Cu fanfară şi gardă de onoare
- Domnule Rector, tocmai sărbătoriţi un jubileu: 150 de ani de la înfiinţarea Academiei bucureştene de Belle Arte. În acest un veac şi jumătate, Universitatea Naţională de Arte, cum se numeşte astăzi, a fost una dintre marile instituţii de cultură şi de educaţie ale României. Care au fost începuturile ei?
- Anul consemnat al înfiinţării Şcolii de Belle Arte de la Bucureşti este 1864, dar demersurile pentru fondarea ei sunt chiar mai vechi. În acea perioadă de după 1860, s-au structurat, de altfel, toate marile instituţii de cultură ale României: Academia Română, Universitatea Mare, Conservatorul din Bucureşti. Cât priveşte Şcoala de Belle Arte, primele demersuri de înfiinţare a ei au fost făcute de pictorii Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. Argumentele lor erau că Şcoala era necesară pentru educaţie, pentru a proteja talentele româneşti şi pentru a dezvolta o artă naţională. Idealul unei arte naţionale era în acea vreme foarte puternic, fiind susţinut cu tărie de mari personalităţi ale ţării. Decretul de înfiinţare a Şcolii de Belle Arte din Bucureşti a fost semnat de Cuza, domnitorul Unirii, primul ei director fiind Theodor Aman. Aşa o importanţă i s-a acordat inaugurării Şcolii noastre, în 1864, încât ea a fost cinstită cu fanfară şi gardă de onoare. De aceea şi noi, în acest an jubiliar, am considerat că este normal să comemorăm la fel personalitatea excepţională a creatorului academician Theodor Aman, la Cimitirul Bellu - unde este îngropat - cu fanfară şi gardă de onoare.
- S-au găsit amatori care să studieze ceva atât de puţin pragmatic ca arta plastică?
- Şcoala de la Bucureşti s-a impus drept cea mai puternică Şcoală de Artă din România. Cum şi-a câştigat Capitala ţării această binemeritată supremaţie?
- Într-adevăr, cam 80% dintre personalităţile artei plastice româneşti au fost fie studenţi, fie profesori la noi. Ca să-i amintim doar pe cei care s-au afirmat până în anii '50, am avut pictori de primă mărime: Aman, Tattarescu, Andreescu, Luchian, Petraşcu, Dărăscu, Ciucurencu sau Baba; ca să nu mai zic de Victor Brauner, pictor de anvergură universală. În sculptură, la fel, numai nume grele: Brâncuşi, părintele sculpturii române; lângă el, Dimitrie Paciurea, Gheorghe Anghel sau Paul Neagu (ultimul, mai aproape de noi) şi atâţia alţii. Cum s-a putut întâmpla această concentare excepţională de talente, la Bucureşti? Bucureştiul este capitala ţării, aici era şi este decizia culturală.
- Influenţa şcolii franceze! Ea s-a făcut simţită încă de la început, de la primul regulament al Şcolii, conceput de Aman. Pentru că, de pe la 1870 şi până în cel de-al doilea război mondial, Franţa a dus avangarda artistică universală. Abia după 1945, centrele culturale se mută peste Ocean. Aşa că era firesc ca reflexul şcolii franceze să se regăsească şi la Bucureşti. Aman însuşi, pictor academist cu inflexiuni romantice, a avut profesori şi sursa de formare franceză. Ressu (altă figură tutelară a Academiei bucureştene), e şi el în bune relaţii cu arta franceză. Şi la fel, toţi marii noştri pictori interbelici. Brâncuşi a avut profesor, la Bucureşti, un neamţ, pe Vladimir Hegel; dar acest neamţ se recomanda francez. Brâncuşi a emigrat apoi la Paris, acolo unde se dictau cultura şi avangarda lumii.
- Este o instituţie de prim rang în România, dacă nu şi în Europa. Structurile noastre educaţionale au fost, cel puţin în plan formal, armonizate cu structurile europene. Studenţii noştri se pot mişca în toată Comunitatea Europeană cu această foaie matricolă. Ei reuşesc să intre în mediul cultural şi în galeriile occidentale.
- Cum vă îndepliniţi rostul acum, ca universitate? Cum vă atrageţi studenţii?
