Dimineaţa, când vin căprioarele

Mă uit la mâinile lui aşezate cuminţi pe faţa de masă, de-o parte şi alta a farfuriei cu frunze de salată.

Mâini subţiri, cu pielea uscată, presărată de pete maronii. Altădată, mânuind cu putere dalta şi ciocanul, acum, înnobilate doar de ve­righeta care a rămas prea largă. Salata am cules-o împreună din grădina de lângă casă. El, aşezat în că­rucior, eu, aplecându-mă cu greu şi luând doar acele frunze pe care mi le arăta cu vârful bastonului. Am făcut cele două straturi împreună, am semănat salata amândoi, am lucrat câteva zile la rând, câte puţin în fiecare zi, şi ţin minte încă bucuria ce ne-a apucat în seara în care am terminat. Ne-am aşezat osteniţi pe banca din pridvorul înalt şi am băut chiar câte un păhărel de vin. Ne-am ameţit un pic, ne-a fost bine, am povestit mult, am râs şi-am petrecut o seară mi­nu­nată. Ultima seară în care am mai văzut în ochii lui strălucirea aceea, din cauza căreia părăsisem tot ce aveam, pentru a începe de la zero, de la nimic, o viaţă nouă.

Întâlnirea

În anul în care am împlinit nouăsprezece ani, am petrecut sărbătorile pascale împreună cu părinţii, la mânăstirea aflată la câţiva kilometri de orăşelul în care trăiam. Am pregătit din timp tot ceea ce trebuia, am luat cu noi mâncare şi mici daruri pentru gazdele noastre, căci am hotărât să stăm câteva zile la nişte prieteni de familie. Am luat şi coşuleţul împletit, în care duceam de obicei la biserică bucatele de Paşti, pentru a fi sfinţite de către preot, după slujba de Înviere. Toate au fost pregătite cu drag şi cu nerăb­darea de a ajunge cât mai repede în satul acela în care descopeream de fiecare dată tot alte şi alte minunăţii ale naturii şi ale lumii care ne înconjoară. În anul despre care vorbesc, aşteptarea sărbătorii era dublată de faptul că eram deja logodită, urma să mă căsă­to­resc în vară şi că aceea era, oarecum, ultima vacanţă petrecută împreună cu familia mea. După căsătorie, urma să plec în alt oraş şi să mă rup, să mă despart de multe dintre obiceiurile şi tipicurile sărbătoreşti, învăţate şi obişnuite în casa noastră. Poate că tocmai de aceea, înregistram tot ce se întâmpla în jurul meu cu atenţie nemăsurată, ca să pot ţine minte toate de­ta­liile, să nu scap nimic din vedere, să le pun deoparte în inima mea, ca să pot duce mai departe, la rândul meu, tot ceea ce ţi­ne de protocolul sărbătorii şi de pregă­tirea ei. Nu ştiam, nu bănuiam cum aveau să fie vii­toa­rele sărbători în familia logod­ni­cului meu, mă simţeam oarecum vinovată că-i părăsesc pe ai mei şi făceam ce puteam ca să fie toa­tă lumea fericită şi să nu exis­te motive de întristare.
Dimineaţa plecării a fost mi­nu­nată. Primăvara senină în­ce­pu­se să îmbrace pă­mântul în hai­ne de sărbătoare. Oriunde te ui­tai, vedeai, simţeai, înţelegeai bucuria de a fi. Gâze, pomi, flori şi co­paci, oameni şi animale, deopotrivă, toa­te trăiau, respi­rau, se mişcau, cuprinse de frenezie şi ne­răb­dare. Lumina proas­pătă de aprilie în­florea în iarba crudă, pe crengile pomilor, în mugurii umflaţi, gata să se desfacă în frunze. Şi cu toate acestea, ca întotdeauna, în preajma marii sărbători, bucuria primăverii mi-a fost însoţită de umbra smerită a tristeţii pe care săptămâna grea dinaintea Învierii o lasă mereu peste lume. Parcă nici râsul nu mai era atât de exploziv, parcă şi vorbele păreau de mătase, ca şi cum ar fi fost nevoie ca ele să aducă mângâiere, parcă şi mersul, mişcările erau dublate de un fel de încetineală, care făcea ca rugăciunea să poată fi spusă în minte şi în inimă încontinuu, fără efort şi fără între­rupere. În această stare sufletească am ajuns la mânăstire şi, ca de obicei, primul drum a fost în cimitir, la mormân­tul primului meu du­hov­nic, care a fost preot călugăr mulţi ani. Am stat în faţa crucii lui şi i-am mărturisit, ca altădată, întreaga bucurie a tine­re­ţii. "Am vorbit" cu el ca şi cum ar fi fost lângă mine, şi nu­­mai într-un târziu mi-am dat seama că nu sunt singură printre crucile monahilor ador­miţi. Într-o latură a cimitirului, un tânăr repara o cruce de piatră, care alunecase de pe soclul ei. L-am salutat, ruşinată oa­recum, pentru că nu l-am văzut de la început şi pentru că a fost, astfel, martor fără voie la mărturi­sirea mea. S-a oprit din lucru, şi-a ridicat privirea şi s-a uitat lung la mine. Atunci l-am cunos­cut pe cel care avea să-mi schimbe viaţa cu totul.

