nu-i aşa? În "The Big Apple", într-un cartier cu arhitectură eclectică şi rezidenţi de toate soiurile, de la oameni de afaceri în costume la dungă, până la artişti boemi, cu ţinute fanteziste, eu mi-am creat un spaţiu calm, liniştit şi intim, după sufletul meu, mi-am creat propriul univers, în afara nebuniei oraşului. Nu mă deranjează haosul dimprejur, atât timp cât el rămâne acolo, împrejur, atât timp cât eu pot să aleg să închid uşa şi-n spatele ei să-mi regăsesc pacea. Apoi, cu bateriile reîncărcate, pot să mă "cufund" din nou în furnicarul şi agitaţia zilelor de lucru. New York-ul e, în opinia mea, oraşul tuturor şan­selor, oraşul unde se amestecă, absolut natural, naţionalităţi, religii, caractere şi diverse nivele finan­ciare, dar totuşi, toate aceste persoane, cu individua­lităţile lor, par la fel, par "din acelaşi film", iar asta îmi place extraordinar de mult, fiindcă, la urma urmei, toţi suntem egali. Şi - vorba cântecului - "If you can make it there, you make it everywhere" (n. red. "Dacă reuşeşti acolo, poţi să reuşeşti oriunde")!

- Îţi pun o întrebare nu tocmai nouă, dar care duce totdeauna la răspunsuri neaşteptate: Ce vezi pe fereastră dimineaţa, când te trezeşti?

- Pentru mine, orice zi, că e petrecută în Ame­rica sau aiurea, e un exerciţiu de modelare, adică îmi propun să fac tot ceea ce ţine de mine pentru ca ziua aceea să fie liniştită. Nu în sensul de fără energie, de leneveală, ci în sensul de a face totul cu calm şi cu o atitudine pozitivă. Am remarcat că o astfel de abordare li se transmite şi interlocutorilor mei şi astfel totul decurge mai lesne şi mai plăcut. Dar să revin: o zi liniştită în New York începe cu peticul de cer pe care-l văd prin fereastră atunci când deschid ochii, dimineaţa. E doar o bucăţică de azur, dar eu îi bănuiesc imensitatea de dincolo de cadrul ferestrei şi asta mă inspiră, îmi creşte aripile. Apoi dimineaţa continuă cu o plimbare prin parc sau cu o tură de alergare, urmată de o cafea cu lapte sau un mic dejun luat undeva, într-o cafenea, de unde pot să observ oamenii, amestecul de energii şi desfăşurarea de forţe pe care, nu cred că am mai întâlnit-o nică­ieri în lume la un aseme­nea nivel. În New York îmi place mult să merg pe jos - fie că mă îndrept spre un studio foto, spre o întâlnire de afaceri sau am ieşit la cumpărături - toc­mai datorită acestui spec­tacol al străzii. Doar când distanţa până la destinaţie e prea mare, iau metroul. Însă şi acolo "subiectele de studiu" nu lipsesc. (râ­de) Dincolo de incursiu­nile datorate obligaţiilor pro­fesionale, îmi place mult să mă preumblu prin Central Park - acel parc uriaş din mijlocul oraşu­lui, care are o arhitectură a peisajului atât de mi­nunată, încât ai impresia că a fost născocit într-un basm. Însă, aşa cum îţi spuneam şi mai devreme, şi peisajul urban mă fas­cinează în egală măsură, ca atare fac foarte multe poze pe străzi: instantanee care surprind detaliile unei clădiri pe care lumina din acea secundă le pune altfel în valoare sau poate chipul unui trecător care are o anume expresie ori grupuri de oameni care, prin limbajul corporal, spun o poveste fără cuvinte... În week-end-uri merg deseori pe Broadway, la teatru. Oferta din acest domeniu e foarte largă, iar mie nu mi-a scăpat nimic, ba chiar la "Fantoma de la Operă" am fost de trei ori, atât de mult mi-a plăcut! Sau ies cu prietenii într-un local nou, ori merg în vi­zite... tot la prieteni. Sau - să nu râzi! - îmi calculez taxele. Eu sunt nativ o persoană foarte organizată, dar m-am şi educat pe sistemul american: păstrez fiecare bon, îmi notez atent veniturile şi cheltuielile şi, an de an, îmi fac singură bilanţul financiar şi-mi calculez ta­xele. Fireşte, trimit apoi toate actele unui contabil, dar asta numai ca să mă verific. Calculele astea nu mi se par deloc o corvoadă, ba chiar admir logica siste­mului. Sunt rezident american de mulţi ani şi nicio­dată nu am avut niciun fel de problemă. Din expe­rienţa mea, el chiar funcţionează bine.

