Liniştit, calm, cu toată primăvara întipărită în ochii lui, până la cele mai mici frunze şi fire de iarbă abia ieşite, stătea de ceva vreme nemişcat, în faţa mea, în rapidul care ne ducea de la Bucureşti la Baia Mare. Cu braţele împreunate, picior peste picior, cu o eşarfă în dungi care-i acoperea gâtul, ignorând oamenii care intrau şi ieşeau din compartiment şi desele opriri ale trenului, Andrei tăcea.
Când extrem de îngândurată, când agitată de prezenţa lui, îi căutam cu orice preţ atenţia şi privirea: o sticlă de apă scăpată din mâini aproape neintenţionat, rostogolită pe culoarul dintre scaune, exact cât să-i atingă piciorul, schimburi de replici cu ceilalţi pasageri din compartiment, doar-doar îi voi smulge un gest, reviste împăturite şi aruncate pe scaunul gol de lângă el, râsul meu uneori exagerat de colorat, toate îl făceau să rămână indiferent. O indiferenţă pe care nu o mai întâlnisem până atunci la niciun bărbat, un amestec de mister şi seriozitate, de profunzime şi tristeţe, care mă făceau să îl plac, deşi nu-i cunoşteam nici măcar vocea. La fiecare mişcare de-a lui, fie că îşi aranja eşarfa căzută prea mult pe umăr, fie că respira poate mai adânc sau mai zgomotos câteodată, simţeam cum nu mai aveam astâmpăr, de parcă îmi atingea sufletul cu fiecare mic gest pe care îl făcea.
Îmi adunasem cu greu curajul să intru în vorbă cu el, după multe ore de mers prin câmpuri întinse, peste care se aşezase deja primăvara. Mi-am ales cât mai bine cuvintele, le-am repetat în gând de sute de ori şi, de parcă ne cunoşteam de nişte ani buni, nu de doar câteva ore, am început, într-un timp, să-i vorbesc despre mine. "Îmi plac florile de cireş", i-am spus, în timp ce el privea în continuare pe fereastră. "Îmi plac florile de cireş şi mi se par cele mai potrivite flori pe care ai putea să i le dăruieşti unei femei", mi-am început eu discursul.
Ca orice om trecut prin adolescenţă, avusesem câteva relaţii pasagere de liceu, alte câteva relaţii mai serioase, în facultate, dar, de fiecare dată, totul se terminase prost. Nepotrivire de caracter, drumuri şi căutări diferite în viaţă, câteva dezamăgiri sau poate doar naivitatea vârstei, indiferent care era motivul, nu avusesem încă până atunci o relaţie care să mă împlinească cu adevărat, pentru că, mai devreme sau mai târziu, totul se termina. I-am povestit cu amănunte minciunile din viaţa mea, cele câteva relaţii pe care le avusesem de-a lungul timpului, i-am vorbit despre bărbaţii care plecaseră de lângă mine prea intimidaţi de curajul de care dădeam dovadă sau de momentele în care mi-a fost atât de frică de eşec, încât am ales să plec eu mai întâi din viaţa unor oameni. "Când vine vorba de dragoste", i-am spus într-un final, "mie mi-e frică."
Eram deja în dealurile Transilvaniei şi pentru prima dată el mă privea în ochi. De parcă de abia atunci ne cunoşteam şi ne vedeam pentru prima dată, de parcă se trezise la viaţă în acea secundă în care privirile noastre s-au intersectat, iar eu, tot în acel moment, începusem să respir, să simt şi să trăiesc şi nu-mi puteam imagina cum existasem atâta timp fără aer şi mai ales fără el. Am simţit cum într-o clipă mi-a auzit toate cuvintele pe care nu le rostisem niciodată, iar eu l-am văzut aşa cum nimeni nu îl mai văzuse până atunci.
