Mâini subțiri, cu pielea uscată, presărată de pete maronii. Altădată, mânuind cu putere dalta și ciocanul, acum, înnobilate doar de verigheta care a rămas prea largă. Salata am cules-o împreună din grădina de lângă casă. El, așezat în cărucior, eu, aplecându-mă cu greu și luând doar acele frunze pe care mi le arăta cu vârful bastonului. Am făcut cele două straturi împreună, am semănat salata amândoi, am lucrat câteva zile la rând, câte puțin în fiecare zi, și țin minte încă bucuria ce ne-a apucat în seara în care am terminat. Ne-am așezat osteniți pe banca din pridvorul înalt și am băut chiar câte un păhărel de vin. Ne-am amețit un pic, ne-a fost bine, am povestit mult, am râs și-am petrecut o seară minunată. Ultima seară în care am mai văzut în ochii lui strălucirea aceea, din cauza căreia părăsisem tot ce aveam, pentru a începe de la zero, de la nimic, o viață nouă.
Întâlnirea
În anul în care am împlinit nouăsprezece ani, am petrecut sărbătorile pascale împreună cu părinții, la mânăstirea aflată la câțiva kilometri de orășelul în care trăiam. Am pregătit din timp tot ceea ce trebuia, am luat cu noi mâncare și mici daruri pentru gazdele noastre, căci am hotărât să stăm câteva zile la niște prieteni de familie. Am luat și coșulețul împletit, în care duceam de obicei la biserică bucatele de Paști, pentru a fi sfințite de către preot, după slujba de Înviere. Toate au fost pregătite cu drag și cu nerăbdarea de a ajunge cât mai repede în satul acela în care descopeream de fiecare dată tot alte și alte minunății ale naturii și ale lumii care ne înconjoară. În anul despre care vorbesc, așteptarea sărbătorii era dublată de faptul că eram deja logodită, urma să mă căsătoresc în vară și că aceea era, oarecum, ultima vacanță petrecută împreună cu familia mea. După căsătorie, urma să plec în alt oraș și să mă rup, să mă despart de multe dintre obiceiurile și tipicurile sărbătorești, învățate și obișnuite în casa noastră. Poate că tocmai de aceea, înregistram tot ce se întâmpla în jurul meu cu atenție nemăsurată, ca să pot ține minte toate detaliile, să nu scap nimic din vedere, să le pun deoparte în inima mea, ca să pot duce mai departe, la rândul meu, tot ceea ce ține de protocolul sărbătorii și de pregătirea ei. Nu știam, nu bănuiam cum aveau să fie viitoarele sărbători în familia logodnicului meu, mă simțeam oarecum vinovată că-i părăsesc pe ai mei și făceam ce puteam ca să fie toată lumea fericită și să nu existe motive de întristare.
Dimineața plecării a fost minunată. Primăvara senină începuse să îmbrace pământul în haine de sărbătoare. Oriunde te uitai, vedeai, simțeai, înțelegeai bucuria de a fi. Gâze, pomi, flori și copaci, oameni și animale, deopotrivă, toate trăiau, respirau, se mișcau, cuprinse de frenezie și nerăbdare. Lumina proaspătă de aprilie înflorea în iarba crudă, pe crengile pomilor, în mugurii umflați, gata să se desfacă în frunze. Și cu toate acestea, ca întotdeauna, în preajma marii sărbători, bucuria primăverii mi-a fost însoțită de umbra smerită a tristeții pe care săptămâna grea dinaintea Învierii o lasă mereu peste lume. Parcă nici râsul nu mai era atât de exploziv, parcă și vorbele păreau de mătase, ca și cum ar fi fost nevoie ca ele să aducă mângâiere, parcă și mersul, mișcările erau dublate de un fel de încetineală, care făcea ca rugăciunea să poată fi spusă în minte și în inimă încontinuu, fără efort și fără întrerupere. În această stare sufletească am ajuns la mânăstire și, ca de obicei, primul drum a fost în cimitir, la mormântul primului meu duhovnic, care a fost preot călugăr mulți ani. Am stat în fața crucii lui și i-am mărturisit, ca altădată, întreaga bucurie a tinereții. "Am vorbit" cu el ca și cum ar fi fost lângă mine, și numai într-un târziu mi-am dat seama că nu sunt singură printre crucile monahilor adormiți. Într-o latură a cimitirului, un tânăr repara o cruce de piatră, care alunecase de pe soclul ei. L-am salutat, rușinată oarecum, pentru că nu l-am văzut de la început și pentru că a fost, astfel, martor fără voie la mărturisirea mea. S-a oprit din lucru, și-a ridicat privirea și s-a uitat lung la mine. Atunci l-am cunoscut pe cel care avea să-mi schimbe viața cu totul.
