Muntele cu pustnici

- În Cheile Cibului, la poalele Munţilor Metaliferi, pe locul unei vetre mânăstireşti fondate în anul 1000, s-a ridicat un fel de cetate de maici pustnice. Mânăstirea "Buna Vestire" este pe cât de frumoasă, pe atât de tainică. Acolo vieţuiesc, după reguli schimniceşti, opt maici şi un duhovnic, feriţi de lume, ucenici ai părintelui Rafail Noica -

Primăvara născută din ape

Am trecut munţii şi am intrat în primăvară. Un verde intens, febril, mustos, ţâşneşte din orice colţ al drumului, înaintând grăbit, ca un şuvoi limpede, peste dealuri, stânci, case, grădini, pentru a se sparge în va­luri imense, înspumate, de marginea cerului. De asal­tul primăverii s-a colorat parţial, în nuanţe de verde, şi bolta cerească. O primăvară născută din ape, pre­cum o zeitate legendară, stăpâneşte cu forţă întreg ţi­nutul cuprins între Mureş şi Munţii Metaliferi.
Doar câteva ore de mers cu maşina despart câmpia plată, cenuşie şi sufocantă din sud, de aerul verde, cu irizaţii aurii, al Transilvaniei. Chiar dacă şi aici soa­rele rămâne încă destul de mult în dosul perdelelor de nori, îi simţi căldura şi vibraţia. Iarba străluceşte, de parcă ar fi luminată din interior. Cum primeşte ea pu­terea aceea de la soare rămâne un mister. Poate că pă­mân­tul a devenit, după ploi numeroase şi lungi, o uria­şă oglindă, care reflectă cu întârziere chipul soa­relui, după ce l-a văzut doar o clipă, în vârful firelor de iarbă, în fibra alb şi roz a florilor care au umplut copacii, în coama lucioasă a cailor, în ochii oamenilor locului.
În tot cazul, cu cât înaintez în acest tărâm al primăverii nesfârşite, simt cum pătrunde verdele şi în mine. A crescut în artere, în muşchi şi în măduva oa­selor, ca o bucurie mare, care s-a iscat fără motiv şi mi-a aprins şi mie ochii, asemeni oamenilor de pe aici. Cu aceşti ochi înnoiţi văd toate lucrurile altfel. Pâlcurile de oi care smălţuiesc pe alocuri, în alb, câm­purile verzi, parcelele de teren lucrate "la ac", casele înalte şi trainice, căruţele trase de cai zdraveni şi as­cultători, grupurile de copii hârjonindu-se în drum spre şcoală, bărbaţii care merg drept şi cu pas sigur, femeile care îşi iţesc capul la poartă, când aud zgomot pe uliţă - toate nu-mi mai par decupaje dintr-o reali­tate banală, ci mărturia unei vieţi aşezate, îndestulate, bine tocmite, indiferentă la contorsiunile istoriei, căci stâlpii ei sunt eterni. Şi nu doar atât, ci şi o declaraţie de dragoste: românii de pe aici iubesc din toată inima viaţa aceasta a lor, care se petrece într-un ritm numai de ei cunoscut, dictat de alte norme decât ale vieţii noastre de orăşeni, şi de alte impulsuri.

