Academia de Belle Arte din București - 150 de ani

- de vorbă cu Cătălin Bălescu, Rectorul Universității Naționale de Arte din București -

Cu fanfară și gardă de onoare

- Domnule Rector, tocmai sărbătoriți un jubi­leu: 150 de ani de la înființarea Academiei bucu­reș­tene de Belle Arte. În acest un veac și jumătate, Uni­versitatea Națională de Arte, cum se numește astăzi, a fost una dintre marile instituții de cultură și de edu­cație ale României. Care au fost începuturile ei?

- Anul consemnat al înființării Școlii de Belle Arte de la București este 1864, dar demersurile pentru fondarea ei sunt chiar mai vechi. În acea perioadă de după 1860, s-au structurat, de altfel, toate marile instituții de cultură ale României: Academia Română, Universitatea Mare, Conservatorul din București. Cât privește Școala de Belle Arte, primele demersuri de înființare a ei au fost făcute de pictorii Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu. Argumentele lor erau că Școa­la era necesară pentru educație, pentru a proteja ta­lentele românești și pentru a dezvolta o artă na­țio­nală. Idealul unei arte naționale era în acea vre­me foar­te puternic, fiind susținut cu tărie de mari per­so­nalități ale țării. Decretul de înființare a Școlii de Belle Arte din București a fost semnat de Cuza, dom­nitorul Unirii, primul ei director fiind Theodor Aman. Așa o importanță i s-a acordat inaugură­rii Școlii noas­tre, în 1864, încât ea a fost cinstită cu fanfară și gardă de onoare. De aceea și noi, în acest an jubiliar, am con­siderat că este normal să co­memorăm la fel per­so­nalitatea excep­țională a cre­ato­ru­lui aca­de­mician Theo­dor A­man, la Ci­mi­tirul Bellu - unde este în­gropat - cu fan­fară și gardă de onoare.

- S-au găsit amatori care să studieze ceva atât de puțin pragmatic ca arta plas­­tică?

- De la înființare, Școala a început cu sculptura, pictura și pedagogia, deci, au exis­­tat ama­tori. Și chiar în acele începu­turi nu era ușor să fii pro­fesor, nici măcar de liceu. Pictorul Ion An­dreescu, de pil­dă, care a absolvit cursuri de pic­­tură cu Theodor Aman, pre­cum și cursuri de ca­li­gra­fie cu sco­pul de a fi pro­fesor, a voit să devină pro­fesor de desen la Bu­zău, dar n-a reușit! În is­to­ria artei a in­trat mult mai ușor. Pri­mii pic­tori au ieșit din școa­la lui A­man, apoi din cea a lui Ressu sau Mi­rea, ca să vorbim de ate­lierele mari. Ciucu­rencu, de pil­dă, i-a fost student lui Ressu, deși nu pare să existe o legătură între ei. În sculptură, la fel: din școala lui Pa­ciurea apare Brân­cuși. Astfel, Aca­de­mia a evo­luat până azi, schim­bându-și de mai multe ori și sediul, și nu­mele, și desti­nul.

- Școala de la București s-a impus drept cea mai pu­ter­nică Școală de Artă din Ro­mânia. Cum și-a câștigat Ca­pi­tala țării această bineme­ri­tată supre­mație?

- Într-adevăr, cam 80% din­tre perso­na­litățile artei plas­tice româ­nești au fost fie stu­denți, fie profesori la noi. Ca să-i amin­tim doar pe cei care s-au afirmat până în anii '50, am avut pictori de primă mă­ri­me: Aman, Tattarescu, An­dre­es­cu, Lu­chian, Petrașcu, Dă­răs­­cu, Ciucurencu sau Ba­ba; ca să nu mai zic de Vic­tor Brau­ner, pic­­tor de anvergură universală. În sculp­tură, la fel, nu­mai nu­me grele: Brâncuși, pă­­rintele sculp­­turii ro­mâne; lângă el, Dimitrie Paciurea, Gheor­ghe Anghel sau Paul Neagu (ulti­mul, mai aproa­pe de noi) și a­tâ­ția alții. Cum s-a putut întâm­pla a­ceas­tă concentare excepțională de ta­len­te, la Bucu­rești? Bucu­reștiul este capitala țării, aici era și este de­cizia culturală.

