De Paşte, când lumânările se aprind

Icoana Învierii

Era acolo, în stânga uşii de la intrarea în biserică. Mare - să fi avut trei sau patru metri - uriaşă, pentru copilul care eram atunci, îmbrăcată toată într-o pânză albă. Nu puteam să văd din ea nimic. Era învelită bine, în giulgiul acela alb şi plin de mister, un fel de nălucă, de care într-un fel mă temeam, dar care mă şi ispitea, îndemnându-mă să-i aflu taina. Dar nu pu­team. Nu aveam cum. Mama îmi spusese că sub pân­za albă se ascunde de fapt o icoană. Cea mai mare şi mai sfântă icoană din biserică. Una pe care nu o poate vedea nimeni, nici măcar dascălul, nici mă­car preoţii, decât de Paşte, când mai mulţi credincioşi o ridică pe braţe, o poartă până în faţa catapetesmei, îi dau la o parte giulgiurile albe şi o lasă să strălucească în toată lumina ei, până la Înălţarea Domnului. Apoi icoana se aco­peră iarăşi, ca o fecioară sfioasă, şi e dusă înapoi, lângă uşa bisericii, unde aşteaptă, cuminte, un an întreg. "Şi ce are pictată pe ea?", am între­bat-o pe mama într-o zi. "Da­că vrei să vezi, va trebui să vii de Înviere cu mine la bise­rică", mi-a răspuns.
Ei bine, asta nu se putea. Niciodată! De Paşti, la bise­rică se duceau doar bunicuţele de la mine din sat. Ar fi fost ruşinos pentru mine să mă co­bor la mintea unor babe. Ele nu puteau să înţeleagă cum stă treaba cu Big Bang-ul din care a apărut uni­versul şi nici cum, dintr-o maimuţă, natura a făcut, prin evoluţie, un om. Citisem o grămadă de cărţi des­pre problemele astea importante, care mă fascinau. Eram convins că pământul fusese civilizat de extrate­reştri şi că oamenii de pe Insula Paştelui fuseseră mult mai inteligenţi decât noi. Aşa că nu aveam ce să caut la Înviere, nu pu­team să mă duc la biserică, cu toate bătrânele alea din sat şi cu mama, care se lăsa dusă de nas de ele. Nu!
Şi totuşi, taina icoanei mă perpelea. În lumea mea aşa de concretă, în care fuseseră cartografiate toate ţinuturile, colţurile şi ungherele lumii, ea aşezase o imensă pată albă. Nu era doar curiozitatea care mă măcina, era ceva mai dulce, o presimţire cumva du­reroasă, ca mugurii unei mari iubiri. Ceva îmi flutura în inimă şi ameninţa să-mi arunce în aerul de pri­măvară toată ordinea micuţei mele lumi rânduită ştiinţific. Era chemarea credinţei, era chemarea înal­tului, era Iisus, dar eu nu ştiam pe atunci că El se furişează în inimă ca o boare de primăvară, ca să-ţi dez­lege toate întrebările, prefăcându-ţi-le în taine. Iar chiar dacă tainele nu pot fi dezlegate, din întâlnirea cu ele ieşi un alt om. O taină o deschide pe alta şi apoi din ea ajungi la una şi mai adâncă şi, deodată, te tre­zeşti mărunt, neştiutor şi uimit că universul şi Dum­nezeu nu pot fi înţelese într-o clipă şi nici într-o mie de clipe şi asta nu e urât şi nici împovărător, ci dim­po­trivă, e frumos. E cel mai frumos lucru din lume şi te face cel mai fericit om de pe pământ. Mult mai fe­ricit decât unul care le ştie pe toate şi nu mai are ni­ciun colţişor nedezlegat, nicio taină de învins.
Îmi amintesc prima slujbă de dina­inte de Înviere. Cea din Joia Mare, când mergi cu gândul la moartea lui Iisus pe Cruce. Slujba celor douăsprezece evan­ghelii, când lumea leagă noduri în batiste pentru ca Dumnezeu să le îndeplinească dorinţele, douăspre­zece dorinţe, la fel ca evangheliile. Dar ce poţi să-ţi mai doreşti în faţa lui Hristos, care e răstignit? Ce poţi să-i mai ceri, când El tocmai urcă Golgota sub arsura sângeroasă a bicelor? N-am în­no­dat atunci nicio batistă, dar m-am simţit pentru pri­ma oară în viaţă străpuns de o sufe­rinţă bogată, de o suferinţă cu rost şi cu rod - suferinţa din iubire pen­tru ceilalţi, singura care nu aduce dez­nădejde, singura ca­re te eliberează. Şi-am simţit atunci că în suferinţa asta se ascunde şi taina Învierii lui Iisus. Şi m-am sim­ţit, nu ştiam de ce, fericit şi bogat.