Un loc al miracolelor

Ochii mei împrumutaţi de la primăvară desluşesc mai repede şi drumurile, care parcă mă poartă din mână în mână, ca să-mi arate alte şi alte frumuseţi înveşmântate în verde lichid, în verdele acela din care sorb cu nesaţ, de parcă ar fi îndulcit cu lapte şi miere. La capătul Văii Geoagiului, dincolo de cetatea Ardeu, unul din drumuri mă cheamă între două creste, pe valea unei ape: Cheile Cibului, o rezervaţie naturală din Munţii Metaliferi foarte puţin ştiută şi cercetată. La o răspântie, dacă alegi dreapta, ajungi în Cheile Glodului, dacă alegi stânga, nimereşti în Cheile Cibu­lui. Acestea din urmă sunt un loc al miracolelor. Întâia minune sunt chiar colţii de piatră care se înalţă, fără de veste, dinaintea ta, după ce ai bătut cale lungă, pe podişuri largi şi printre câteva dealuri mai răsărite. Muntele pare tăiat în două, dintr-o singură lovitură, de o mână de uriaş. Alte minuni se povestesc în şoap­tă, la lumina focului, în serile târzii de iarnă. Aici e locul în care, uneori, oamenii se transformă în lupi şi colindă pădurile adul­mecând sânge proaspăt; aici, vrăjitoarele se ridi­că pe vârtejuri de fum, ieşite dintr-un foc de plante numai de ele ştiute, şi călăresc curcubeul apărut din senin, peste crestele înverzite; aici, îngerii de lumină şi îngerii întunericului se luptă pentru sufletele oame­nilor; aici, rugăciunile celor vii se unesc cu ale celor demult plecaţi la Domnul, cres­când în putere. Căci aici nu este doar un splendid spec­tacol al naturii, ci şi o veche vatră mânăstirească ortodoxă. Munţii sunt găuriţi, deopotrivă, de apă şi de metaniile a sute de monahi şi schimnici care s-au nevoit în Cheile Cibu­lui. Ţi-o va spune orice ţăran al locului, dacă-l întrebi. Şi, mai mult, te va îndemna să vezi cum lucrează Dumnezeu aici, în con­tinuare, prin Mânăstirea "Buna Vestire".

Cetatea schimnicelor

Puterea locului, dată fără îndoială de secolele de rugăciune care s-au strâns pes­te Cheile Cibului, a atras aici o mână de călugăriţe care, din anul 2003, au început să construiască o nouă mânăstire. Biserica se află lângă "Piatra Chiliei", acolo unde a fost biserica vechii mânăstiri, fondată pe la anul 1000 şi distrusă de generalul Bu­cow, la 1700. Lăcaşul e construit din pia­tră, în stil bizantin. Chiliile, un paraclis cu hramul "Sf. Siluan Atonitul" - unde se află părticele din moaştele sfântului - şi acareturile - care păstrează acelaşi stil cu cel al bisericii, sunt despărţite de biserica "Buna Vestire" printr-un gard înalt şi porţi de fortăreaţă. Maicile sunt aproape ca nişte schimnice, nu au legătură cu lumea exterioară decât nevoite, la slujbele dumi­nicale sau din marile sărbători, ţinute în biserica "Buna Vestire", şi când treburile mânăstirii le-o impun. La fel de retras este şi părintele duhovnic Rafael Corneanu, ucenic al părintelui Rafail Noica. Monahii aceştia se consideră la fel de bolnavi su­fle­teşte ca toţi oamenii şi îşi caută vinde­carea în post aspru, rugăciune neîncetată şi muncă până la epuizare. Ei nu se cred exemple de trăire, şi de aceea preferă să stea retraşi. Împărtăşesc mirenilor din înţe­lepciunea şi dragostea lor, numai la sfintele sărbători ale Bisericii. Desigur, dacă mergi la Mânăstirea Cib, te vor în­con­jura cu bunătate, te vor îndemna să te rogi în biserică, te vor îmbia cu o prăjitură şi un pahar de sirop de zmeură, cum nu­mai maicile ştiu să facă, îţi vor da sfat, dacă le ceri, dar nu te vor găzdui, nici nu vor vrea să le vorbeşti şi altora despre această mânăstire, căci, dacă ar veni mulţime de pelerini, le-ar strica liniştea şi nu s-ar mai putea ruga. Or, rugăciunea e vindecă­toare. Cu rugă­ciu­nea lor spe­ră să ne poată ajuta pe toţi, mai mult de­cât cu prezenţa lor. Poate că vei întreba: dar cum săţii lumina sub obroc? Cum să taci în faţa unei frumuseţi nemaiîn­tâlnite? Cum să nu îm­părtăşeşti altora, bucuria pe care ai trăit-o în această biserică, ridicată parcă la hotarul dintre două lumi, cea văzută şi cea nevăzută? Cum să ţii numai pentru tine fericirea care te-a cu­prins în tim­pul Sfintei Litur­ghii, când crezi că nu maicile, ci o stra­nă de îngeri a cântat? Mai­ca stareţă Andreea Stan nu-ţi va răspunde decât cu un zâmbet stingherit şi cu ochii plecaţi. Şi smere­nia aceasta te va face, o dată în plus, să revii la Mânăstirea Cib. Poate că, încet, încet, deprinzi şi tu modestia şi darul tăcerii apropiindu-te, astfel, de liniş­tea sufletească şi de lepă­darea păcatelor.