Liniștit, calm, cu toată primăvara întipărită în ochii lui, până la cele mai mici frunze și fire de iarbă abia ieșite, stătea de ceva vreme nemișcat, în fața mea, în rapidul care ne ducea de la București la Baia Mare. Cu brațele împreunate, picior peste picior, cu o eșarfă în dungi care-i acoperea gâtul, ignorând oamenii care intrau și ieșeau din compartiment și desele opriri ale trenului, Andrei tăcea.
Când extrem de îngândurată, când agitată de prezența lui, îi căutam cu orice preț atenția și privirea: o sticlă de apă scăpată din mâini aproape neintenționat, rostogolită pe culoarul dintre scaune, exact cât să-i atingă piciorul, schimburi de replici cu ceilalți pasageri din compartiment, doar-doar îi voi smulge un gest, reviste împăturite și aruncate pe scaunul gol de lângă el, râsul meu uneori exagerat de colorat, toate îl făceau să rămână indiferent. O indiferență pe care nu o mai întâlnisem până atunci la niciun bărbat, un amestec de mister și seriozitate, de profunzime și tristețe, care mă făceau să îl plac, deși nu-i cunoșteam nici măcar vocea. La fiecare mișcare de-a lui, fie că își aranja eșarfa căzută prea mult pe umăr, fie că respira poate mai adânc sau mai zgomotos câteodată, simțeam cum nu mai aveam astâmpăr, de parcă îmi atingea sufletul cu fiecare mic gest pe care îl făcea.
Îmi adunasem cu greu curajul să intru în vorbă cu el, după multe ore de mers prin câmpuri întinse, peste care se așezase deja primăvara. Mi-am ales cât mai bine cuvintele, le-am repetat în gând de sute de ori și, de parcă ne cunoșteam de niște ani buni, nu de doar câteva ore, am început, într-un timp, să-i vorbesc despre mine. "Îmi plac florile de cireș", i-am spus, în timp ce el privea în continuare pe fereastră. "Îmi plac florile de cireș și mi se par cele mai potrivite flori pe care ai putea să i le dăruiești unei femei", mi-am început eu discursul.
Ca orice om trecut prin adolescență, avusesem câteva relații pasagere de liceu, alte câteva relații mai serioase, în facultate, dar, de fiecare dată, totul se terminase prost. Nepotrivire de caracter, drumuri și căutări diferite în viață, câteva dezamăgiri sau poate doar naivitatea vârstei, indiferent care era motivul, nu avusesem încă până atunci o relație care să mă împlinească cu adevărat, pentru că, mai devreme sau mai târziu, totul se termina. I-am povestit cu amănunte minciunile din viața mea, cele câteva relații pe care le avusesem de-a lungul timpului, i-am vorbit despre bărbații care plecaseră de lângă mine prea intimidați de curajul de care dădeam dovadă sau de momentele în care mi-a fost atât de frică de eșec, încât am ales să plec eu mai întâi din viața unor oameni. "Când vine vorba de dragoste", i-am spus într-un final, "mie mi-e frică."
Eram deja în dealurile Transilvaniei și pentru prima dată el mă privea în ochi. De parcă de abia atunci ne cunoșteam și ne vedeam pentru prima dată, de parcă se trezise la viață în acea secundă în care privirile noastre s-au intersectat, iar eu, tot în acel moment, începusem să respir, să simt și să trăiesc și nu-mi puteam imagina cum existasem atâta timp fără aer și mai ales fără el. Am simțit cum într-o clipă mi-a auzit toate cuvintele pe care nu le rostisem niciodată, iar eu l-am văzut așa cum nimeni nu îl mai văzuse până atunci.
"Eu sunt Andrei", mi-a spus. "Și dacă mă lași, aș vrea cândva să îți arăt că iubirea poate să învingă orice, chiar și cea mai mare frică din lume". Am aflat, în orele următoare, că se îndrepta, de fapt, către Budapesta. Singur la părinți, divorțat de câțiva ani, luase decizia să părăsească țara, dezamăgit de lucrurile pe alocuri cumplite care i se întâmplaseră în viață - o poveste de dragoste frumoasă la început, dar tristă spre final, umbrită de plecarea soției lui, care nu își dorea copii, amintirea unor părinți doborâți prea devreme de boli neiertătoare, singura mătușă rămasă în viață undeva într-un sat din Moldova și câțiva oameni care încercaseră doar să profite de bunătatea lui, erau singurele lucruri pe care le lăsa în urmă. Ascultându-l, mi se părea că ne potrivim în cele mai mici detalii, că ne era scris să ne întâlnim, că trebuia să ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu, să ne vindecăm unul pe altul.
