- Te-ai întors de curând din America, unde vei pleca din nou, în scurt timp. Dacă te-aș întreba unde este pentru tine "acasă", ai răspunde New York sau București?
- Bucureștiul e orașul în care m-am născut, dar New York-ul e orașul meu de suflet, locul unde mă simt ca peștele în apă. Spațiul acela are o energie aparte, care vibrează probabil pe aceeași lungime de undă cu a mea. În plus, în New York am avut cele mai mari satisfacții pe tărâmul profesiei. Acolo mi-am câștigat independența financiară și tot acolo am cunoscut, de-a lungul timpului, oameni de calitate, care și acum îmi sunt printre cei mai apropiați prieteni. Or nu astea sunt ingredientele principale care țes sentimentul de "acasă"? Nu te simți acasă tocmai în locul în care îți merge bine din toate punctele de vedere? Cel puțin eu așa cred... Indiferent unde mă aflu în lume, o parte din mine o las întotdeauna în New York, să vegheze asupra orașului "care nu doarme niciodată" - așa cum spun localnicii.
- Ce îți place așa de mult la New York?
- New York-ul e un oraș care trăiește și "respiră" într-un iureș perpetuu, iar eu - paradoxal poate, în lumina a ceea ce am spus mai devreme - sunt o fire liniștită. Însă tocmai asta mă fascinează: că liniștea și agitația au găsit o cale de a coabita, o formă de simbioză, care a născut o stare de bine profundă și esențială. Pe mine, plimbările de-a lungul străzilor newyorkeze, printre rădăcini de zgârie-nori, mă relaxează, rapiditatea cu care se mișcă lucrurile - totul - mi se pare magică, iar respectul oamenilor pentru timp și bani mă inspiră. Până la urmă, haosul e doar o formă de ordine căreia nu i s-a descoperit logica, nu-i așa? În "The Big Apple", într-un cartier cu arhitectură eclectică și rezidenți de toate soiurile, de la oameni de afaceri în costume la dungă, până la artiști boemi, cu ținute fanteziste, eu mi-am creat un spațiu calm, liniștit și intim, după sufletul meu, mi-am creat propriul univers, în afara nebuniei orașului. Nu mă deranjează haosul dimprejur, atât timp cât el rămâne acolo, împrejur, atât timp cât eu pot să aleg să închid ușa și-n spatele ei să-mi regăsesc pacea. Apoi, cu bateriile reîncărcate, pot să mă "cufund" din nou în furnicarul și agitația zilelor de lucru. New York-ul e, în opinia mea, orașul tuturor șanselor, orașul unde se amestecă, absolut natural, naționalități, religii, caractere și diverse nivele financiare, dar totuși, toate aceste persoane, cu individualitățile lor, par la fel, par "din același film", iar asta îmi place extraordinar de mult, fiindcă, la urma urmei, toți suntem egali. Și - vorba cântecului - "If you can make it there, you make it everywhere" (n. red. "Dacă reușești acolo, poți să reușești oriunde")!
- Îți pun o întrebare nu tocmai nouă, dar care duce totdeauna la răspunsuri neașteptate: Ce vezi pe fereastră dimineața, când te trezești?
- Pentru mine, orice zi, că e petrecută în America sau aiurea, e un exercițiu de modelare, adică îmi propun să fac tot ceea ce ține de mine pentru ca ziua aceea să fie liniștită. Nu în sensul de fără energie, de leneveală, ci în sensul de a face totul cu calm și cu o atitudine pozitivă. Am remarcat că o astfel de abordare li se transmite și interlocutorilor mei și astfel totul decurge mai lesne și mai plăcut. Dar să revin: o zi liniștită în New York începe cu peticul de cer pe care-l văd prin fereastră atunci când deschid ochii, dimineața. E doar o bucățică de azur, dar eu îi bănuiesc imensitatea de dincolo de cadrul ferestrei și asta mă inspiră, îmi crește aripile. Apoi dimineața continuă cu o plimbare prin parc sau cu o tură de alergare, urmată de o cafea cu lapte sau un mic dejun luat undeva, într-o cafenea, de unde pot să observ oamenii, amestecul de energii și desfășurarea de forțe pe care, nu