Învierea

Slujba de Înviere a fost, ca întotdeauna, o litanie. Vorbele nu mă ajută să descriu frumuseţea înălţătoare a acelei nopţi. Glasul preotului care a salutat ivirea lu­minii din întuneric a răsunat victorios peste mul­ţimea adunată în jurul bisericii. Printre cei care aştep­tau clipa magică, l-am recunoscut şi pe băiatul din ci­mitir. O vreme l-am urmărit discret şi m-a impre­sionat foarte mult faptul că părea rupt cu totul de cei care-i stăteau în preajmă. Trăia cu atâta intensitate slujba de Înviere, încât figura lui se detaşa clar dintre chipurile celorlalţi. Era altceva, cu totul nou pentru mine. Nu ştiu nici acum să explic ce s-a întâmplat şi de ce am avut de la început senzaţia clară că omul acela, pe care-l văzusem în ziua aceea pentru prima oară, are să-mi spună ceva. Mă uitam la chipul lui transfigurat şi încercam să descifrez mesajul pe care destinul mi-l punea în faţă. N-am mai putut să fiu atentă la ceea ce spuneau preoţii, la momentul în care ajunsese ritualul sărbătorii. Mă simţeam vinovată că nu pot să-i urmăresc, dar cu toate acestea, nu am pier­dut şirul sărbătorii, pentru că ea se regăsea perfect în tot ceea ce puteam descifra privindu-l pe tânărul ace­la, scufundat cu totul în emoţia sărbătorii. La un mo­ment dat, şi-a întors privirea către mine şi am ră­mas aşa, uitându-ne unul la altul, ca atraşi de-un magnet, până la finalul slujbei din acea noapte. Zorii zilei anunţau nu numai ieşirea din întuneric, ci şi trezirea mea din adormirea sufletească în care mă găseam.