Despre "roboţi" şi "boemi"

- Apropo de sistem şi de diferenţe: ce fel de oa­meni sunt newyorkezii? Cum i-ai caracteriza?

- Caracterizările implică, invariabil, şi comparaţii. E interesant să compari oamenii, naţiile şi rasele, dar, în egală măsură, e şi periculos, fiindcă mi se pare că nimeni nu deţine acea justă măsură care să se potri­vească oricui şi oricând. Totuşi, încercând o gene­ralizare, aş spune că americanul e un individ extro­vertit ca şi comportament, pragmatic şi foarte preo­cupat de sine. El poate să fie, mai degrabă, "robot", în vreme ce românul poate să fie, mai degrabă, "boem". Mi se pare că românul e mai preocupat de alţii decât de el - uneori din altruism, alteori, din păcate, din invidie -, suferă deseori de lipsă de optimism şi de încredere în sine. Asta, repet, în plan general şi doar din perspectiva mea, care - evident - are gradul ei de subiectivism.

- În răspunsurile tale a revenit deseori cuvântul "prieteni". Cât de importanţi sunt prietenii pentru tine şi cum trebuie să fie o persoană ca să merite atenţia ta?

- Eu sunt genul de persoană care apreciază mo­men­tele de solitudine. Cred că ele sunt necesare, fiind­că au darul să ne întoarcă înspre noi înşine, însă prietenii, prietenii adevăraţi, nu "prietenii de distrac­ţie", îmi sunt indispensabili. Am nevoie de nişte oa­meni care să-mi fie alături nu doar la bine, ci şi la greu, care să mă înţeleagă cu tot cu imperfecţiuni, care să mă susţină fără să mă judece, care să mă sfă­tuiască având chiar curajul de a-mi spune şi lucruri despre care ştiu că nu mi-ar fi tocmai plăcute. Eu cred că prietenia fără onestitate nu poate să existe. Din fericire, există astfel de oameni în viaţa mea: o parte sunt americani, dar cei mai mulţi sunt tot români, care trăiesc însă în New York de foarte, foarte mulţi ani.

- Ai mare experienţă în modelling. Ce statut au româncele care au ajuns să lucreze în lumea modei din America?

- În America, modelling-ul - ca şi toate activităţile care au legătură cu acest domeniu - e considerat o me­serie serioasă, din care se pot face bani frumoşi, şi este tratat ca atare, adică foarte serios. Modelling-ul este un business cinstit, dar foarte competitiv. Desi­gur, mai există şi derapaje, în sensul că unii încearcă să avanseze în ierarhie folosind strategii mai puţin "ortodoxe" (bârfe, împunsături, tras de sfori etc.), dar acestea sunt doar excepţii şi ele sunt eliminate de la sine. În lumea modei internaţionale, am întâlnit, în­tr-adevăr, câteva românce de succes: femei frumoase, des­curcăreţe, care ştiu ce vor şi care au înţeles că fru­museţea nue totul. Caracterul şi seriozitatea fac dife­renţa şi în modelling. Întâlnirile acestea mi-au întărit, de altfel, mai vechea mea convingere: că multe femei pot mult mai mult chiar decât cred ele şi că s-ar des­curca cu brio, chiar dacă ar alege calea ane­voioasă a muncii serioase şi asidue, şi nu calea scurtă şi uşoară, care implică inclusiv strategiile de care pomeneam mai devreme. Dar, până la urmă, totul în viaţă e o ches­tiune de alegere şi ştii ce se spune: "Cum îţi aşterni, aşa dormi". Pe de altă parte, depăşind sfera profesiei mele, mi s-a reconfirmat faptul că român­cele nu sunt doar nişte femei frumoase, ci sunt şi nişte femei puternice, harnice şi obişnuite cu greul, ceea ce - fireşte - le-a imprimat o anume tenacitate. Destul de des, în ultimul timp, am întâlnit românce care nu doar că au pus câte o mână fermă pe frâul propriilor vieţi, dar aproape că au preluat rolul bărbatului în societate. Ceea ce, pe de-o parte, e de apreciat, dar, pe de altă parte, poate că n-ar fi rău ca femeia, cunoscându-şi rolul "tradiţional", să lase bărbatul să se simtă bărbat. Nu spun neapărat să fie bărbat, ci să fie lăsat să se simtă bărbat! Zic şi eu, că doar nu deţin secretul suprem. Deşi mi-ar plăcea! (râde)