Învierea
Slujba de Înviere a fost, ca întotdeauna, o litanie. Vorbele nu mă ajută să descriu frumusețea înălțătoare a acelei nopți. Glasul preotului care a salutat ivirea luminii din întuneric a răsunat victorios peste mulțimea adunată în jurul bisericii. Printre cei care așteptau clipa magică, l-am recunoscut și pe băiatul din cimitir. O vreme l-am urmărit discret și m-a impresionat foarte mult faptul că părea rupt cu totul de cei care-i stăteau în preajmă. Trăia cu atâta intensitate slujba de Înviere, încât figura lui se detașa clar dintre chipurile celorlalți. Era altceva, cu totul nou pentru mine. Nu știu nici acum să explic ce s-a întâmplat și de ce am avut de la început senzația clară că omul acela, pe care-l văzusem în ziua aceea pentru prima oară, are să-mi spună ceva. Mă uitam la chipul lui transfigurat și încercam să descifrez mesajul pe care destinul mi-l punea în față. N-am mai putut să fiu atentă la ceea ce spuneau preoții, la momentul în care ajunsese ritualul sărbătorii. Mă simțeam vinovată că nu pot să-i urmăresc, dar cu toate acestea, nu am pierdut șirul sărbătorii, pentru că ea se regăsea perfect în tot ceea ce puteam descifra privindu-l pe tânărul acela, scufundat cu totul în emoția sărbătorii. La un moment dat, și-a întors privirea către mine și am rămas așa, uitându-ne unul la altul, ca atrași de-un magnet, până la finalul slujbei din acea noapte. Zorii zilei anunțau nu numai ieșirea din întuneric, ci și trezirea mea din adormirea sufletească în care mă găseam.
Altă viață
Dimineața aceea de Paște a rămas între amintirile mele drept cea mai frumoasă. Nu a fost doar momentul întâlnirii cu cel care a devenit mai târziu bărbatul meu. Părea că întreaga natură, tot universul participau la bucuria nedeslușită și nemăsurată care mă cotropise. Venind de la biserică, am văzut cu mare mirare două căprioare lângă gardul casei în care eram găzduiți. N-au fost speriate de prezența noastră, au continuat să pască liniștite, iar după ce-am intrat în curte, au stat alături de noi, până când soarele a ajuns în miezul zilei. Am crezut atunci și cred și acum că acela a fost un semn bun pentru mine. Timp de trei zile cât am mai stat acolo, căprioarele au revenit în fiecare dimineață, la fel de netemătoare, lângă curtea noastră. Am crezut în semnele pe care le-am primit în zilele acelea de sărbătoare și m-am lăsat condusă de ceea ce citisem în ochii băiatului pe care-l privisem întreaga noapte de Înviere.
Pe scurt, foarte pe scurt, povestea vieții noastre s-ar putea rezuma acum în câteva fraze. El era atunci frate de mânăstire, și fugise dintre oameni ca să-și ascundă tristețea neîmplinirii dintr-o poveste de dragoste. Aștepta de doi ani să vadă dacă se poate rupe cu totul de lumea în care trăise până atunci și dacă se poate supune, din toată inima, jurămintelor călugăriei. Dar exact atunci venise noaptea aceea de Înviere, când, undeva, în adâncuri, am înțeles amândoi că drumurile vieții noastre urmau să apuce aceeași cale. Și tot atunci am înțeles că logodna pusă la cale de părinții mei nu mai avea nicio șansă. La rândul lui, Ion a ieșit de la mânăstire, și-a reluat cursurile școlii de arte și meserii, la secția sculptură, și ne-am căsătorit la câteva luni de la întâlnirea din cimitir. O vreme după aceea, m-am simțit oarecum vinovată, pentru că din cauza mea abandonase gândul călugăriei. M-am străduit pe cât am putut să duc o viață curată, cu credința sinceră că, poate, chemarea mânăstirii a fost mai slabă decât aceea a dragostei pentru mine. De câte ori îl vedeam îngândurat, credeam că regretă pasul făcut și mă străduiam să mă port în așa fel, încât să nu-l supăr cu nimic, să fiu demnă de ceea ce a sacrificat el pentru a fi împreună cu mine.
Anii au trecut, și felul în care am trăit mă face astăzi să cred că atunci, demult, Ion a ales bine și că îndrăzneala mea n-a fost una obraznică. Am petrecut împreună șaizeci și opt de Învieri, și de fiecare dată, bucuria mare a acestei sărbători a fost însoțită de mulțumirea că suntem împreună, că am știut să dăm sens clipelor noastre, că n-am risipit de-a lungul anilor nimic din ceea ce ne-a înnobilat sufletele, atunci când ne-am cunoscut, atunci când, fără vorbe, am comunicat pentru întâia oară.
Dar, în urmă cu câteva săptămâni, lui Ion i s-a făcut dintr-o dată rău. Am chemat salvarea și am mers cu el la spital, unde am rămas și l-am vegheat zi și noapte, rugându-mă pentru sănătatea lui. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și s-a milostivit de spaima care m-a înghețat. L-am scos pe Ion din spital, l-am adus acasă într-un cărucior, slăbit, firav, ca o frunză în bătaia vântului. Ca să-mi alung teama, povestesc mereu cu el, orice aș face prin gospodărie. Nu-mi răspunde, se joacă doar cu verigheta care-i prea largă și-i cade mereu de pe deget. Se uită lung la mine, ca și cum ar vrea să prindă de pe buzele mele înțelesul vorbelor cu care-i amintesc întâmplări trecute. M-am gândit să-i fac un dar de primăvară, poate așa va licări iar în ochii lui bucuria de altădată. Dacă Dumnezeu ne va ajuta și ne va îngădui, cu două zile înaintea Paștelui, ne vom duce iarăși la mânăstirea unde ne-am cunoscut. Am aranjat totul, fără să știe el. Vom petrece acolo Sfintele Sărbători. Tare mult aș vrea să citesc iar pe chipul lui miracolul Învierii!