"Eu sunt Andrei", mi-a spus. "Şi dacă mă laşi, aş vrea cândva să îţi arăt că iubirea poate să învingă orice, chiar şi cea mai mare frică din lume". Am aflat, în orele următoare, că se îndrepta, de fapt, către Budapesta. Singur la părinţi, divorţat de câţiva ani, luase decizia să părăsească ţara, dezamăgit de lucrurile pe alocuri cumplite care i se întâmplaseră în viaţă - o poveste de dragoste frumoasă la început, dar tristă spre final, umbrită de plecarea soţiei lui, care nu îşi dorea copii, amintirea unor părinţi doborâţi prea devreme de boli neiertătoare, singura mătuşă rămasă în viaţă undeva într-un sat din Moldova şi câţiva oameni care încercaseră doar să profite de bunătatea lui, erau singurele lucruri pe care le lăsa în urmă. Ascultându-l, mi se părea că ne potrivim în cele mai mici detalii, că ne era scris să ne întâlnim, că trebuia să ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu, să ne vindecăm unul pe altul.
Îi simţeam tristeţile de parcă erau ale mele, începeam să-l înţeleg pe deplin şi pe măsură ce trenul tăia dealurile, îi cunoşteam privirile şi tăcerea. Îi simţeam mâinile cu care mă strângea în braţe şi buzele fierbinţi cu care mă săruta pe frunte, la intervale regulate, ca o asigurare că totul urma să fie bine în vieţile noastre. Îi şopteam să nu plece din ţară, să mai stea măcar câteva luni, să nu se grăbească, să nu lase în urmă chiar tot, tocmai acum când ne întâlniserăm, îi aduceam argumente pentru care orice zi în plus petrecută în România era pentru el o realizare, fiindcă mi-era mult prea frică, de fapt, să îi spun că eu pot fi cel mai bun motiv pentru care să rămână. Ne-am ţinut de mână până la intrarea în Cluj, când am adormit pe pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii, până am început să trăim la unison, în acelaşi ritm.
Drumul până la Baia Mare mi s-a părut un chin. Priveam locul gol din faţa mea, de unde cu câteva ore înainte mă privea el, şi încercam să rememorez fiecare cuvânt pe care îl rostise, orice nume şi fiecare loc prin care trecuse la un moment dat în viaţa lui, nume de hoteluri la care dormise în treacăt sau unde îşi petrecuse vacanţele sau persoane care puteau reprezenta un indiciu, ca să îi aflu măcar numele de familie, fiindcă nu apucasem să facem schimb de numere de telefon. În apropiere de destinaţie, mi-am făcut curaj şi i-am desfăcut bagajul: cămăşi frumos aranjate, câteva perechi de pantaloni, alte câteva haine, un parfum şi cosmetice care să-i ajungă pentru un voiaj de câteva săptămâni, dar nimic personal, niciun act, nicio agendă, niciun indiciu care să mă ducă mai aproape de el. Simţeam că am fi putut să mergem împreună până la capătul lumii şi acum, cu atât mai mult, aş fi mers după el, să îl caut şi să îl întreb măcar de ce a plecat, de ce a plecat aşa, într-un fel atât de laş, de stupid, după toate vorbele spuse, de ce i-a fost frică. Am coborât în Baia Mare, cărând după mine şi bagajul lui şi am luat primul tren înapoi spre Braşov. Ştiam doar numele unui hotel din centru, unde stătuse cu două nopţi înainte. Ca un adevărat detectiv, am aflat cu uşurinţă motivele vizitei lui în Braşov, ca invitat la o conferinţă despre publicitatea în mediul online, am obţinut chiar camera în care dormise, cu gândul că poate, poate, lăsase în urmă vreo hârtie aruncată la gunoi, pe care să fi scris un număr de telefon sau o adresă care să mă ghideze pe noul meu traseu. Însă totul era alb, imaculat, iar prezenţa lui acolo cu câteva zile în urmă nu lăsase nicio urmă. N-am dormit deloc în acea noapte, gândindu-mă doar la motivele pentru care plecase, la toată întâlnirea noastră din tren, şi ceva nu se lega deloc în mintea mea. L-am căutat ore în şir pe Internet, cu gândul că poate voi găsi, pe una din reţelele de socializare, un indiciu despre firma la care lucra, un detaliu despre viaţa lui