Şi-mi aduc aminte şi de primul Paşte, prăznuit nu acasă, ci la o mânăstire dobrogeană, cu curtea imensă, inundată de flăcările lumânărilor. În seara rece, cu ce­rul negru şi limpede, feţele oamenilor, luminate de flă­cările tremurânde, spuneau povestea tainei care mă arsese încă din copilărie. Veni­seră fiecare, cine ştie de unde, şi se strânseseră acolo, în mâ­năstire, să prăz­nu­iască ridi­ca­rea din morţi a lui Hris­tos. Ni­căieri şi nicicând nu am mai simţit o aşa viforniţă în piept şi am ştiut atunci că Iisus iz­bândise şi în mine. Şi-n la­cri­mile acelea mi s-a stins şi dorul după vederea icoanei de la mine de acasă. Ştiam că ea a fost purtată deja de cu seară, ca un odor, şi stă acum aşezată în faţa catapetesmei, că i se ridicaseră giulgiurile al­be de pe faţă şi că acum luminează toată bise­rica. Doar că nu mai era nevoie să o văd. Mi se mutase deja, fără să ştie, în suflet.
Cristian Curte

Uşa care duce spre cer

Pe vremea când lumea era mult prea mare pentru cât eram eu de mică, în vacanţa de Paşte, îmi plăcea cel mai mult să privesc luminile. Le urmăream de la fereastră, pitită după perdeaua cu ciucuri şi flori a bunicii, cum coborau imediat după miezul nopţii, de la slujba de Înviere. Din biserica aflată tocmai în deal, ascunsă între câţiva brazi care păreau acolo de la înce­putul lumii, se vedeau mai întâi în depărtare câteva puncte mici, care deveneau în timp foarte scurt, râuri de lumini curgătoare. Se transformau apoi în cercuri mari, în pete luminoase, care umpleau toate văile din jur, ca nişte stele coborâte pe pământ. Eram prea mică să merg la biserică, la cea mai importantă slujbă din an, ca toţi oamenii mari, dar eram destul de mare ca să nu mă mai las păcălită, aşa că bunica îmi spusese că, indiferent de locul unde mă voi afla, indiferent unde mă va duce viaţa, în ce colţ al lumii, atunci când anii vor trece şi eu voi creşte mai mare, în noaptea sfântă de Înviere, cerurile se vor deschide, iar rugăciunile mele vor ajunge cel mai bine la Dumnezeu.
După ce se risipea şi ultima lumină, ascunsă în cea mai îndepărtată căsuţă din sat, cuprindeam tot cerul dintr-o privire, de la un capăt la altul al ferestrei, de mai multe ori, convinsă că la un moment dat, când la marginea dealului se va face lumină, voi zări undeva, poate printre nori sau printre crengile cireşului care spri­jinea casa cea veche, uşa care duce spre cer. Mi-o imaginam în fiecare an altfel, ba mare şi poleită cu aur, gata să scârţâie ca un tunet, dacă s-ar fi deschis, ba mică şi făcută din lemn, ca toate uşile din satele din Ardeal. Când mi se părea mie că noaptea nu mai are răbdare şi se preschimbă în zi, fugeam la colţul cu icoane, la care se închinaseră, atâtea nopţi la rând, bunica şi străbunica mea, şi mă puneam în genunchi, cu mâinile împreunate. Din perete, pătaţi cu umbrele de la candelă, mă vegheau sfinţii.
