Selecţia "Formula AS"

* Simone de Beauvoir, "Femeia sfâşiată", nu­vele, traducere de Anca Milu-Vaidesegan, editura Humanitas fiction (tel. 021/311.23.30), 222 p.

Simone de Beauvoir, ca şi Jean-Paul Sartre, par­te­nerul ei de viaţă, cu care a format un cuplu mitizat, aparţin unei epoci revolute. Militantismele lor sunt văzute azi în altă lumină, iar orbirea lor politică de după dezvăluirea crimelor staliniste pare de neînţe­les, în contradicţie cu tema centrală a existenţia­lismului, văzut ca o filosofie a libertăţii individuale. După răz­boi, existenţialismul a avut în Occident o popularitate surprinzătoare, pătrunzând din mediile intelectuale până la nivelul străzii. Altul era atunci "aerul timpu­lui", care favoriza, sub forma superfi­cială a epicuria­nis­mului şi revoltelor, căutarea unei forme de justi­ficare a existenţei. Spre deosebire de filosoful Sartre, Simone de Beauvoir şi-a găsit în vocaţia de scriitoare această justificare, considerând creaţia literară ca sens al vieţii ei, ca o victorie a li­bertăţii asupra necesităţii. ("Dacă am vrut odini­oară să mă fac învăţătoare e pentru că visam să fiu pro­pria mea cauză şi propriul scop. Acum cred că lite­ratura îmi va permite să-mi realizez această dorinţă. Ea îmi va asigura o nemurire care va compensa eter­nitatea pierdută, voi arde în milioane de inimi. Scriind o operă hrănită din propria poveste, mă voi crea eu însămi din nou şi îmi voi jus­tifica existenţa", scria în "Amintirile unei fete cu­minţi".) Şi n-a greşit căci, din întreaga ei operă, pe lângă celebra şi mereu citata biblie feministă din 1949, "Al doilea sex", cel mai bine rezistă în secolul XXI ro­manele şi scrierile autobiografice. Nutrite din rea­lităţi trăite, ele depă­şesc prin talent cazul particular şi reuşesc să comu­nice, prin magia litera­turii, "peste mode şi timp", cu alte genera­ţii de cititori. E şi ca­zul volu­mului pe care vi-l re­comand azi, tradus pentru prima oară la noi. Cele trei nuvele, care au desigur le­gă­tură cu ideo­logia femi­nistă în război cu preju­decăţile înră­dă­cinate şi azi în con­strucţia socială, sunt fasci­nante în primul rând ca forţă literară. Ele experi­men­tează trei for­me diferite de ex­pri­mare a mi­crocosmosului in­­tim femi­nin: naraţiunea, mo­­nologul şi jurnalul. Ce e admi­rabil e că, deşi volumul a apărut în 1968 (anul revoltelor studenţeşti în care ea şi Sartre, deja sexagenari, s-au implicat ridicol printre maoişti, troţkişti şi alţi adepţi ai extre­mei stângi care ignorau sau nu voiau să vadă ce înseamnă comunismul real), cele trei psi­ho­drame, având fiecare ca narator-erou o fe­meie, nu par datate, ating corzi sensibile şi azi. În prima, "Vârsta discreţiei", o profe­soară de lite­ratură care şi-a construit toată existenţa în jurul soţului, fiului şi studiului, cade în gol după ie­şirea la pensie şi e nevoită să se reeva­lueze. Fiul, deturnat de o tânără soţie snoabă şi mate­rialistă, renunţă la ca­riera intelectuală pentru o slujbă mai bănoa­să în sistem, soţul savant şi militant, încă în acti­vitate, se înstrăi­nează, eseul la care ea lucrea­ză, odată publicat, se dovedeşte un eşec. Profe­soara se simte tră­dată pe toate planurile - mo­ral, afectiv, al capa­cităţii inte­lectuale - iar la orizont nu întrezăreşte decât degradarea senilă şi moartea. Cea de a doua nuvelă, "Monolog", e discursul torenţial al unei egois­te nevro­tice, auto­izolată de resentimente faţă de tot ce o încon­joară - familie, societate - după sinu­ciderea fiicei pentru care se simte vinovată, fapt ce o duce la ură şi scufundare inexorabilă în depre­sie. În sfârşit, nuvela care dă titlul cărţii este drama unei mame de familie pe cale de îmbătrânire, înşe­lată de soţ după mulţi ani de căsnicie armonioasă şi care se amăgeşte cu speranţe. În toate, eroinele ră­nite au convingerea că fiinţa şi valoarea lor depind de felul cum le văd ceilalţi (în special bărbaţii), că justificarea vieţii lor se fondează pe devotamentul de soţie şi mamă, pe abdicare de la propria libertate în favoarea familiei. Ele îşi asumă rolul secundar, de­pendent, ce le e atribuit prin tra­diţie, iar când legă­tu­rile se frâng, lumea lor se pră­buşeşte. La aproape jumătate de secol de când au fost scrise, într-o vreme când serialul TV "Neveste disperate" cu­noaşte un succes mondial, femeile sfâ­şiate ale Simonei de Beau­voir continuă să impre­sioneze, fiindcă situa­ţiile de viaţă surprinse cu talent de scriitoare rămân plau­zibile, mai ales în societăţi conservatoare, precum a noastră.

* Mărgărita Ioana Vulcă­nes­cu, "Memorii-Jurnal", vol. I, ediţie îngrijită de Măriuca Vul­cănescu, Editura Vitruviu (tel. 0724/90.27.87), 836 p.