Îi simțeam tristețile de parcă erau ale mele, începeam să-l înțeleg pe deplin și pe măsură ce trenul tăia dealurile, îi cunoșteam privirile și tăcerea. Îi simțeam mâinile cu care mă strângea în brațe și buzele fierbinți cu care mă săruta pe frunte, la intervale regulate, ca o asigurare că totul urma să fie bine în viețile noastre. Îi șopteam să nu plece din țară, să mai stea măcar câteva luni, să nu se grăbească, să nu lase în urmă chiar tot, tocmai acum când ne întâlniserăm, îi aduceam argumente pentru care orice zi în plus petrecută în România era pentru el o realizare, fiindcă mi-era mult prea frică, de fapt, să îi spun că eu pot fi cel mai bun motiv pentru care să rămână. Ne-am ținut de mână până la intrarea în Cluj, când am adormit pe pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii, până am început să trăim la unison, în același ritm.
Când m-am trezit, aproape de Dej, compartimentul era gol. Andrei nu mai era lângă mine, iar afară se lăsase deja seara. L-am așteptat minute bune, crezând că a ieșit pe culoar să ia o gură de aer, că poate a simțit nevoia de o cafea și își petrece timpul la vagonul restaurant sau poate e prins într-o discuție cu un alt pasager. După aproape o oră de așteptări, am pornit în căutarea lui, de la un capăt la altul al trenului, trecând prin toate cele 17 vagoane. Am deschis fiecare ușă, fiecare cușetă, întâmpinată de fiecare dată de aceleași priviri mirate ale pasagerilor, așteptându-mă să îl găsesc la un moment dat, poate dacă nu în primul vagon, măcar în al doilea, sau în al treilea sau în ultimul, uitându-se la primăvara de dincolo de geam. La întoarcerea în compartiment, i-am găsit bagajul, un geamantan gri, pus deasupra locului în care stătuse el. Mi se părea de-a dreptul stupid, sau ironic, sau dureros de trist, ca o glumă cu adevărat proastă. Ca o repetiție a unei piese de teatru pe care, oricum, ai mai văzut-o de nenumărate ori, pe care o știi pe de rost și care se termină de fiecare dată la fel de prost.
Drumul până la Baia Mare mi s-a părut un chin. Priveam locul gol din fața mea, de unde cu câteva ore înainte mă privea el, și încercam să rememorez fiecare cuvânt pe care îl rostise, orice nume și fiecare loc prin care trecuse la un moment dat în viața lui, nume de hoteluri la care dormise în treacăt sau unde își petrecuse vacanțele sau persoane care puteau reprezenta un indiciu, ca să îi aflu măcar numele de familie, fiindcă nu apucasem să facem schimb de numere de telefon. În apropiere de destinație, mi-am făcut curaj și i-am desfăcut bagajul: cămăși frumos aranjate, câteva perechi de pantaloni, alte câteva haine, un parfum și cosmetice care să-i ajungă pentru un voiaj de câteva săptămâni, dar nimic personal, niciun act, nicio agendă, niciun indiciu care să mă ducă mai aproape de el. Simțeam că am fi putut să mergem împreună până la capătul lumii și acum, cu atât mai mult, aș fi mers după el, să îl caut și să îl întreb măcar de ce a plecat, de ce a plecat așa, într-un fel atât de laș, de stupid, după toate vorbele spuse, de ce i-a fost frică. Am coborât în Baia Mare, cărând după mine și bagajul lui și am luat primul tren înapoi spre Brașov. Știam doar numele unui hotel din centru, unde stătuse cu două nopți înainte. Ca un adevărat detectiv, am aflat cu ușurință motivele vizitei lui în Brașov, ca invitat la o conferință despre publicitatea în mediul online, am obținut chiar camera în care dormise, cu gândul că poate, poate, lăsase în urmă vreo hârtie aruncată la gunoi, pe care să fi scris un număr de telefon sau o adresă care să mă ghideze pe noul meu traseu. Însă totul era alb, imaculat, iar prezența lui acolo cu câteva zile în urmă nu lăsase nicio urmă. N-am dormit deloc în acea noapte, gândindu-mă doar la motivele pentru care plecase, la toată întâlnirea noastră din tren, și ceva nu se lega deloc în mintea mea. L-am căutat ore în șir pe Internet, cu gândul că poate voi găsi, pe una din rețelele de socializare, un indiciu despre firma la care lucra, un detaliu despre viața lui personală. De