personală. De ce coborâse din tren dacă urma să călătorească tocmai până în Ungaria, de ce plecase fără ca măcar să îşi ia la revedere, câte din toate spusele lui erau, de fapt, adevărate şi câte erau doar poveşti şi minciuni? Şi de ce îşi lăsase bagajul? Era un semn, un mesaj ascuns pentru mine, îl lăsase intenţionat sau îl uitase? Ce motive ai să cobori, pur şi simplu, din tren, fără bagaj, într-o staţie oarecare? Păţise ceva, fusese atacat, rănit, obligat poate de cineva necunoscut să coboare din tren? Şi ce te faci, până la urmă, cu ceea ce simţi, când vezi un om pentru doar câteva ore, dar ştii cu tărie din prima că el este omul pe care l-ai aşteptat atâţia ani să apară în viaţa ta? Aflasem că îl cheamă Andrei Coman şi ştiam şi numele companiei care organizase conferinţa, ceea ce deja îmi oferea puţin mai multe piste pentru a doua zi. Am reuşit, cu nişte telefoane date, să găsesc agenţia de publicitate la care lucra şi am plecat spre Bucureşti, direct la locul lui de muncă. Cele câteva informaţii noi nu mă ajutau foarte mult, fiindcă toţi foştii lui colegi ştiau că Andrei trebuia să fi ajuns deja în Ungaria. Nimeni nu avea numărul lui de telefon, pentru că îşi semnase demisia cu câteva săptămâni în urmă, iar la plecare, îşi predase telefonul din partea firmei. I-am găsit profilul pe o reţea de socializare, cu ajutorul colegilor lui, şi i-am trimis un mesaj, apoi am aşteptat. După trei zile de tăcere, în care nu a venit niciun răspuns, am plecat spre Moldova, înspre Bacău, unde aflasem că trăia mătuşa lui, singura rudă rămasă în viaţă, cărând după mine acelaşi bagaj. Ca şi ceilalţi, şi ea aştepta ca Andrei să o sune după instalarea lui în Ungaria, oferindu-mi aceeaşi poveste, cu divorţul lui dureros şi cu toate celelalte detalii pe care le mai auzisem o dată de la el. Se confirma că totul era adevărat, că Andrei spusese adevărul, că nu minţise nicio secundă, ceea ce mă făcea să îl caut cu o şi mai mare disperare. Neştiind încotro să mă îndrept, am plecat spre Budapesta, dar la hotelul la care avea rezervare nu mai ajunsese niciodată. Cu ultimii bani m-am întors acasă, cărând după mine un geamantan plin cu cămăşi bărbăteşti şi o dezamăgire mare, că viaţa uneori îţi scoate în cale astfel de momente, din care nici măcar nu ştii ce ar trebui să înţelegi, pe care nu ştii dacă să le iei ca pe nişte învăţăminte din care să rămâi cu ceva, sau ca pe nişte întâmplări pe care să le laşi să treacă, pur şi simplu, pe lângă tine.
La intrarea în blocul în care locuiam de ceva timp în Bucureşti, pe o bancă, cu nişte crengi de cireş în mână, mă aştepta Andrei. În timp ce eu aţipisem în tren, văzând pe geam un cireş înflorit, coborâse într-o haltă oarecare, vrând să-mi facă o surpriză, fiindcă ştia că nu va mai ajunge niciodată în Budapesta. Dar trenul plecase, iar el, fără bagaje, rămăsese doar cu hainele pe care le avea şi cu câteva acte. În ultima săptămână, pornind înapoi pe firul vieţii mele, mă căutase prin toate locurile despre care îi povestisem în călătoria noastră şi care îmi marcaseră viaţa: la Braşov, la Mediaş, în satul bunicilor mei, la Baia Mare şi, într-un final, la locul de muncă, de unde aflase adresa mea din Bucureşti. Trecuse prin nişte peripeţii unele mai amuzante, altele de-a dreptul ciudate, dar nu voia să renunţe, fiindcă simţise şi el, în exact acel moment în care privirile noastre s-au intersectat, că ne e scris să fim împreună. Îşi pierduse
De atunci nu ne-am mai despărţit nicio clipă. Ne-am mutat împreună în acea noapte, ne-am căsătorit după câteva luni şi ne-am convins amândoi că nimic în viaţă nu este întâmplător, că iubirea adevărată, dacă ştii să o primeşti, dacă eşti dispus într-adevăr să mergi după ea până la capătul lumii, învinge tot, până şi cea mai mare frică.
IRINA NECULA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