- Ai revenit în România în acest Mai de un verde glorios: cum te simţi? Îţi prieşte primăvara? Arăţi splendid!

- Într-adevăr, pri­măvara îmi pri­eşte de minune. În anotimpul ăsta, na­tu­ra mi se pare că e mai grandioasă ca oricând! Şi atât de ge­neroasă: ne răs­faţă cu atâtea culori şi cu atâtea arome! Cred că numai un suflet mort nu-şi ri­dică vibraţia, cufun­dat fiind în acest o­cean de prospeţime!

- Şi sufleteşte pri­măvara îţi este un aliat? Aşa s-ar spune, pentru că, în ciuda des­trămării căsniciei tale (despre care nu te întreb nimic, ci îmi exprim doar regretul că s-a sfârşit o poveste aşa de fru­moasă), te văd to­nică şi optimistă.

- Da, se poate spune că şi sufleteşte primăvara îmi e un aliat de nădejde. În ciuda destrămării ma­riajului meu cu Cristi (n. red. poli­ti­cianul Cristian Bou­reanu), sunt tonică şi optimistă. Îmi vine în minte o zicală: "Trebuie să te schimbi, ca să rămâi la fel". După cum vezi, îţi spun asta cu zâmbetul pe buze. Ştii, eşti primul jur­nalist care, în ultime­le cinci luni de zile, nu îmi pune întrebări banale, de genul "De ce ai divorţat?", şi care nu pretinde că deţine adevărul ab­so­lut despre mine. Îţi mulţumesc pentru asta. În tot acest timp, am ales să nu răspund la astfel de întrebări, pentru că nu e stilul meu să mă justific, mai ales în ceea ce priveşte viaţa mea personală. E cel puţin ciudat că persoane care nu au nici cea mai vagă idee despre cum a decurs viaţa noastră profesio­nală şi, cu atât mai puţin, cea personală, comentează şi se lansează în dezbateri pe această temă. Sincer, îmi e milă de aceste persoane. Nu am intrat în jocul lor şi nici de-acum înainte nu am de gând să le răs­pund la provocări. Prefer să rămân în universul meu - unde e bine, unde domnesc discreţia şi liniştea - şi să-mi văd de treabă. Slavă Domnului, am ce face. Am câtevaproiecte de imagine şi colaborări cu branduri de pe piaţa românească. De curând am încheiat un parteneriat cu o bună prietenă a mea, Mădălina Flus­berg, şi am creat o serie de patru coliere din pietre Swarowsky, piele şi dantelă, pentru linia de bijuterii "Flusberg New York", iar prezentarea lor va avea loc în foarte scurt timp. Aici simt nevoia să fac o pa­ranteză: mi se pare extraordinar când viaţa îţi oferă ocazia să îmbini utilul cu plăcutul, când dintr-o relaţie de prietenie, bazată pe încredere, rezultă nu doar amin­tiri preţioase, ci şi ceva tangibil şi foarte frumos! În plus, alaltăieri am avut prima lecţie de limba italiană... Deci nu mă plictisesc deloc şi, cum îmi place mie să spun, "de la idei la fapte"! Învăţ, medi­tez, analizez, notez, iert, dar nu uit... Asta sunt eu, în New York sau în Bucureşti: o fiinţă mereu cu zâm­betul pe buze, care îşi doreşte să evolueze. Şi dacă vărs o lacrimă - că om sunt - mă descarc, îmi şterg obrazul şi apoi tot un zâmbet urmează. Aşa am ales să trăiesc: în frumos şi în speranţă!