ce coborâse din tren dacă urma să călătorească tocmai până în Ungaria, de ce plecase fără ca măcar să își ia la revedere, câte din toate spusele lui erau, de fapt, adevărate și câte erau doar povești și minciuni? Și de ce își lăsase bagajul? Era un semn, un mesaj ascuns pentru mine, îl lăsase intenționat sau îl uitase? Ce motive ai să cobori, pur și simplu, din tren, fără bagaj, într-o stație oarecare? Pățise ceva, fusese atacat, rănit, obligat poate de cineva necunoscut să coboare din tren? Și ce te faci, până la urmă, cu ceea ce simți, când vezi un om pentru doar câteva ore, dar știi cu tărie din prima că el este omul pe care l-ai așteptat atâția ani să apară în viața ta? Aflasem că îl cheamă Andrei Coman și știam și numele companiei care organizase conferința, ceea ce deja îmi oferea puțin mai multe piste pentru a doua zi. Am reușit, cu niște telefoane date, să găsesc agenția de publicitate la care lucra și am plecat spre București, direct la locul lui de muncă. Cele câteva informații noi nu mă ajutau foarte mult, fiindcă toți foștii lui colegi știau că Andrei trebuia să fi ajuns deja în Ungaria. Nimeni nu avea numărul lui de telefon, pentru că își semnase demisia cu câteva săptămâni în urmă, iar la plecare, își predase telefonul din partea firmei. I-am găsit profilul pe o rețea de socializare, cu ajutorul colegilor lui, și i-am trimis un mesaj, apoi am așteptat. După trei zile de tăcere, în care nu a venit niciun răspuns, am plecat spre Moldova, înspre Bacău, unde aflasem că trăia mătușa lui, singura rudă rămasă în viață, cărând după mine același bagaj. Ca și ceilalți, și ea aștepta ca Andrei să o sune după instalarea lui în Ungaria, oferindu-mi aceeași poveste, cu divorțul lui dureros și cu toate celelalte detalii pe care le mai auzisem o dată de la el. Se confirma că totul era adevărat, că Andrei spusese adevărul, că nu mințise nicio secundă, ceea ce mă făcea să îl caut cu o și mai mare disperare. Neștiind încotro să mă îndrept, am plecat spre Budapesta, dar la hotelul la care avea rezervare nu mai ajunsese niciodată. Cu ultimii bani m-am întors acasă, cărând după mine un geamantan plin cu cămăși bărbătești și o dezamăgire mare, că viața uneori îți scoate în cale astfel de momente, din care nici măcar nu știi ce ar trebui să înțelegi, pe care nu știi dacă să le iei ca pe niște învățăminte din care să rămâi cu ceva, sau ca pe niște întâmplări pe care să le lași să treacă, pur și simplu, pe lângă tine.
La intrarea în blocul în care locuiam de ceva timp în București, pe o bancă, cu niște crengi de cireș în mână, mă aștepta Andrei. În timp ce eu ațipisem în tren, văzând pe geam un cireș înflorit, coborâse într-o haltă oarecare, vrând să-mi facă o surpriză, fiindcă știa că nu va mai ajunge niciodată în Budapesta. Dar trenul plecase, iar el, fără bagaje, rămăsese doar cu hainele pe care le avea și cu câteva acte. În ultima săptămână, pornind înapoi pe firul vieții mele, mă căutase prin toate locurile despre care îi povestisem în călătoria noastră și care îmi marcaseră viața: la Brașov, la Mediaș, în satul bunicilor mei, la Baia Mare și, într-un final, la locul de muncă, de unde aflase adresa mea din București. Trecuse prin niște peripeții unele mai amuzante, altele de-a dreptul ciudate, dar nu voia să renunțe, fiindcă simțise și el, în exact acel moment în care privirile noastre s-au intersectat, că ne e scris să fim împreună. Își pierduse telefonul, îi furaseră banii dintr-un autocar cu care mergea înspre Baia Mare și, o dată la două zile, căuta cu disperare un alt și un alt cireș din care să rupă câteva crenguțe, fiindcă florile se tot ofileau, sperând din clipă în clipă că ne vom reîntâlni.
De atunci nu ne-am mai despărțit nicio clipă. Ne-am mutat împreună în acea noapte, ne-am căsătorit după câteva luni și ne-am convins amândoi că nimic în viață nu este întâmplător, că iubirea adevărată, dacă știi să o primești, dacă ești dispus într-adevăr să mergi după ea până la capătul lumii, învinge tot, până și cea mai mare frică.
IRINA NECULA