Bisericile de lemn din Ţara Zarandului

MARCEL PETRIŞOR - "Sufletul se odihneşte în ele ca-ntr-un culcuş făcut de braţele mamei"

- Vestită ca loc de naştere al părintelui ARSENIE BOCA, Ţara Zarandului are şi alte temeiuri pentru a fi cercetată şi preţuită: BISERICILE DE LEMN DIN ZONA HĂLMAGIULUI. Monumente istorice vechi de sute de ani, cu o frumuseţe pogorâtă, parcă, din alte lumi, povestea lor stă ascunsă între pereţii din bârne, îmbinate între ele ca într-o lungă îmbrăţişare, în urmele de pictură în care mai ard culori şi în sufletul celor care s-au născut şi-au crescut lângă ele. Originar din Ocişor, satul obârşiei şi al copilăriei sale, de care nu s-a despărţit, cu adevărat, niciodată, şi unde se întoarce şi astăzi, pentru a-şi odihni sufletul, scriitorul MARCEL PETRIŞOR a răspuns bucuros invitaţiei noastre de a ne fi călăuză, pe potecile cotropite de primăvară, ale bisericilor de lemn din Zarand. L-am întâlnit chiar în casa sa părintească, veche şi neasemuit de frumoasă, cu cerdac uriaş şi-o grădină cotropită de flori -

Lăcaşuri pentru domni şi lăcaşuri pentru iobagi

- Ţara Zarandului e plină de biserici din lemn, a­proape toate monumente istorice, minuni întruchi­pa­te în urmă cu sute de ani. V-aţi născut şi aţi copi­lărit printre ele şi tot lângă ele trăiţi şi azi, în clipele de răgaz sufletesc, când vă întoarceţi în casa pă­rin­tească din Ocişor. Ca­re le este povestea?

- Bisericile în Ar­deal au fost de două feluri: cele din lemn, ale oamenilor de rând, ale ioba­gilor, şi bi­se­ricile din piatră, voievo­dale, ale cneji­lor. Bi­sericile vo­ie­vodale aveau în pronaos por­tretul ctitorului. Când au cucerit ma­ghiarii Transilvania, au înlo­cuit, în unele biserici, portretele cnejilor români cu cele ale grofilor. În timp, mulţi dintre nobilii ma­ghiari s-au însurat cu român­ce, şi femeile acestea au vrut să fie cin­sti­te şi ele în bise­rică, aşa încât au apă­rut şi portretele lor. În ţinutul Zaran­dului, erau bi­se­­rici voievodale la Hăl­ma­giu, Ribiţa şi Vaca - ac­tualul sat Cri­şan. În curtea celei din Hălmagiu exis­tă şi azi o piatră cam de mărimea unui divan şi cu o sco­bitură în ea de forma unui om. Românii care nu voiau să treacă la greco-ca­to­licism erau aşe­zaţi acolo cu spatele în sus şi loviţi cu gârbaciul de o sută de ori. Cro­nicarul scrie că "sângerau ca porumbeii şi şuierau ca şerpii". Curtea bisericilor devenise teatrul multor suplicii. La Ciungani, un sat unde a slujit bunicul meu patern, Ioan Petrişor, se întâmpla ceva şi mai înfio­rător, o cru­zime de la care satul îşi trage chiar numele. Nesu­punerea era pedepsită de grof cu tăie­rea unei mâini de deasu­pra palmei, apoi palma era bătută în cuie pe perete­le bisericii, ca să vadă toţi ce păţesc cei care se revol­tă. Mulţi români erau ciungi în satul acela. Opri­marea privea şi locurile de închi­nă­ciune. Ţăranii nu aveau voie să-şi facă biserici din zid şi nici case nu aveau dreptul să-şi clădească, decât din bâr­ne, aco­pe­rite cu paie sau cu şindrilă. Şi li se permi­tea să şi le vă­ruiască numai în alb ori, eventual, în albastru. În schimb, bisericile acestea din lemn sunt mult mai frumoase, mai primitoare, mai calde. În ele sufletul se odihneşte ca-ntr-un culcuş făcut de braţele mamei. Lemnul continuă să fie viu şi după ce a de­venit grindă sau scândură, el respiră odată cu noi, par­că în ritmul ru­găciunii, şi împrăştie un parfum anume, numai al lui, pe care piatra sau cărămida nu-l vor avea nicicând.

- În satul Tisa, aflat în vecinătatea Hălmagiului, biserica e făcută numai din bardă, n-a cunoscut ferăstrăul şi nu are în ea nici un cui de fier.

- Aşa sunt făcute toate bisericile din lemn de pe aici. Nu se foloseau cuiele, pentru că fierul prelucrat era considerat "de la diavol", o operă drăcească. A­ceas­­tă superstiţie i-a făcut pe moţi să spună că şi fur­nalele de la Hunedoara erau focurile diavolului şi au refuzat mult timp să lucreze acolo. De altfel, tot de la Cel Rău erau considerate că vin şi lumânările făcute din alt­ceva decât din ceară curată de albine. În menta­litatea lor, tot ce presupunea o prefacere a materia­le­lor natu­rale sau un substitut al lor era o scornire a Vrăj­ma­şului, căci "dracul e meşter".

Bisericile "umblătoare"

- În Ţara Zarandului circulă multe poveşti des­pre biserici mutate din locul lor, purtate între sate, cu căruţe şi cai.

