Viitorul dreptei şi dreapta viitorului

A devenit limpede pentru toată lumea că înfruntarea electorală presupusă de "europarlamentare" este, în fapt, un preambul al "prezidenţialelor".

Niciuna dintre tabere nu se mai oboseşte să explice în ce constau avantajele sau deza­van­tajele susţinerii dreptei sau stângii europene, a popu­la­rilor sau socialiştilor, ce primejdii ataşează votul pentru eu­rosceptici, care sunt şansele creşterii solidarită­ţii şi omo­genităţii unionale şi ce consecinţe are concre­ti­zarea lor pe termen mediu sau lung. În locul unei "dez­bateri euro­pe­ne" (care ar fi putut influenţa ponderea par­tidelor româneşti în Parlamentul unional), asistăm la cla­sicul conflict băltit între "conservatorii" PSD-işti (de stânga numai cu numele) şi "progresiştii" liberali, demo­crat-liberali ori populari. PSD-ul, aflat la putere, a dat campaniei această turnură, vrând să-şi testeze impactul la electorat, pentru şeful său for­­mal, actualul premier, V. Ponta. PSD-ul este interesat pen­­tru că, după zece ani de împărţire a puterii, ar avea posi­bilitatea ca, la sfârşitul anului, să concentreze totul în mâi­nile sale, ca pe "vre­murile bune" ale partidului-stat comu­nist sau (cel pu­­ţin) ale regimului Iliescu-Năstase. Nu toată lu­­mea realizează, din păcate, ce înseamnă o co­tro­pire po­litică a tuturor instituţiilor statului (cu o mască de de­mo­craţie afe­rentă), dar preluarea Preşedinţiei, conco­mi­tent cu deţi­nerea Exe­cutivului, ar însemna, în condiţiile Ro­mâniei, o ţară cu o democraţie neconsolidată, afirmarea unei clase oligar­hi­ce su­prapuse societăţii, o clasă pentru care contează doar pro­pria dominaţie în impunitate. Pentru a-şi conserva do­mina­ţia, oligarhia română e gata să renunţe şi la Europa, şi la NATO. În faţa unui PSD care caută o confirmare a pla­nu­rilor sale, prin obţinerea a minimum 40% din voturile la "eu­ropene", dreapta se prezintă dezbinată, fără un lider ca­pabil să stopeze diversiunile şi distorsiunile propagan­distice USD-iste (PSD, UNPR, PC). Vorbitul pe "mai multe voci" face ca partidele dreptei să intre în bătălia "europenelor" după regulile guvernanţilor de stânga, să accepte dezbaterea pro sau anti-Băsescu, deşi preşedintele în funcţiune este la sfâr­şitul mandatelor sale şi, cel puţin pentru moment, nu va mai avea un rol foarte vizibil. Pentru USL, propaganda anti­băsistă este impor­tantă pentru că, prin exacerbarea ei, poate ocoli temele cu adevărat serioase ale ţării, de la cele legate de integrarea europeană şi reacţia unitară a Uniunii (inclusiv prin alianţa militară ce-i garantează stabilitatea, NATO) la pro­vocările externe, până la problemele interne ale admi­nistrării independente a Justiţiei sau ale gestiunii corecte a Economiei. Acţionând fragmentat, asincronic, influen­ţa­tă de agresivitatea propagandistică a stângii, dreapta a ajuns să-i răspundă la "întrebări" (băsism? antibăsism?), în loc să orienteze electoratul spre temele de reală impor­tanţă pentru viitorul lui şi al ţării. Pentru cineva străin de meleagurile şi moravurile dâmboviţene, "europenele" par a nu exista, iar bătălia "preziden­ţia­bililor" pare a se da între doi candidaţi, V. Ponta şi T. Bă­ses­cu, dintre care unul nu şi-a anunţat ofi­cial participarea, iar celălalt nu mai poate participa oficial la com­petiţie. Oricare