În dreapta era Sfântul Mina, care semăna, dintre toţi, cel mai bine cu bunicul meu. La el mă învăţase bunica să mă rog de fiecare dată când pierdeam colec­ţia de frunze presate, pentru că, spunea ea, el era sin­gurul care mă ajuta să le găsesc. Mai sus, cu o ramă mai groasă, stătea Sfântul Gheorghe pe un cal alb, cu suliţa în mână. De icoana lui îmi era cel mai frică, pentru că mă temeam mereu de balaurul cel negru cu limba de foc. În stânga, Măicuţa Domnului, despre care bunica îmi povestea mereu că e duioasă şi iubeşte copiii. Mai jos, chiar sub ea, cea mai veche dintre toate, icoana Sfântului Nicolae, cu care vorbeam mai ales de cum dădea prima zăpadă, pentru toate ca­dourile adunate de peste an. În centrul lor, sculptat din lemn, Mântuitorul Iisus răstignit pe Cruce, cu capul plecat într-o parte şi lacrimile curgându-i pe obraz, mă făcea şi pe mine mereu să plâng. Când mă vedea, de fiecare dată, bunica îmi spunea să nu-mi fac griji, fiindcă Domnul Hristos a înviat, iar sfânta sărbătoare de Paşte e cel mai mare motiv de bucurie al oamenilor.
După ce priveam, pe rând, icoa­nele, şi-mi făceam o cruce mare, spuneam în gând rugăciunea. În­tr-un an, mă rugam ca vacanţa să fie mai lungă, ca dihorii să nu-i mai fure bunicii chiar toate găinile din coteţ, sau să plouă numai noaptea, ca să rămână zilele pentru joacă. În alţi ani, mai apoi, mă rugam să iau note mai bune la şcoală, ca Dum­ne­zeu să aibă grijă de toate animalele din lume şi ca oamenii mari să râdă mai mult.
Mai târziu am început să mă rog să aibă grijă de tatăl meu şi să-l aju­te acolo unde plecase, fiindcă el gă­sise mult mai repede decât noi, uşa din lemn, care duce spre cer.
Au trecut nişte ani buni de atunci şi lumea mi se pare câteo­da­tă, în continuare, prea mare, pentru cât de mici am ajuns noi să fim.
Anul acesta, chiar dacă icoanele copilăriei nu mai sunt pe perete, ci le port cu mine în inimă, chiar dacă bunica mea a rămas singură de ceva vreme, chiar dacă noaptea de Înviere mă va găsi departe de casă, voi spune şi acum, în gând, atunci când cerurile se vor deschide, o rugăciune :
"Dragă Dumnezeu,
Ajută-i pe oamenii din viaţa mea, ţine-i de mână fără să simtă, fără să ştie, fără să vadă. Dă-le, Doam­ne, bucurie şi putere să treacă de greu, şi nu ne lăsa, chiar dacă uneori noi ne lăsăm. Dă-ne ochi să vedem, urechi să ascultăm şi inimă să iubim. Mai dă-ne o zi să Te vedem, mai dă-ne o noapte să ne uităm şi iar­tă-ne. Şi ai grijă, Doamne, te rog, şi de-acum înainte, de toate animalele din lume."
Maria Ţeposu

Ecoul

Era toată tristeţea aia care crescuse în mine în ulti­mul timp. Moartea unor oameni dragi şi neputinţa de a le spune lucruri pe care n-am mai apucat să le spun. Dragostea care a fâlfâit un pic, mai mult ca o adiere, apoi s-a dus, otrăvindu-mă cu o tânjire care a început să sape ca o boală grea. Altă neputinţă. Apoi, toată acea presimţire a unui miracol care nu ţi se arată. Un miracol pe care îl simţi aproape, îţi dă târcoale, îl bă­nuieşti, îl adulmeci, îl chemi, însă nu-l poţi atinge, vedea, trăi. Ecoul vocii tale, ca singura realitate posi­bilă. Un strigăt care dispare şi el încet, se stinge după un timp, ca o literă, ultima, dintr-un cuvânt care rămâ­ne gol, "vino". Şi atunci trebuia să strig din nou, de data asta mai slab, mai nesigur, mai şoptit, până când, din cuvântul ăla, nu mai rămânea nimic. Nici măcar ecoul. Era toată chemarea asta pe care ajunsesem să n-o mai rostesc, cu care nu ştiam ce să fac, pe care nu ştiam s-o descâlcesc, s-o fac să fie, pur şi simplu. Mai era şi viaţa care mă aştepta, şi toate lecţiile pe care mi le spuneau oamenii despre cum trebuie ea trăită, o iei pe aici, ţii drumul ăla drept, îl vezi, e drumul pe care merge toată lumea, n-ai cum să te rătăceşti, uite, fa­cultate, serviciu, familie, copii, e simplu, e foarte sim­plu, nu te uiţi în stânga şi-n dreapta, n-ai ce să cauţi pe acolo, nu sunt poteci, te-ai putea rătăci. Toate lecţiile astea, predate dinainte, despre ce trebuie să faci ca să-ţi fie bine, când în tine, în inima neputinţei tale, exis­ta un strigăt care vorbea despre cu totul altceva, care se împotrivea drumului ştiut, care încă mai aştep­ta ca ecoul să se întoarcă cu un răspuns. Eram puşti, eram trist, erau seri în care căutam poteci pe care să mă rătăcesc, stânci care să-mi poarte ecoul.