- Ce deosebește Școala de Artă de la București de celelalte din țară? Ce influ­ențe?

- Influența școlii franceze! Ea s-a făcut simțită în­că de la început, de la primul re­gulament al Școlii, con­ceput de Aman. Pen­tru că, de pe la 1870 și până în cel de-al doi­lea război mondial, Franța a dus avan­garda artistică universală. Abia după 1945, cen­trele cul­tu­rale se mută peste Ocean. Așa că era firesc ca re­flexul școlii franceze să se regă­sească și la Bucu­rești. Aman în­suși, pictor academist cu inflexiuni ro­man­ti­ce, a avut pro­fesori și sursa de formare franceză. Ressu (altă fi­gură tutelară a Academiei bucureștene), e și el în bune relații cu arta franceză. Și la fel, toți ma­rii noștri pic­tori interbelici. Brâncuși a avut pro­fe­sor, la București, un neamț, pe Vladimir Hegel; dar acest neamț se recomanda francez. Brâncuși a emigrat apoi la Paris, acolo unde se dictau cultura și avan­gar­da lumii.

- Ce cuvânt are de spus astăzi, în Europa, Uni­ver­­sitatea Națională de Artă?

- Este o instituție de prim rang în România, dacă nu și în Europa. Structurile noastre educaționale au fost, cel puțin în plan formal, armonizate cu struc­tu­rile europene. Studen­ții noștri se pot mișca în toată Comunitatea Europeană cu această foaie matricolă. Ei reușesc să intre în mediul cul­tu­ral și în galeriile occiden­tale.

- Cum vă îndepliniți ros­tul acum, ca universi­ta­te? Cum vă atrageți studenții?

- Universitatea de Artă a fost mereu o instituție stabilă. Sigur, a existat perioada aceea a anilor '90, când s-au produs schimbări poli­tice și sociale și evi­dent că și aici au apărut o seamă de schim­bări. Men­talitățile s-au schim­bat și ele și, la fel, modelele de co­mu­ni­care. Prin apariția tehno­lo­giilor IT, avem ac­ces la un vo­lum de in­formații la care altădată nici n-aș fi sperat eu, ca student. A­cum, accesul e instan­ta­neu și asta se reflectă asupra gândirii stu­denților.

- A crescut și numărul bur­selor?

- Vedeți, noi suntem cea mai mare școală din do­me­niul artelor vizuale din țară, avem 1400 de stu­­denți. Dintre ei, 70 de studenți plea­că în fiecare an la studii cu bur­se românești și europene. Îna­inte de '89, prin­cipala problemă a unui artist era im­posibilitatea de a circu­la. Ea a căzut odată cu Cor­tina de Fier. Nu mai avem sentimentul limi­tării.


"Cine are forță interioară și putere de muncă izbândește!"

- Un pictor și profesor renumit al Aca­demiei dvs., d-l Marin Gherasim, spunea într-un interviu pentru "Formula AS" că, după 1990, artistul român a fost liber să lucreze, dar și liber să moară de foa­me. Mai e valabilă afirmația și pentru ultimele gene­rații de artiști pe care îi pregătiți, d-le Rector?

