Neamul nostru românesc, neam născut pe cruce și crescut la focul iubirii creștine, are o tradiție străveche, care spune că cine moare acum ajunge direct în rai. Da, în aceste șapte zile de după Înviere, iadul are porțile închise. Brațele lui nu-i pot atinge pe cei care mor. Nu e nicio superstiție în aceste cuvinte, pentru că plecarea din această lume nu e la întâmplare. Domnul nu-și lasă copiii în voia hazardului. Tradiția noastră spune că dacă mori în zilele luminate de biruința Învierii, înseamnă că L-ai iubit pe Dumnezeu, iar El ți-a întors acestă iubire, primindu-te în rai. Sunt multe feluri de iubiri, și dacă El alege să-L întâlnești în acest răstimp, atunci înseamnă că ele au dat rod și te-au dus în brațele Lui.
Da, aceste șapte zile sunt binecuvântate. Ridicarea din morți a Domnului nostru le-a curățat de tină, le-a primenit și înnoit, alungând din ele tot răul, toată vrajba, toate necazurile, toate gândurile rele. Duse sunt durerile și necazurile, lăsat în urmă e și veacul cu ale lui neputințe și spaime. Până și moartea e moartă acum, lipsită de vlagă, aruncată într-un colț. Lumina iese prin fiecare grăunte al pământului. Învierea a curs peste întreaga fire, a spălat-o de toate păcatele și a lăsat-o albă și frumoasă, ca o fecioară. Dacă nu știi că Hristos e viu, plecat din mormânt, plecat cu totul, fără putință de a se mai întoarce vreodată, fii cu luare aminte la zidirea lui Dumnezeu, și o să vezi că dospește de fericire. Paștele e primăvara credinței noastre, e anotimpul nădejdilor și al bucuriei, e clipa care se oprește în loc, pentru a se preface în veșnicie mântuită.
Sunt zilele în care ne vedem mai des unii cu alții, stăm mai mult împreună, zile în care nimeni nu e singur, în care familiile stau strânse roată în jurul mesei, căci creștinismul e un ospăț care începe de aici și se termină în tinda răcoroasă a raiului. E atâta bucurie, încât Biserica a oprit postul cu strășnicie. Cum să-L privești pe Mântuitorul Înviat și să nu guști din toate bucatele lăsate pe pământ? Cum să nu se bucure și trupul, împreună cu sufletul?
Și nu fără un rost adânc se încheie această săptămână cu Duminica Tomii. El, apostolul necredincios, care nu a fost cu ceilalți, atunci când Iisus a intrat, după Înviere, prin ușile încuiate, el ne va lecui pentru totdeauna de îndoieli. Dacă mai ai inima strânsă de întrebări, dacă săptămâna luminată nu te-a dumirit cu totul, atunci poți să-L întrebi pe Hristos, împreună cu Toma - unde e semnul cuielor, unde sunt urmele rănilor? El a fost curajos și foarte credincios în necredința sa și a întrebat. A cerut nu numai să vadă trupul, ci și să-l pipăie. Nu a vrut doar să-și vadă învățătorul, pentru că ochiul se învăluie uneori cu fantasme. Nu. A vrut să-și așeze degetul în semnul cuielor, ca să știe că Hristos s-a ridicat din morți ca un om întreg, și nu ca o nălucă.
Un gest puternic și curajos, care spulberă toate îndoielile legate de Învierea lui Hristos, care limpezește mințile pentru care ridicarea din mormânt este prea greu de pătruns. Toma a cunoscut rănile răstignirii. Ca să știm cu toții, ca și el, ca și ceilalți apostoli, că Hristos a Înviat, cu trup cu tot, ca un Dumnezeu și om adevărat!