Şi era seară atunci, şi eram singur, şi primăvara era atât de aproape, o simţeam în mugurii mici de fag şi în mirosul de iarbă crudă, mă rătăcisem şi ştiam unde vreau să merg, poteca foşnea sub paşii mei, deşi nu se vedea nicăieri, mergeam mai departe, spre stânci, spre cariera de gunoaie, pădurea foşnea şi ea cu mine, era ca o potecă, mă gândeam la urşi, dacă aveam să-i văd, de acolo, de sus, de deasupra stâncilor, cum se strâng încet şi adulmecă ce a rămas în urma noastră, a oame­nilor, ce am aruncat şi nu ne mai trebuie, resturile unui oraş de munte care îşi vede liniştit de treabă, de dru­mul lui drept, fără griji şi fără ocolişuri. Eram un puşti înalt şi slab şi mergeam înainte, mă gândeam cum vor veni seara şi urşii, cum poteca asta nevăzută mă va duce până acolo, cum voi aştepta ca lumina să se tot ducă, cum îmi voi aprinde o ţigară, mă gândeam că apoi se va face noapte şi va trebui să mă întorc acasă. Acolo vor fi ai mei, îmi vorspune că am întârziat, că unde am fost şi că trebuie să mergem, în noaptea asta va învia Iisus. Mă gândeam, l-am pus pe cruce şi anul ăsta, noi, cei de acum, ca şi ei, cei de atunci, în fiecare an facem la fel, îl urmăm o vreme, căscăm gura la mi­nuni, cerem altele, mereu şi mereu altele, să ni se vin­dece muţii, surzii şi orbii, apoi ne plictisim, ne supă­răm, pentru că şi El ne cere nouă lucruri, să-l credem, să-i fim alături, să ne iubim aproapele şi departele, iar asta e greu, iar asta nu e atât de simplu, şi atunci, ce altceva să facem şi noi, îl luăm şi-l punem pe cruce, îl ţintuim acolo şi îi spunem că nu are ce căuta în lumea noastră de oameni, că e prea mult pentru noi, iar El ne înţelege şi moare, se lasă omorât de noi, învie şi se ridică la ceruri, apoi ne cheamă iar la El, iar noi îl plângem şi ne căim, an de an se întâmplă la fel şi nu ne-am învăţat minte, măcar ne rămâne bucuria asta a Învierii, măcar ştim că El ne iartă şi ne înţelege şi ne spu­ne să venim să luăm lumină, noi o luăm şi o vreme ne simţim mai împăcaţi, mai buni, până când o luăm de la capăt. Mi-e atât de ciu­dă că suntem atât de proşti, mă gândeam, mi-e atât de ciudă că luăm lu­mi­na şi după o vreme ne rămâne iarăşi neputinţa, nepu­tinţa şi tân­jirea asta oarbă după o iubire care să ne justifice. De ce om fi atât de proşti şi cum se face că nu am ajuns încă la carieră, mă gândeam, iar primăvara era lângă mine, o sim­ţeam cum creşte, albas­tră, odată cu înserarea.