- Universitatea de Artă a fost mereu o instituţie stabilă. Sigur, a existat perioada aceea a anilor '90, când s-au produs schimbări politice şi sociale şi evident că şi aici au apărut o seamă de schimbări. Mentalităţile s-au schimbat şi ele şi, la fel, modelele de comunicare. Prin apariţia tehnologiilor IT, avem acces la un volum de informaţii la care altădată nici n-aş fi sperat eu, ca student. Acum, accesul e instantaneu şi asta se reflectă asupra gândirii studenţilor.
- A crescut şi numărul burselor?
- Vedeţi, noi suntem cea mai mare şcoală din domeniul artelor vizuale din ţară, avem 1400 de studenţi. Dintre ei, 70 de studenţi pleacă în fiecare an la studii cu burse româneşti şi europene. Înainte de '89, principala problemă a unui artist era imposibilitatea de a circula. Ea a căzut odată cu Cortina de Fier. Nu mai avem sentimentul limitării.
"Cine are forţă interioară şi putere de muncă izbândeşte!"
- Un pictor şi profesor renumit al Academiei dvs., d-l Marin Gherasim, spunea într-un interviu pentru "Formula AS" că, după 1990, artistul român a fost liber să lucreze, dar şi liber să moară de foame. Mai e valabilă afirmaţia şi pentru ultimele generaţii de artişti pe care îi pregătiţi, d-le Rector?
- Profesiunea de pictor sau cea de sculptor nu îţi asigură un standard ridicat de viaţă. Sunt profesii liberale şi ele nu asigură niciodată o strategie de prosperitate. Strategiile, aici, sunt individuale. Fiecare artist are un destin şi, în funcţie de ce ştie şi ce poate, lucrează ceva. Dar asta s-a întâmplat şi cu Aman, şi cu Andreescu, s-a întâmplat cu toţi artiştii din istoria artei. Cel care vine către această profesie ştie ce îl aşteaptă. Şi cine are forţă interioară şi putere de muncă izbândeşte. Sigur, nici piaţa de artă nu e o piaţă structurată. Galeriile de artă răsar mai ales când economia ţării este stabilă, iar cele apărute la noi începând cu anii '90 încearcă cu greu să structureze piaţa. Căci vânzarea operei de artă este o altă operă de artă. Aşa că nu îi fericesc pe cei care se ocupă cu asta. Se spune că un comerţ cu artă poate fi la fel de profitabil ca şi comerţul cu arme. Dar la noi e încă greu.
- Sunt studenţii dvs. de azi mai liberi şi mai imaginativi decât cei dinaintea lor?
- Da, pentru că ei au acces mult mai rapid la imagine, la informaţii. Din punctul acesta de vedere, sunt şi mai cultivaţi decât cei din trecut. Dar, ca totdeauna, unde sunt puncte tari, sunt şi puncte slabe. Există astăzi riscul unor abordări superficiale şi teoretice, şi artistice. Ai acces la imagine, o vezi pe internet şi ai tendinţa s-o imiţi. Dorinţa sincronismului cu orice preţ a fost întotdeauna o caracteristică a culturilor superficiale. Şi, imediat, apare varianta românească a unui fenomen care în Vest s-a consumat deja. Totdeauna s-a întâmplat aşa. Dar cel cu motivaţie interioară puternică rezistă tentaţiilor superficiale şi se concentrează spre sine. Aşa cum le spun studenţilor mei: ceea ce caută se află în ei de la început!
- D-le Rector, aş vrea să încheiem amintind câte ceva despre evenimentele şi expoziţiile pe care le pregăteşte Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti în anul său jubiliar.
- Noi am pregătit un calendar amplu de evenimente pentru acest an jubiliar. Ele au şi început deja din ianuarie şi vor continua până aproape de sfârşitul anului 2014. Cum spaţiul nu ne permite să le enumerăm pe toate, vă voi vorbi doar despre cele de mare amploare, ce vor veni în curând, şi la care îi invităm şi pe cititorii revistei dvs., iubitori de frumos. Următorul mare eveniment, între 28 mai şi 30 septembrie, va fi marea expoziţie de la Muzeul Naţional de Artă, cu marile personalităţi artistice ale României, dintre 1864-1948. Scenografia expoziţiei este concepută în colaborare cu arhitectul Şerban Sturza. Cu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