cred că am mai întâlnit-o nicăieri în lume la un asemenea nivel. În New York îmi place mult să merg pe jos - fie că mă îndrept spre un studio foto, spre o întâlnire de afaceri sau am ieșit la cumpărături - tocmai datorită acestui spectacol al străzii. Doar când distanța până la destinație e prea mare, iau metroul. Însă și acolo "subiectele de studiu" nu lipsesc. (râde) Dincolo de incursiunile datorate obligațiilor profesionale, îmi place mult să mă preumblu prin Central Park - acel parc uriaș din mijlocul orașului, care are o arhitectură a peisajului atât de minunată, încât ai impresia că a fost născocit într-un basm. Însă, așa cum îți spuneam și mai devreme, și peisajul urban mă fascinează în egală măsură, ca atare fac foarte multe poze pe străzi: instantanee care surprind detaliile unei clădiri pe care lumina din acea secundă le pune altfel în valoare sau poate chipul unui trecător care are o anume expresie ori grupuri de oameni care, prin limbajul corporal, spun o poveste fără cuvinte... În week-end-uri merg deseori pe Broadway, la teatru. Oferta din acest domeniu e foarte largă, iar mie nu mi-a scăpat nimic, ba chiar la "Fantoma de la Operă" am fost de trei ori, atât de mult mi-a plăcut! Sau ies cu prietenii într-un local nou, ori merg în vizite... tot la prieteni. Sau - să nu râzi! - îmi calculez taxele. Eu sunt nativ o persoană foarte organizată, dar m-am și educat pe sistemul american: păstrez fiecare bon, îmi notez atent veniturile și cheltuielile și, an de an, îmi fac singură bilanțul financiar și-mi calculez taxele. Firește, trimit apoi toate actele unui contabil, dar asta numai ca să mă verific. Calculele astea nu mi se par deloc o corvoadă, ba chiar admir logica sistemului. Sunt rezident american de mulți ani și niciodată nu am avut niciun fel de problemă. Din experiența mea, el chiar funcționează bine.
Despre "roboți" și "boemi"
- Apropo de sistem și de diferențe: ce fel de oameni sunt newyorkezii? Cum i-ai caracteriza?
- Caracterizările implică, invariabil, și comparații. E interesant să compari oamenii, națiile și rasele, dar, în egală măsură, e și periculos, fiindcă mi se pare că nimeni nu deține acea justă măsură care să se potrivească oricui și oricând. Totuși, încercând o generalizare, aș spune că americanul e un individ extrovertit ca și comportament, pragmatic și foarte preocupat de sine. El poate să fie, mai degrabă, "robot", în vreme ce românul poate să fie, mai degrabă, "boem". Mi se pare că românul e mai preocupat de alții decât de el - uneori din altruism, alteori, din păcate, din invidie -, suferă deseori de lipsă de optimism și de încredere în sine. Asta, repet, în plan general și doar din perspectiva mea, care - evident - are gradul ei de subiectivism.
- În răspunsurile tale a revenit deseori cuvântul "prieteni". Cât de importanți sunt prietenii pentru tine și cum trebuie să fie o persoană ca să merite atenția ta?
- Eu sunt genul de persoană care apreciază momentele de solitudine. Cred că ele sunt necesare, fiindcă au darul să ne întoarcă înspre noi înșine, însă prietenii, prietenii adevărați, nu "prietenii de distracție", îmi sunt indispensabili. Am nevoie de niște oameni care să-mi fie alături nu doar la bine, ci și la greu, care să mă înțeleagă cu tot cu imperfecțiuni, care să mă susțină fără să mă judece, care să mă sfătuiască având chiar curajul de a-mi spune și lucruri despre care știu că nu mi-ar fi tocmai plăcute. Eu cred că prietenia fără onestitate nu poate să existe. Din fericire, există astfel de oameni în viața mea: o parte sunt americani, dar cei mai mulți sunt tot români, care trăiesc însă în New York de foarte, foarte mulți ani.
- Ai mare experiență în modelling. Ce statut au româncele care au ajuns să lucreze în lumea modei din America?