Când am ajuns la stânci, un câine a ve­nit la mine şi mi s-a aşezat la picioare. "Ce faci, câi­ne?", i-am zis, iar el n-a spus ni­mic, s-a făcut că nu mă vede. Mi-am aprins o ţigară, am fumat-o încet, cât să aştept urşii să vină, urşii au venit, s-au strâns lângă groapă şi s-au făcut că nu mă văd, am mângâiat câinele, câinele s-a fă­cut co­vrig şi atât. M-am gândit că e târziu, m-am ridi­cat în picioare şi am strigat. Câinele m-a privit mirat, m-au privit şi ur­şii, puţin, atent, stâncile mi-au luat cuvân­tul şi l-au ros­togolit la vale, spre oraş, o singură vocală, cea din urmă, un "oooo" lung care a tot zburat peste pădurea de molid şi fag, până departe. Mi-a răspuns şuie­ratul unui tren, am închis ochii şi l-am sim­ţit cum se duce, apoi, după o clipă, în­se­rarea şi pri­măvara s-au ghemuit în mine şi am auzit toa­ca şi clopotul de la Mânăs­tire. Creş­teau, ve­neau, mai aproape, tot mai aproape, mă chemau să mă apropii, să mă bucur, să iau lu­mină. Mi se răs­pun­sese şi înţelegeam. Câinele a rămas aco­lo, la fel şi urşii. Am alergat până acasă.
Ai mei mă aşteptau, am coborât îm­pre­ună la Mânăstire. Ne-am rugat şi am tăcut, am luat lumină, apoi am cântat bucuria învierii din tot sufle­tul. "Şi celor din morminte viaţă dă­ruin­du-le". Flacăra lumânării îmi ar­dea pal­mele. Era noapte, lumina era cu noi.
Matei Florian

Mânăstirea din munţi

Ne-a fost dat să trăim, odată, o În­vie­re, de parcă in­trasem, brusc, într-o altă felie a existenţei.
Am urcat din şosea, puţin, pe un dru­meag în noapte. Noapte rece, în­ghe­ţată, sticloasă, cu acele ste­le­lor clipind sus, sus, de neatins. În spinare, ame­nin­ţător, siluete uriaşe de dihă­nii. Munţii. Pe-o latură, în vale, tăceau copleşitor, umăr la umăr, brazi. O pă­dure. Sum­bră. Solemnă. Şu­puia smerit şi un fir de pâ­râu. Până când totul vuia cum­plit. Te izbea. O pală du­ră de vânt, o rafală. Părea că te poate lua pe sus. În­cercai să te ţii de ceva. Ne sprijineam unii de alţii. Apoi totul se afun­da iar în tăcere. Pe cealaltă coastă, mai sus, se iţea un ci­mitiruc. Oaste de melci cu cor­niţe împietrite. Şi-n mijloc, în mica poiană, o bise­ri­cuţă. Un schit fără vre­me. Un fel de nucă, rostul şi mie­zul tuturor lucrurilor. Intrai. Şi, deo­dată, aerul de­venea atât de neobişnuit, nemai­întâl­nit, atât de altfel, că-ţi oprea respiraţia gâ­fâită de urcuş şi frig. Căutam şi nu găseam. Căutam ce anume era special aici. Nu era fascinant, nefiresc, nici tulbu­rător sau uşor straniu. Nici încărcat de aştep­tare, de sacru, emoţie şi evlavie, aşa cum ai fi putut cre­­de. Era cumva adâncit. Adunat în sine. Te ab­sor­bea şi te pierdeai. Îţi simţeai un nod în gât, nu prea în­ţe­legeai ce e cu tine şi te mişcai de pe un pi­cior pe ce­lă­lalt. Legănat. Un pâlc de umbre se alun­geau şi foş­neau precipitat. Două măicuţe, cu sta­reţa trei, şi preo­tul subţire, uscat, tânăr, adus de spate, cum sunt mulţi monahi. În odăjdiile cele albe, stră­lu­citoare, cu fir de argint, menite Sărbă­to­rii celei mari, aproape flutu­rând pe el, părea că e doar duh, nu şi trup. Şi te pri­vea cu o asemenea sfială, inocenţă şi transfigurare, că te făcea să te foieşti stânjenit. Părea că ai venit la Primul Paşte al lumii. Unicul.