elector avizat ştie că tabloul actual e strict con­ven­ţional. V. Ponta nu poate supravieţui politic dacă nu ac­ceptă presiunea baronilor PSD-ului, care îl vor la Cotroceni pentru a finaliza controlul total al instituţiilor statului. Duplicitar şi instabil în "viziuni", el este în stare să ofenseze fără scrupul adversari prezumtivi (cum s-a întâmplat cu in­te­lectualii făcuţi "fascişti") şi, conco­mi­tent, să facă pe "bu­nul european", manierat şi decent (sus­­ţinând la Bru­xelles că se bucură de succesele DNA şi ANI în lupta împotriva corupţiei, dar acoperindu-şi cu promisiuni de "albire" ba­ronii deranjaţi de ele). Lăsân­du-l pe V. Ponta să joace cartea antibăsismului, dreapta îi face un mare serviciu, pentru că îşi pierde vigoarea că­u­­tând să răspundă "de­ra­pajelor" lui (unele chiar pro­vocate anume), uitând pro­blemele reale, cu ade­vă­rat importante pentru cetăţeni. Dreapta se plasează, totodată, conştient în umbra lui Tra­ian Băsescu, fiind obligată să ţină cont, vrând-nevrând, de părerile şi deciziile lui. Acceptând să se poziţioneze în raport cu manifestările şi atitudinile pre­şe­dintelui în funcţiune (corecte, de altfel, şi - în cele mai multe cazuri - bine intenţionate), dreapta pierde prilejul de a-l sili pe Victor Ponta să iasă din "pâc­la" propagan­dis­tică (colo­rată cu vulgarităţi şi golăneli de mahala) pen­tru a răs­pun­­de concret, cu soluţii coerente, manifestărilor realităţii co­ti­diene. Ceea ce au observat deja unii analişti, incom­pe­tenţa administrativă şi diletan­tis­mul politico-economic al personajului, s-ar vedea atunci de toţi cei interesaţi. Dreapta se prezintă cu un număr de peste cinci partide (PNL, PDL, PMP, FC, PNŢCD etc.) destul de puţin dife­ren­ţia­te ca program. În fond, aderenţa la valorile dreptei face ca doar termenii soluţiilor propuse să se nuanţeze. Partidele dreptei sunt însă incapabile de dialog între ele, datorită or­goliilor liderilor, incriminărilor resentimentare, capcanelor în­tinse de propaganda PSD-istă. Este greu, e adevărat, pen­tru celelalte partide să accepte "schimbarea la faţă" a PNL-ului, după ce luni de zile liderul lui, Crin Anto­nes­cu, s-a ex­primat în formule antioccidentale şi naţionalist-extremiste, sub mantaua USL-ului. Dar Crin Antonescu a învăţat, pe pielea lui, capcanele retoricii PSD-iste şi a înţeles perfect că orice asociere cu aşa-zişii so­cialişti este, până la urmă, o su­pu­nere la regulile corup­ţiei şi ale opor­tunismului de grup oli­­garhic. Alături de Klaus Johannis, C. Antonescu nu mai are acum decât po­si­bilitatea de a merge până la capăt, pe "ca­lea dreaptă", apro­­piindu-se, în primul rând, de PDL (cu o infra­struc­tură teritorială intac­tă, în ciuda dezertărilor in­dividuale) şi apoi, de celelalte par­tide din "zona populară". PMP-ul, care beneficiază de sprijinul deschis al lui Traian Bă­sescu, ar trebui să înţeleagă că ad­versarul său nu este PDL-ul, pe care îl atacă tot mai des, ci USD-ul. PMP-ul va tre­bui, cel puţin o vreme, să ia­să din "logica băsis­mu­lui", pen­tru a per­mite unificarea dreptei. Abia o eventuală vic­to­rie la prezidenţiale va pu­tea să-i ofere, în 2016, şansa de a se impune de sine-stă­tător. Fără o voce unitară, fără o con­cen­trare pe pro­blemele reale ale societăţii, dreap­ta riscă să îşi compromită, pentru mult timp, viitorul.