- În America, modelling-ul - ca și toate activitățile care au legătură cu acest domeniu - e considerat o meserie serioasă, din care se pot face bani frumoși, și este tratat ca atare, adică foarte serios. Modelling-ul este un business cinstit, dar foarte competitiv. Desigur, mai există și derapaje, în sensul că unii încearcă să avanseze în ierarhie folosind strategii mai puțin "ortodoxe" (bârfe, împunsături, tras de sfori etc.), dar acestea sunt doar excepții și ele sunt eliminate de la sine. În lumea modei internaționale, am întâlnit, într-adevăr, câteva românce de succes: femei frumoase, descurcărețe, care știu ce vor și care au înțeles că frumusețea nu e totul. Caracterul și seriozitatea fac diferența și în modelling. Întâlnirile acestea mi-au întărit, de altfel, mai vechea mea convingere: că multe femei pot mult mai mult chiar decât cred ele și că s-ar descurca cu brio, chiar dacă ar alege calea anevoioasă a muncii serioase și asidue, și nu calea scurtă și ușoară, care implică inclusiv strategiile de care pomeneam mai devreme. Dar, până la urmă, totul în viață e o chestiune de alegere și știi ce se spune: "Cum îți așterni, așa dormi". Pe de altă parte, depășind sfera profesiei mele, mi s-a reconfirmat faptul că româncele nu sunt doar niște femei frumoase, ci sunt și niște femei puternice, harnice și obișnuite cu greul, ceea ce - firește - le-a imprimat o anume tenacitate. Destul de des, în ultimul timp, am întâlnit românce care nu doar că au pus câte o mână fermă pe frâul propriilor vieți, dar aproape că au preluat rolul bărbatului în societate. Ceea ce, pe de-o parte, e de apreciat, dar, pe de altă parte, poate că n-ar fi rău ca femeia, cunoscându-și rolul "tradițional", să lase bărbatul să se simtă bărbat. Nu spun neapărat să fie bărbat, ci să fie lăsat să se simtă bărbat! Zic și eu, că doar nu dețin secretul suprem. Deși mi-ar plăcea! (râde)
- Ai revenit în România în acest Mai de un verde glorios: cum te simți? Îți priește primăvara? Arăți splendid!
- Într-adevăr, primăvara îmi priește de minune. În anotimpul ăsta, natura mi se pare că e mai grandioasă ca oricând! Și atât de generoasă: ne răsfață cu atâtea culori și cu atâtea arome! Cred că numai un suflet mort nu-și ridică vibrația, cufundat fiind în acest ocean de prospețime!
- Și sufletește primăvara îți este un aliat? Așa s-ar spune, pentru că, în ciuda destrămării căsniciei tale (despre care nu te întreb nimic, ci îmi exprim doar regretul că s-a sfârșit o poveste așa de frumoasă), te văd tonică și optimistă.
- Da, se poate spune că și sufletește primăvara îmi e un aliat de nădejde. În ciuda destrămării mariajului meu cu Cristi (n. red. politicianul Cristian Boureanu), sunt tonică și optimistă. Îmi vine în minte o zicală: "Trebuie să te schimbi, ca să rămâi la fel". După cum vezi, îți spun asta cu zâmbetul pe buze. Știi, ești primul jurnalist care, în ultimele cinci luni de zile, nu îmi pune întrebări banale, de genul "De ce ai divorțat?", și care nu pretinde că deține adevărul absolut despre mine. Îți mulțumesc pentru asta. În tot acest timp, am ales să nu răspund la astfel de întrebări, pentru că nu e stilul meu să mă justific, mai ales în ceea ce privește viața mea personală. E cel puțin ciudat că persoane care nu au nici cea mai vagă idee despre cum a decurs viața noastră profesională și, cu atât mai puțin, cea personală, comentează și se lansează în dezbateri pe această temă. Sincer, îmi e milă de aceste persoane. Nu am intrat în jocul lor și nici de-acum înainte nu am de gând să le răspund la provocări. Prefer să rămân în universul meu - unde e bine, unde domnesc discreția și liniștea - și să-mi văd de treabă. Slavă Domnului, am ce face. Am câteva proiecte de imagine și colaborări cu branduri de pe piața românească. De curând am încheiat un parteneriat cu o bună prietenă a mea, Mădălina Flusberg, și am creat o serie de patru coliere din pietre Swarowsky, piele și dantelă, pentru linia de bijuterii "Flusberg New York", iar prezentarea lor va avea loc în foarte scurt timp. Aici simt nevoia să fac o paranteză: mi se pare extraordinar când viața îți oferă ocazia să îmbini utilul cu plăcutul, când dintr-o relație de prietenie, bazată pe încredere, rezultă nu doar amintiri prețioase, ci și ceva tangibil și foarte frumos! În plus, alaltăieri am avut prima lecție de limba italiană... Deci nu mă plictisesc deloc și, cum îmi place mie să spun, "de la idei la fapte"! Învăț, meditez, analizez, notez, iert, dar nu uit... Asta sunt eu, în New York sau în București: o ființă mereu cu zâmbetul pe buze, care își dorește să evolueze. Și dacă vărs o lacrimă - că om sunt - mă descarc, îmi șterg obrazul și apoi tot un zâmbet urmează. Așa am ales să trăiesc: în frumos și în speranță!