Altă viaţă

Dimineaţa aceea de Paşte a rămas între amintirile mele drept cea mai frumoasă. Nu a fost doar momen­tul întâlnirii cu cel care a devenit mai târziu bărbatul meu. Părea că întreaga natură, tot universul partici­pau la bucuria nedesluşită şi nemăsurată care mă cotropise. Venind de la biserică, am văzut cu mare mirare două căprioare lângă gardul casei în care eram găzduiţi. N-au fost speriate de prezenţa noastră, au continuat să pască liniştite, iar după ce-am intrat în curte, au stat alături de noi, până când soarele a ajuns în miezul zilei. Am crezut atunci şi cred şi acum că acela a fost un semn bun pentru mine. Timp de trei zile cât am mai stat acolo, căprioarele au revenit în fiecare dimineaţă, la fel de netemătoare, lângă curtea noastră. Am crezut în semnele pe care le-am primit în zilele acelea de sărbătoare şi m-am lăsat condusă de ceea ce citisem în ochii băiatului pe care-l privisem întreaga noapte de Înviere.
Pe scurt, foarte pe scurt, povestea vieţii noastre s-ar putea rezuma acum în câteva fraze. El era atunci frate de mânăstire, şi fugise dintre oameni ca să-şi as­cundă tristeţea neîmplinirii dintr-o poveste de dra­goste. Aştepta de doi ani să vadă dacă se poate rupe cu totul de lumea în care trăise până atunci şi dacă se poate supune, din toată inima, jurămintelor călugă­riei. Dar exact atunci venise noaptea aceea de Înviere, când, undeva, în adâncuri, am înţeles amândoi că drumurile vieţii noastre urmau să apuce aceeaşi cale. Şi tot atunci am înţeles că logodna pusă la cale de pă­rinţii mei nu mai avea nicio şansă. La rândul lui, Ion a ieşit de la mânăstire, şi-a reluat cursurile şcolii de arte şi meserii, la secţia sculptură, şi ne-am căsătorit la câteva luni de la întâlnirea din cimitir. O vreme după aceea, m-am simţit oarecum vinovată, pentru că din cauza mea abandonase gândul călugăriei. M-am străduit pe cât am putut să duc o viaţă curată, cu credinţa sinceră că, poate, chemarea mânăstirii a fost mai slabă decât aceea a dragostei pentru mine. De câte ori îl vedeam îngândurat, credeam că regretă pasul făcut şi mă străduiam să mă port în aşa fel, încât să nu-l supăr cu nimic, să fiu demnă de ceea ce a sacrificat el pentru a fi împreună cu mine.
Anii au trecut, şi felul în care am trăit mă face astăzi să cred că atunci, demult, Ion a ales bine şi că îndrăzneala mea n-a fost una obraznică. Am petrecut împreună şaizeci şi opt de Învieri, şi de fiecare dată, bucuria mare a acestei sărbători a fost însoţită de mulţumirea că suntem împreună, că am ştiut să dăm sens clipelor noastre, că n-am risipit de-a lungul ani­lor nimic din ceea ce ne-a înnobilat sufletele, atunci când ne-am cunoscut, atunci când, fără vorbe, am comunicat pentru întâia oară.
Dar, în urmă cu câteva săptămâni, lui Ion i s-a fă­cut dintr-o dată rău. Am chemat salvarea şi am mers cu el la spital, unde am rămas şi l-am vegheat zi şi noapte, rugându-mă pentru sănătatea lui. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile şi s-a milostivit de spaima care m-a îngheţat. L-am scos pe Ion din spital, l-am adus acasă într-un cărucior, slăbit, firav, ca o frunză în bătaiavântului. Ca să-mi alung teama, povestesc mereu cu el, orice aş face prin gospodărie. Nu-mi răs­pun­de, se joacă doar cu veri­ghe­ta care-i prea largă şi-i cade mereu de pe deget. Se uită lung la mine, ca şi cum ar vrea să prin­dă de pe buzele mele înţe­lesul vorbelor cu care-i amin­tesc întâmplări trecute. M-am gândit să-i fac un dar de pri­mă­vară, poate aşa va li­cări iar în ochii lui bucuria de altădată. Dacă Dumne­zeu ne va ajuta şi ne va îngădui, cu două zile îna­in­tea Paştelui, ne vom duce ia­răşi la mânăstirea unde ne-am cu­noscut. Am aranjat totul, fără să ştie el. Vom petrece acolo Sfin­tele Sărbă­tori. Ta­re mult aş vrea să citesc iar pe chi­pul lui miracolul Învierii!