Prof. dr. MARCIAN BLEAHU - "Ca politician ecologist, privesc înapoi cu mânie şi înainte cu spaimă..."

Preşedinte de onoare al Partidului Verzilor, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe ale Naturii din Elveţia

La cei 90 de ani pe care i-a împlinit de cu­rând, omul politic şi profesorul Marcian Blea­hu se consideră un "neînvins", un lup­tător încă în putere pentru impunerea în viaţa politică a doctrinei ecologiste. Personalitate de o remarcabilă cultură uma­nis­tă, scriitor, muzicolog, jurnalist, geolog, speolog şi alpi­nist, senator încă din primul parlament postrevo­lu­ţionar, ministru al Mediului în anii 1991-1992, Marcian Bleahu a marcat ultimii 25 de ani din viaţa românească prin puternica sa pre­zen­ţă şi prin situarea, ca ecologist pursânge, de "partea bună" a lucrurilor, a deciziilor guverna­mentale sau a votului dat unor legi benefice pentru ţară. De numele său se leagă, spre exemplu, crea­rea parcurilor natu­rale, a parcurilor naţionale, a re­zervaţiilor naturale. Tot de numele său se leagă protec­ţia pădurilor retro­ce­date, care, teoretic, nu mai pot fi tăiate în chip săl­batic, ca în anii '90, ci exclusiv în re­gim silvic. A fost ales, în două legislaturi, senator din partea Mişcării Ecologiste din România şi, mai târziu, din partea Federaţiei Ecologiste din România. Este pre­şedinte de onoare al Partidului Verzilor şi membru al Aca­de­miei de Ştiinţe a României, precum şi crea­torul Mu­zeu­lui de Geologie şi fondatorul Facultăţii de Eco­logie din cadrul Universităţii Ecologice din Bucureşti. Pentru intensa activitate legislativă şi pentru întreaga sa operă dedicată protecţiei mediului şi vieţii eco­lo­gice, geologiei şi speologiei, a fost ales membru de onoare al Academiei de Ştiinţe ale Naturii din Elveţia. Cum era de aşteptat, profesorul Bleahu este un neîm­păcat inamic al distrugătorilor de mediu, fiind printre cei dintâi teoreticieni ai principiului "poluatorul plă­teşte". Pentru domnia sa, proiecte industriale precum cel de la Roşia Montană sunt adevărate "tragedii naţio­nale" care n-ar trebui să prindă viaţă sub nici un pre­text.

"Respingerea recentă, de către Biroul Electoral Central, a listelor partidelor ecologiste pentru alegerile europarlamentare, este lovitura de graţie dată ecologismului politic românesc"

- Este corect să punem ecologia în termeni po­litici, domnule profesor? Altfel spus, poate fi ecologia o doctrină politică sau e mai bine să rămână în sfera civică, un domeniu al ONG-urilor?

- Creaţia omului (oraşe, sate, zone industriale, infrastructură de transport etc.) era, până în urmă cu un secol, o enclavă în mijlocul naturii. În secolul nostru, graţie tehnicii şi presiunilor corporatiste, s-a extins în întreaga natură terestră. Pădurea amazoniană cade sub securea constructorilor de autostrăzi, spre exemplu. Preşedintele României şi un anumit partid politic au dorit să construiască o şosea, prin inima celei mai sălbatice rezervaţii din Carpaţi, Cerna-Domogled, ca să dăm alt exemplu. Prin aceasta, omul ameninţă nu numai natura, ci şi pe semenii săi, specia umană însăşi. Raportul omului cu mediul trebuie, în consecinţă, pus pe alte baze. Pe baze politice. Partidele politice tradi­ţionale rareori au, în propria doctrină, o viziune eco­logică a viitorului. Ele promovează productivismul ne­li­mitat, exacerbat, în dauna mediului, a naturii. Pe când partidele ecologiste doresc un proiect politic global, de construire, pe baza actualei societăţi industriale, a unei societăţi ecologice. Primele partide ecologiste din Europa au apărut în Belgia, în 1980 (Partidul Ecolo) şi în Irlanda, în 1981 (Ecology Party of Ireland). Tot din 1980 datează crearea Federaţiei Europene a Partidelor Verzi, cu 29 de ţări membre. De-a lungul anilor, s-a observat că interesul pentru ecologia politică este mai mare la ţările nordice şi la cele alpine (Suedia, Fin­landa, Elveţia, Austria), decât la cele sudice (Grecia, Italia).

- Ţinând seama că aţi activat în cadrul ecologiei politice, ne punem întrebarea: de ce, în România, par­ti­dele politice ecologiste nu au o audienţă semni­ficativă, ca în Germania sau Franţa?

