Niciuna dintre tabere nu se mai obosește să explice în ce constau avantajele sau dezavantajele susținerii dreptei sau stângii europene, a popularilor sau socialiștilor, ce primejdii atașează votul pentru eurosceptici, care sunt șansele creșterii solidarității și omogenității unionale și ce consecințe are concretizarea lor pe termen mediu sau lung. În locul unei "dezbateri europene" (care ar fi putut influența ponderea partidelor românești în Parlamentul unional), asistăm la clasicul conflict băltit între "conservatorii" PSD-iști (de stânga numai cu numele) și "progresiștii" liberali, democrat-liberali ori populari. PSD-ul, aflat la putere, a dat campaniei această turnură, vrând să-și testeze impactul la electorat, pentru șeful său formal, actualul premier, V. Ponta. PSD-ul este interesat pentru că, după zece ani de împărțire a puterii, ar avea posibilitatea ca, la sfârșitul anului, să concentreze totul în mâinile sale, ca pe "vremurile bune" ale partidului-stat comunist sau (cel puțin) ale regimului Iliescu-Năstase. Nu toată lumea realizează, din păcate, ce înseamnă o cotropire politică a tuturor instituțiilor statului (cu o mască de democrație aferentă), dar preluarea Președinției, concomitent cu deținerea Executivului, ar însemna, în condițiile României, o țară cu o democrație neconsolidată, afirmarea unei clase oligarhice suprapuse societății, o clasă pentru care contează doar propria dominație în impunitate. Pentru a-și conserva dominația, oligarhia română e gata să renunțe și la Europa, și la NATO. În fața unui PSD care caută o confirmare a planurilor sale, prin obținerea a minimum 40% din voturile la "europene", dreapta se prezintă dezbinată, fără un lider capabil să stopeze diversiunile și distorsiunile propagandistice USD-iste (PSD, UNPR, PC). Vorbitul pe "mai multe voci" face ca partidele dreptei să intre în bătălia "europenelor" după regulile guvernanților de stânga, să accepte dezbaterea pro sau anti-Băsescu, deși președintele în funcțiune este la sfârșitul mandatelor sale și, cel puțin pentru moment, nu va mai avea un rol foarte vizibil. Pentru USL, propaganda antibăsistă este importantă pentru că, prin exacerbarea ei, poate ocoli temele cu adevărat serioase ale țării, de la cele legate de integrarea europeană și reacția unitară a Uniunii (inclusiv prin alianța militară ce-i garantează stabilitatea, NATO) la provocările externe, până la problemele interne ale administrării independente a Justiției sau ale gestiunii corecte a Economiei. Acționând fragmentat, asincronic, influențată de agresivitatea propagandistică a stângii, dreapta a ajuns să-i răspundă la "întrebări" (băsism? antibăsism?), în loc să orienteze electoratul spre temele de reală importanță pentru viitorul lui și al țării. Pentru cineva străin de meleagurile și moravurile dâmbovițene, "europenele" par a nu exista, iar bătălia "prezidențiabililor" pare a se da între doi candidați, V. Ponta și T. Băsescu, dintre care unul nu și-a anunțat oficial participarea, iar celălalt nu mai poate participa oficial la competiție. Oricare elector avizat știe că tabloul actual e strict convențional. V. Ponta nu poate supraviețui politic dacă nu acceptă presiunea baronilor PSD-ului, care îl vor la Cotroceni pentru a finaliza controlul total al instituțiilor statului. Duplicitar și instabil în "viziuni", el este în stare să ofenseze fără scrupul adversari prezumtivi (cum s-a întâmplat cu intelectualii făcuți "fasciști") și, concomitent, să facă pe "bunul european", manierat și decent (susținând la Bruxelles că se bucură de succesele DNA și ANI în lupta împotriva corupției, dar acoperindu-și cu promisiuni de "albire" baronii deranjați de ele). Lăsându-l pe V. Ponta să joace cartea antibăsismului, dreapta îi face un mare serviciu, pentru că își pierde vigoarea căutând să răspundă "derapajelor" lui (unele chiar provocate anume), uitând problemele reale, cu adevărat importante pentru cetățeni. Dreapta se plasează, totodată, conștient în umbra lui Traian Băsescu, fiind obligată să țină cont, vrând-nevrând, de părerile și deciziile lui. Acceptând să se poziționeze în raport cu manifestările și atitudinile președintelui în funcțiune (corecte, de altfel, și - în cele mai multe cazuri - bine intenționate), dreapta pierde prilejul de a-l sili pe Victor Ponta să iasă din "pâcla" propagandistică (colorată cu vulgarități și golăneli de mahala) pentru a răspunde concret, cu soluții coerente, manifestărilor realității cotidiene. Ceea ce au observat deja unii analiști, incompetența administrativă și diletantismul politico-economic al personajului, s-ar vedea atunci de toți cei interesați. Dreapta se prezintă cu un număr de peste cinci partide (PNL, PDL, PMP, FC, PNȚCD etc.) destul de puțin diferențiate ca program. În fond, aderența la valorile dreptei face ca doar termenii soluțiilor propuse să se nuanțeze. Partidele dreptei sunt însă incapabile de dialog între ele, datorită orgoliilor liderilor, incriminărilor resentimentare, capcanelor întinse de propaganda PSD-istă. Este greu, e adevărat, pentru celelalte partide să accepte "schimbarea la față" a PNL-ului, după ce luni de zile liderul lui, Crin Antonescu, s-a exprimat în formule antioccidentale și naționalist-extremiste, sub mantaua USL-ului. Dar Crin Antonescu a învățat, pe pielea lui, capcanele retoricii PSD-iste și a înțeles perfect că orice asociere cu așa-zișii socialiști este, până la urmă, o supunere la regulile corupției și ale oportunismului de grup oligarhic. Alături de Klaus Johannis, C. Antonescu nu mai are acum decât posibilitatea de a merge până la capăt, pe "calea dreaptă", apropiindu-se, în primul rând, de PDL (cu o infrastructură teritorială intactă, în ciuda dezertărilor individuale) și apoi, de celelalte partide din "zona populară". PMP-ul, care beneficiază de sprijinul deschis al lui Traian Băsescu, ar trebui să înțeleagă că adversarul său nu este PDL-ul, pe care îl atacă tot mai des, ci USD-ul. PMP-ul va trebui, cel puțin o vreme, să iasă din "logica băsismului", pentru a permite unificarea dreptei. Abia o eventuală victorie la prezidențiale va putea să-i ofere, în 2016, șansa de a se impune de sine-stătător. Fără o voce unitară, fără o concentrare pe problemele reale ale societății, dreapta riscă să își compromită, pentru mult timp, viitorul.