- Profesiunea de pictor sau cea de sculptor nu îți asigură un standard ridicat de viață. Sunt profesii li­berale și ele nu asigură niciodată o strategie de pros­pe­ritate. Stra­tegiile, aici, sunt individuale. Fiecare ar­tist are un destin și, în funcție de ce știe și ce poate, lu­crează ceva. Dar asta s-a întâmplat și cu Aman, și cu An­dreescu, s-a întâmplat cu toți artiștii din istoria ar­tei. Cel care vine către această profesie știe ce îl aș­teap­tă. Și cine are forță interioară și putere de muncă iz­bândește. Sigur, nici piața de artă nu e o piață struc­turată. Galeriile de artă răsar mai ales când economia ță­rii este stabilă, iar cele apărute la noi începând cu anii '90 încearcă cu greu să structureze piața. Căci vânzarea operei de artă este o altă operă de artă. Așa că nu îi fericesc pe cei care se ocupă cu asta. Se spune că un comerț cu artă poate fi la fel de profitabil ca și comerțul cu arme. Dar la noi e încă greu. Cu toate aceste dificultăți, în ultimii 10-20 de ani, o seamă de artiști s-au consacrat și ne duc mai departe arta. Și o fac bine. Iar eu știu studenți care încă din timpul li­cen­ței au atât de mult de lucru, încât nu-i mai putem adu­ce înapoi la școală. Găsesc de lucru în companii și firme, au comenzi pe meseria lor. Cei de la Design intră în publicitate și oferta pentru ei este destul de pu­ternică. În arta murală e la fel. Chiar și în zona mai dificilă a picturii se găsește de lucru. Condiția e să știi să faci și să ai abilitatea să te poți plia pe ceea ce ți se cere să faci. Există, de altfel, un nomenclator al com­petențelor în Uniunea Europeană, cu multe locuri de muncă pentru artiști și cu proiecte bine plătite, pe contracte mari. Ele pot fi accesate numai dacă, în foaia matricolă, la absolvirea Universității de Artă, studentului îi este trecut exact ce știe să facă, toate com­petențele.

- Sunt studenții dvs. de azi mai liberi și mai ima­ginativi decât cei dinaintea lor?

- Da, pentru că ei au acces mult mai rapid la ima­gine, la informații. Din punctul acesta de vedere, sunt și mai cultivați decât cei din trecut. Dar, ca totdeauna, unde sunt puncte tari, sunt și puncte slabe. Există astăzi riscul unor abordări superficiale și teoretice, și ar­tistice. Ai acces la imagine, o vezi pe internet și ai ten­dința s-o imiți. Dorința sincronismului cu orice preț a fost întotdeauna o caracteristică a culturilor su­per­fi­cia­le. Și, imediat, apare varianta românească a unui fe­nomen care în Vest s-a consumat deja. Tot­dea­una s-a întâmplat așa. Dar cel cu motivație interioară pu­ter­nică rezistă tentațiilor superficiale și se concen­trea­ză spre sine. Așa cum le spun studenților mei: ceea ce caută se află în ei de la început!

- D-le Rector, aș vrea să încheiem amintind câte ceva despre evenimentele și expozițiile pe care le pre­gătește Universitatea Națională de Artă din Bucu­rești în anul său jubiliar.

- Noi am pregătit un calendar amplu de eveni­mente pentru acest an jubiliar. Ele au și început deja din ianuarie și vor continua până aproape de sfârșitul anului 2014. Cum spațiul nu ne permite să le enu­merăm pe toate, vă voi vorbi doar despre cele de mare amploare, ce vor veni în curând, și la care îi in­vităm și pe cititorii revistei dvs., iubitori de frumos. Ur­mă­torul mare eveniment, între 28 mai și 30 sep­tem­brie, va fi marea expoziție de la Muzeul Național de Artă, cu marile personalități artistice ale României, dintre 1864-1948. Scenografia expoziției este con­cepută în colaborare cu arhitectul Șerban Sturza. Cu ocazia ei, pregătim și un catalog cu 250 de lucrări din co­lecțiile Muzeului Național și ale Universității. Ur­mătoarea expoziție va fi foarte curând, la Sala Dalles. Vom veni în fața publicului cu pictură, sculptură, gra­fică și cu ceea ce se întâmplă acum în Școală. La fel de curând vă veți putea delecta, la Sala "Constantin Brân­cuși" a Parlamentului României, cu încă o mare expoziție. Face parte dintr-un ciclu de expoziții care in­clud aproa­pe toate școlile balcanice de artă: Is­tanbul, Bel­grad, Sofia, Salonic, Zagreb și Skopje, și a fost orga­nizată printr-un parteneriat al rectorilor șco­lilor bal­canice de artă. Începutul a fost la Istanbul, iar con­tinuarea, la Sofia și Salonic. Cu ocazia jubile­ului de 150 de ani, acum e rândul nostru.