- Este şi nu este adevărat... În prima legislatură, când apăruseră două partide, Partidul Ecologist din România (PER) şi Mişcarea Ecologistă din România (MER), scorurile în alegeri au fost excelente. PER a avut un senator şi 8 deputaţi, iar MER, un senator şi 12 depu­taţi. Au fost vremuri când cuvântul "ecologie" exercita o adevărată magie. Au mai apărut şi alte par­tide, printre care Federaţia Ecologistă din România (de­venit membru plin al Federaţiei Europene a Parti­delor Verzi - Internaţionala Verde) şi s-au mai obţinut locuri de deputaţi şi consilieri până la alegerile din anul 2000, când niciun partid verde n-a mai intrat în parlament, obţinând scoruri de sub 1%. După aceea, a intervenit o criză de identitate şi s-a resimţit o acută lipsă de personalităţi, de modele. Respingerea recentă, de către Biroul Electoral Central, a listelor partidelor ecologiste pentru alegerile europarlamentare este lovi­tura de graţie dată ecologismului politic românesc. Es­te nedrept şi este grav, o voce românească printre ver­­zii europeni ar fi purtat în Parlamentul de la Bruxelles mulţimea de teme cu care se confruntă orga­nizaţiile neguvernamentale din România.

"Proiectul Roşia Montană a fost, încă de la început, o mare escrocherie"

- La vârsta de 90 de ani, apăreţi ca un "patriarh verde", care analizează calm şi rece contextul politic actual, în care a rămas să lupte, în parlament, un singur ecologist: Remus Cernea. Care sunt temele arzătoare la zi pentru ecologia politică şi, deopotrivă, pentru societatea civilă?

- Roşia Montană, celelalte proiecte miniere auri­fere acceptate pe furiş de stat, gazul de şist, pădurile în agonie, mafia lemnului, apele poluate, micro-hidro­centralele din munţi, construcţiile ilegale din siturile Natura 2000, distrugerea parcurilor şi a spaţiilor verzi din oraşe. Pentru noi, ecologiştii, principiul suprem este dezvoltarea durabilă şi curată; or, toate cele enu­merate aici sunt în contradicţie cu acest tip de dez­voltare. Al doilea principiu sfânt pentru ecologişti este responsabilitatea, secondată de primatul viitorului. Or, ce fel de responsabilitate dovedesc guvernele care au acordat licenţe diverselor proiecte de exploatare oar­bă a resurselor naturale ale ţării, şi ce fel de viitor do­resc aceste guverne să asigure poporului, pe care pretind că-l duc spre "bunăstare", lăsând fără control eco­logic activităţi economice controversate?

- Aţi citat pe locul întâi Roşia Montană. După marile mitinguri de protest din toamna trecută şi după căderea "în adormire" din ultimele săptămâni, prin concedieri masive de zilieri, ce mai e de spus despre proiectul minier din inima Apusenilor?

- Proiectul Roşia Montană a fost, încă de la în­ceput, o mare escrocherie, un şir de tenebroase ma­şinaţii financiare, o ambiţie nebunească a RMGC, care a propus românilor un viitor himeric, pe baza sutelor de tone de aur ce vor fi extrase din "piatra sea­că" a unor munţi. Sub masca unei "dezvoltări dura­bile", acest proiect aduce de fapt o mizerie durabilă atât localnicilor de pe Arieş, cât şi întregii ţări. Printre pier­derile iremediabile pe care proiectul ni le-ar aduce, aş enumera: pierderea aurului, pierderile de mediu, pier­derea terenului, pierderea comunităţii din Roşia Montană, pierderea unui mare fond forestier, pierderea unui peisaj unic, care ar putea susţine un turism mai productiv decât tot aurul extras. La acestea se adaugă marile pierderi culturale şi sociale, asociate cu un şir lung de riscuri: riscul incapacităţii de plată a com­pa­niei, închiderea prematură a lucrărilor, scăderea pre­ţului aurului, poluarea apelor subterane, deterio­ra­rea sau prăbuşirea bazinului de retenţie, alunecările de teren etc. Pentru a compensa distrugerea lucrărilor sub­terane romane, compania propune, fără jenă, ame­najarea unei copii fidele la Cătălina-Monuleşti, pro­cedeu utilizat de francezi prin reproducerea, în altă peşteră, a picturilor paleolitice de la Lascaux. Asta de­monstrează că această companie este total indiferentă faţă de valorile noastre naţionale şi este gata să sacri­fi­­ce orice, cu asentimentul ruşinos al cârmuitorilor ţă­rii. De aceea, după părerea mea, acest proiect minier nu se va realiza niciodată, fiind doar un joc murdar de bursă.

