Neamul nostru românesc, neam născut pe cruce şi crescut la focul iubirii creştine, are o tradiţie străveche, care spune că cine moare acum ajunge direct în rai. Da, în aceste şapte zile de după Înviere, iadul are porţile închise. Braţele lui nu-i pot atinge pe cei care mor. Nu e nicio superstiţie în aceste cuvinte, pentru că plecarea din această lume nu e la întâmplare. Domnul nu-şi lasă copiii în voia hazardului. Tradiţia noastră spune că dacă mori în zilele luminate de biruinţa Învierii, înseamnă că L-ai iubit pe Dumnezeu, iar El ţi-a întors acestă iubire, primindu-te în rai. Sunt multe feluri de iubiri, şi dacă El alege să-L întâlneşti în acest răstimp, atunci înseamnă că ele au dat rod şi te-au dus în braţele Lui.
Da, aceste şapte zile sunt binecuvântate. Ridicarea din morţi a Domnului nostru le-a curăţat de tină, le-a primenit şi înnoit, alungând din ele tot răul, toată vrajba, toate necazurile, toate gândurile rele. Duse sunt durerile şi necazurile, lăsat în urmă e şi veacul cu ale lui neputinţe şi spaime. Până şi moartea e moartă acum, lipsită de vlagă, aruncată într-un colţ. Lumina iese prin fiecare grăunte al pământului. Învierea a curs peste întreaga fire, a spălat-o de toate păcatele şi a lăsat-o albă şi frumoasă, ca o fecioară. Dacă nu ştii că Hristos e viu, plecat din mormânt, plecat cu totul, fără putinţă de a se mai întoarce vreodată, fii cu luare aminte la zidirea lui Dumnezeu, şi o să vezi că dospeşte de fericire. Paştele e primăvara credinţei noastre, e anotimpul nădejdilor şi al bucuriei, e clipa care se opreşte în loc, pentru a se preface în veşnicie mântuită.
Sunt zilele în care ne vedem mai des unii cu alţii, stăm mai mult împreună, zile în care nimeni nu e singur, în care familiile stau strânse roată în jurul mesei, căci creştinismul e un ospăţ care începe de aici şi se termină în tinda răcoroasă a raiului. E atâta bucurie, încât Biserica a oprit postul cu străşnicie. Cum să-L priveşti pe Mântuitorul Înviat şi să nu guşti din toate bucatele lăsate pe pământ? Cum să nu se bucure şi trupul, împreună cu sufletul?
Şi nu fără un rost adânc se încheie această săptămână cu Duminica Tomii. El, apostolul necredincios, care nu a fost cu ceilalţi, atunci când Iisus a intrat, după Înviere, prin uşile încuiate, el ne va lecui pentru totdeauna de îndoieli. Dacă mai ai inima strânsă de întrebări, dacă săptămâna luminată nu te-a dumirit cu totul, atunci poţi să-L întrebi pe Hristos, împreună cu Toma - unde e semnul cuielor, unde sunt urmele rănilor? El a fost curajos şi foarte credincios în necredinţa sa şi a întrebat. A cerut nu numai să vadă trupul, ci şi să-l pipăie. Nu a vrut doar să-şi vadă învăţătorul, pentru că ochiul se învăluie uneori cu fantasme. Nu. A vrut să-şi aşeze degetul în semnul cuielor, ca să ştie că Hristos s-a ridicat din morţi ca un om întreg, şi nu ca o nălucă.
Un gest puternic şi curajos, care spulberă toate îndoielile legate de Învierea lui Hristos, care limpezeşte minţile pentru care ridicarea din mormânt este prea greu de pătruns. Toma a cunoscut rănile răstignirii. Ca să ştim cu toţii, ca şi el, ca şi ceilalţi apostoli, că Hristos a Înviat, cu trup cu tot, ca un Dumnezeu şi om adevărat!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