Păstrate şi încredinţate tiparului de fiica ei cea mică, ajunsă şi dânsa la senectute, amintirile şi o pri­mă parte din notaţiile zilnice ale Mărgăritei Vul­că­nes­cu sunt de mare interes. Şi nu numai datorită per­so­nalităţii - recuperate după 1990 - a soţului ei, Mircea Vulcănescu, economist, sociolog, filosof şi scriitor de valoare, ucis la 48 de ani în închisoarea de la Aiud, ci şi ca document de viaţă cotidiană din România primei jumătăţi a secolului trecut. Măr­gărita (născută Nico­les­cu) i-a fost colegă lui Mircea Vulcănescu la facul­tatea de filosofie şi din 1930 i-a devenit a doua soţie. Tot ce conţine volumul apărut acum n-a fost destinat ochilor străini. Memoriile, redactate târziu, la 79 de ani (a trăit 90, până în 1987) sunt adresate fiicelor şi nepoţilor, iar jurnalul e scris (în franceză) pentru sine însăşi, din nevoia de a se exprima şi a reţine clipa trăită. Aşa cum aflăm din amintiri, memorialista e des­cendenta unor mari familii boiereşti. Din partea ma­mei, Alexan­drina, provine pe linie feminină din Kret­zu­leşti, iar din partea soţului acesteia, Ştefan Fălcoianu, comite de Rosetti, din Brâncoveni. (Arborii genea­logici pu­blicaţi la sfârşitul volumului dezvăluie şi un teri­bil secret de familie ce o priveşte direct, dar care e tre­cut sub tăcere şi în memorii, şi în această primă tranşă din jurnal.) Tot pe linie paternă, copiii Ale­xan­drinei Nicolescu şi ai lui Ştefan Fălcoianu sunt veri primari cu Elena Văcărescu. Celebra Elencuţa ocupă un loc important şi în amintiri, şi în jurnal, fiindcă "sora" cea mai iubită a Măr­găritei, Alexandra (Ni­niche) a fost toată viaţa nedespărţită de scriitoa­rea şi diplomata ce do­bândise un real prestigiu în Franţa, unde se stabilise. Când s-a născut Mărgă­rita în familia Fălcoianu-Nicolescu, ave­rea consi­derabilă se risipise, iar adorata Maman se lupta singură cu sărăcia, în case închiriate, şi se străduia să-şi educe cât mai bine cei patru copii. Singurul ei venit era o pensie modestă de la biserica Kretzu­lescu, ctitorită de înaintaşa ei, Safta, şi ajutorul unor rude bogate. Figura aces­tei ma­me modeste, demne şi capabile de orice sacri­ficiu pen­­tru copiii ei e reînviată în pagini vi­brante de afecţiune, iar evocările copilăriei şi anilor de şcoa­lă, cu numeroase personaje şi sce­ne, sunt încân­tătoare, aşa cum le retrăieşte, într-o lu­mină para­di­siacă, me­mo­ria­lista trecută prin tragedii, su­fe­rinţe şi nedrep­tăţi strigă­toare la cer. Me­mo­riile nu ocupă decât un sfert din vo­lum. Restul e jurnalul ţinut între 1932 şi 1941 în franceză (cu excep­ţia câtorva luni din 1938 şi 1940 - în română) şi repro­dus în origi­nal. Nu pot să pricep de ce - car­­tea fiind destinată cititorilor ro­mâni, dintre care tinerii nu mai ştiu franţuzeşte - textul nu a fost tradus. Şi de ce nu s-a recurs la un editor pro­fesionist, ca­re să pre­cizeze în note de subsol iden­ti­tatea mul­telor nume menţionate şi explicaţii ale evenimentelor is­to­rice din deceniul IV, la care se referă la cald însem­nările. Regret cu atât mai mult de­fectele de editare, cu cât jurnalul (din care se putea face totuşi o selecţie) e foarte interesant ca docu­ment de epocă. Avem aici viaţa de zi cu zi a unei doam­ne din elita intelectuală a vre­mii, ce frecventa, prin soţul ei, atât grupările Criterio­niştilor, monografiştilor lui D. Gusti şi politi­cienilor de diferite orientări, cât şi, prin relaţii de rudenie, aristocraţia. O doamnă inteli­gentă, cultivată şi sensi­bilă care, spre deosebire de ma­joritatea cu­coa­nelor din mediul ei, avea serviciu (era pro­fesoară la reputate licee bucureştene), se ocupa atent de so­ţul iubit şi de cele două fiice, Sandra şi Mă­riuca, dar avea şi o viaţă socială, mondenă, năucitor de intensă. Nu exista zi să nu primească acasă sau să fie invitaţi la prânzuri, ceaiuri şi cine, să asiste la con­fe­rinţe, con­certe, spec­tacole. Astfel apar des în jurnal, în calitate de convivi şi prieteni, în momente inedite ale vieţii lor, Mircea Eliade, C. Noica, Mihail Se­bas­tian, Nae Io­nescu, Lu­cian Blaga, E. Lo­vinescu, Al. Rosetti, Tudor Vianu, Camil Petrescu şi lista e mult mai lungă. Avem însă, mai presus de toate, imaginea vieţii zilnice a lui Mir­cea Vulcănescu. Deşi poziţiile im­portante în admi­nis­traţia naţională şi munca inte­lectuală îl solicitau enorm, firea lui veselă şi lumi­noasă, patriotismul, cultul familiei şi prieteniei reies în detalii con­crete, foarte vii.