- "Maică Stareţă", şoptea, "acum eu ieşeam şi dumneavoastră închideaţi şi vă făceaţi că zăvo­râţi, stingeaţi luminile. Pe urmă eu băteam tare, de trei ori, şi intram. Ajungeam în altar şi luam Lumină. Ieşeam cu ea şi măicuţa de la clopote să bată tare, tare... Pe urmă ieşeam iar afară cu Lu­mina şi încon­juram bi­se­rica şi cântam cu toţii...". Şi, deodată, am înţeles. Aşa vorbesc copiii. Tot­deauna când pun la cale un joc. Ceea ce, pentru ei, e un lucru foarte serios, cel mai serios, chiar so­lemn, un ceremonial. Fiindcă ei, fără s-o ştie, recompun atunci lumea. Trăiesc clipa total. În­­tâl­nisem dar, acum, puritatea. Candoarea. Copilăria. Lipsa poverii păcatelor. Pur­tarea aripilor.
Şi totul s-a petrecut întocmai. S-a făcut întune­ric. Am ieşit cu toţii în bezna de afară. Silueta argin­tie, de înger parcă, a dat deoparte lespedea intrării. În­gerul de la criptă. Şi mironosiţele. Măicuţele-mi­ro­no­siţe. Maria Magdalena, Ioana lui Cleopa şi cea­laltă Ma­rie. Precum în Evanghelie. Şi noi, ucenicii! Deve­ni­sem, iată, ucenici, poate chiar ceata aposto­lilor. Ne ri­dicasem până acolo prin înălţarea mo­men­­tului sfin­ţitor. O fărâmă de clipă. Nodul din gât deve­nise uriaş. S-a topit abia când am dat răspunsul "Adevărat a în­viat!". Am simţit că aproape strig. Şi, prin întuneric, fără să-i văd, i-am auzit şi pe fiii mei răspunzând bu­buitor, din toţi rărunchii "Adevărat a înviat!". Poate era ecoul pădurii. Poate aerul cald din trupuri izbuc­nea aşa, spre înalt. Şi nu ştiu cum se făcuse, dar afară erau în locuri diferite. Vocile lor îşi răspundeau din alte puncte cardinale.
După ce am ocolit bisericuţa şi am cântat şi ne-am împiedicat de bolovani şi nu ne-a păsat, am reintrat cu lumânările în mâini, căuş. Cum stăteam înăuntru, pe pragul bortei dintre naos şi pronaos, unde era o mică draperie, trebuia să merg mereu s-o dau în lături. Bă­gasem de seamă că preotul trăia o asemenea stare, în­cât pur şi simplu, n-o vedea, uitase de perdea. De fie­care dată era gata s-o aprindă de la făclia lui, când tre­cea cădelniţând. Locul era mic, teribil de mic, şi poate niciodată nu încăpuseră atâţia oameni. Şi ce dacă? Toţi eram unul. Toţi aveam chipurile transfigu­rate. Bucuria lui, atât de pură, de copilăroasă, ne luase cu ea pe sus. Şi toţi eram copii. Părea că ne aflam într-o scenă. Ca de Crăciun, în Viflaim, sau Irozii. Pe care-i întru­chipează copiii. Ca în Misterele Medievale sau în tea­trele de păpuşi din târguri, umblând de colo-colo şi adu­nând în jur mulţimi. Poate se oprise aici mica sce­nă magică, cosmosul. În pădurea de sub munte.
Nopţi de Înviere, în care preotul propovăduia stră­lucind, am mai întâlnit. Mai rar, nu mereu, dar am în­tâl­nit. Părintele Sofian de la Mânăstirea Antim, bă­trân, de vocea-i ajunsese o şoaptă, iradia asemenea lu­mină, c-o simţeai ţâşnind. Acum însă era altceva. Aşa cum aburii respiraţiei noastre se vedeau ieşind ca dintr-un ceainic, şi noi, deveniţi puri şi copilăroşi, cu greutatea materialnică destrămată, am fi putut fi luaţi de vântul care ne înfiorase atât la început. Ne-am fi lăsat purtaţi. Plutind peste munţi, iar el, sfielnicul pre­ot, ne-ar fi condus. Ne-am fi lăsat duşi, conduşi. Ca fulgii. Ca puful de păpădie.
Asta s-a întâmplat în anul 2000, la schitul "Sf. Nicolae", aflat în margine de pădure, înainte de intra­rea în Predeal. Iar preotul era venit spre slujire de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, din Ardeal, şi se numea Ioan. Poiana bisericuţei este singurul loc de pe Valea Prahovei de unde se poate zări cabana şi Vârful Omul. Cel mai sus, mai înalt, din masivul Bucegilor.
CRISTINA STRUŢEANU