- Da, li se mai spune şi biserici "umblătoare", şi erau făcute aşa din mai multe motive. Întâi, pentru că satele creşteau, şi când biserica devenea neîncă­pă­toare, era vândută unei comuni­tăţi mai mici, iar pe locul ei era ridicată alta, mai mare. Biserica de la mi­ne, din Ocişor, a fost adu­să, de exemplu, de la Mer­meşti. Când a fost fondat Oci­şorul, pe la 1500, probabil că nu avea mai mult de 10 - 12 fami­lii şi i-a fost de ajuns această mică biserică, rămasă în pi­cioa­re până azi. Mai târziu, când satul s-a mărit, şi-a făcut o altă biserică, din zid, lângă cea de lemn. Dar nici în Ocişor bise­rica de lemn nu a fost în acelaşi loc mereu, a fost translatată vreun kilometru şi fixată în locul în care se găseşte acum. Bise­ricile tre­bu­iau să fie uşor de ascuns de năvă­litori. Ele erau ori­cum construite în locuri mai ferite, dar, la ne­voie, pu­teau fi dezasamblate rapid, duse cu că­ruţele în pădure, spre munte, şi refăcute acolo. Dacă bi­se­rica trebuia transportată numai pe loc drept, era pusă pe nişte butuci, la care se puneau role de lemn şi, cu 20 sau 40 de boi, era trasă.

Stâlpii cu "moţuri" şi copiii băgaţi în jar

- În unele din bisericile de lemn s-a păstrat, par­ţial, pictura originală. Există un canon al felu­lui în care se zugrăvea pe atunci?

- Scenele biblice erau zugrăvite pe o pânză apli­ca­tă pe perete şi tratată în mod special, pentru că nu se putea face frescă. Şi cu toate că pânza e mai de­gradabilă, iată că a rezistat sute de ani. În biserica din Ocişor am găsit un înscris, unde can­torul ţinea soco­tea­la reparaţiilor. Unele men­ţiuni au haz. De pildă, era scris unde­va: "Am plătit zu­gravului cinci crăi­ţari pen­tru repararea unghiilor diavo­lu­lui". Deci fusese toc­mit un pictor care să restaureze una dintre scene, în care apărea dia­volul. Formularea îmi pare amuzantă.

- La biserica din Tisa am văzut pe stâlpii de la intrare "moţuri" din păr, tăiate de la copii şi li­pite cu ceară. Ce semnificaţie are acest obicei?

- Şi la Tisa, şi prin alte părţi, când împlinea copi­lul un an, i se tăia păr din vâr­ful capului şi apoi era lipit pe stâlpii de la intrare, cât mai sus, ca să creas­că înalt copilul. Asta la înce­put, căci pe urmă s-a pus mo­­­ţul numai ca un fel de măr­tu­rie a cre­din­ţei copilu­lui şi de mul­­ţu­mire că­tre Dumnezeu că e sănătos. Des­tul de mulţi prunci mu­reau înainte de a îm­plini un an, din pricina boli­lor şi a traiu­lui greu, dar dacă tre­ceau de un an, puteai spera să-l vezi ma­tur. Era şi moţul ăsta un semn al victoriei vieţii asupra morţii.

- Mai erau şi alte obiceiuri ne­creştineşti?

- Da, de pildă, când se năştea copilul, era măsurat cu o sfoară şi, dacă în dimensiunea transversală, adică de la vârful unei mâini până la al celeilalte, cum sta cu braţele în cruce, era mai lung decât în dimen­siu­nea longitu­dinală, din creştet până în tălpi, îl înfă­şurau într-o pânză albă, îl puneau într-o covată, ală­turi cu lumâna­rea de la botez, făceau un foc de plante în cup­torul de pâine şi băgau cotruţa pe jar, o ţineau puţin, o scoteau afară, şi asta de trei ori. Erau con­vinşi că apoi copilul va creşte armonios. Obiceiul ăsta l-am prins şi eu. Preotul din sat închidea ochii, nu spunea nimic, că nu-i putea scoate din ale lor pe ţărani.

- În final, o întrebare personală. Aţi avut bunici preoţi, şi din partea mamei, şi din a tatălui, deci aţi crescut într-o atmosferă de credinţă, mereu în preaj­ma bisericii. Care e cea mai veche amintire din copi­lărie legată de biserică?

- Bunicul Ioan Petrişor mă lua des cu el, până la Ciungani, unde slujea. Punea pe un cal două desagi, una cu ceasloave, cealaltă cu mine. Cred că aveam doi, trei ani. Şi-mi amintesc că odată, la întoarcere, eu eram într-o desagă, iar în cealaltă era un pui de că­pri­oară, pe care îl primise părintele de la enoriaşi. Am mers tot drumul ochi în ochi. De Paşti, la Ciungani era tradiţia ca în loc de un miel, să i se dea preotului un pui de căprioară. Bunicul creştea puii de căprioa­ră, care erau ca nişte jucării ale noastre, ale nepoţilor, şi pe urmă îi lăsa liberi în pădure. Tot aşa, de demult, ţin minte că bunica se supăra pe bunicul, de câte ori slujea moliftele Sfântului Vasile Cel Mare, fiindcă era sigură că deasta îi mureau animalele prin ogradă, ba uneori şi câte un copil. Bunica a născut doispre­zece co­pii, dar la maturitate au ajuns numai opt. Aşa că, de câte ori se întâmpla o asemenea grozăvie, bu­nica îi reproşa bunicului: "Părinte Ioane, iar ai făcut sluj­bele Sfântului Vasile!". Ea credea că dreptatea vine şi pentru cel care o cere, şi pentru cel pentru care se cere, şi pentru cel care face slujbele, iar pentru că dia­volul nu se poate atinge de preot, atunci se răz­bună pe ce are preotul: familie, animale.

Fotografiile autorului