"Pretutindeni, în munţi, este jale cu pădurile, o catastrofă"

- O altă durere naţională vine tot din munţi: tăierea oarbă a pădurilor. Sunteţi autorul legii de exploatare în regim silvic. Ce nu funcţionează la legea dvs.?

- Tocmai respectarea legii nu funcţionează! Ni­meni nu ţine seama de ea, nici proprietarii, nici repre­zentanţii statului. Aş da exemplul din secuime, unde senatorul udemerist Verestoy, supranumit "Cherestoy", este unul dintre cei care au votat legea propusă de mine, dar care n-a respectat-o nicio zi. S-a îmbogăţit din tăieri masive şi din exportul lemnului către Un­garia. Pretutindeni în munţi este jale cu pădurile, o catastrofă. Văile sunt pline fie de buşteni "uitaţi" (care aşteaptă doar momentul prielnic pentru a fi transportaţi la gatere sau direct la export), fie de resturi de lemn şi rumeguş, cât vezi cu ochii. Apele sunt poluate, ver­sanţii alunecă la vale, fără sprijin, după ce au fost goliţi de păduri. O imagine de coşmar, mai rău ca în timp de război. Po­liţiştii, pădurarii şi paznicii ori nu fac faţă, ori sunt cum­păraţi să închidă ochii. Se fură din rezer­va­ţii, noap­tea, cu tirurile fără numere de circulaţie, foa­mea de bani e cumplită. Aşa e şi în politică, uitaţi-vă la baronii locali - cea mai fidelă imagine a înge­nun­cherii Româ­niei.

"După 1989, Bucureştiul a ajuns cel mai puţin verde oraş din Uniunea Europeană"

- A venit primăvara! Orăşenii, în special bucu­reş­tenii, ar ieşi în parcuri, dar şi acestea s-au micşorat, fiind năpădite de construcţii ilegale. Cum erau spaţiile verzi ale Capitalei în vremea studenţiei dvs.?

- Pe vremea studenţiei mele, parcurile, părculeţele şi toate spaţiile verzi erau sfinte. Nu se putea atinge nimeni de ele. Primăriile, dacă puteau să le lărgească, le lărgeau, dar nu-i dădea nimănui prin cap să taie un arbore din parc, cu atât mai puţin să construiască ceva. La sfârşit de săptămână, bucureştenii abia aşteptau să iasă la aer curat, în peisajul tonic, ferit de înghesuială şi de aer îmbâcsit. Din păcate, creşterea populaţiei şi lip­sa de respect a edililor de după 1989 au făcut ca Bucu­reştiul să ajungă cel mai puţin verde oraş din UE. De la o suprafaţă de 3.400 de hectare spaţii verzi în anii '50, astăzi avem doar 1.400 de hectare! Rezultatul este dezastruos, şi dau un singur exemplu: cantitatea de praf în atmosferă este de 3 ori mai mare decât stan­dardul acceptat, iar cantitatea de gaze de eşapament can­cerigene depăşeşte de 6 ori maximumul admis. Parcu­­rile, într-adevăr, sunt în pericol în faţa dezvol­tatorilor avizi de spaţii construibile. Din cauza lor, din Parcul Prisaca Dornei au dispărut 7 hectare, iar din Parcul Tineretului, precum şi din pădurea din nordul oraşului, au fost rase mari suprafeţe. Nu vorbesc aici de tragedia Pădurii Băneasa, e cunoscută. Parcul Carol (un­de se dorea ridicarea Catedralei Neamului!) şi Parcul Bordei au fost salvate doar în tribunal, existând şi azi zeci de procese cu Primăria Capitalei. Drama depăşeşte graniţele oraşului: mall-ul din Băneasa a fost ridicat în locul unei livezi splendide a Institutului Agro­nomic. Ce să mai vorbim că, pe micul teren verde de lângă Catedrala Catolică de pe strada Luterană, a fost ri­dicat un bloc de 11 etaje, care a distrus peisajul cita­din şi perspectiva asupra unui valoros monument isto­ric ca, de altfel, şi blocul de lângă Biserica Arme­neas­că, de pe bulevardul Carol. În vreme ce norma Orga­ni­zaţiei Mondiale a Sănătăţii prevede necesitatea de a avea, în marile oraşe, 26 de metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor, un bucureştean are doar 9 metri pătraţi, adică de trei ori mai puţin! Ca ecologist, nu se poate să nu semnalez şi starea apei din lacurile din nordul Capitalei, care este atât de poluată, încât este peri­culoasă pentru scăldat şi pentru cei ce mănâncă peştele pescuit din ele. Şi nu se poate să nu semnalez încă un aspect al protecţiei naturii, cu valenţe istorice. Un ultim vestigiu al Codrului Vlăsiei, aflat chiar în Bucu­reşti, este un stejar roşu de 300 ani, de pe bu­le­vardul Ferdi­nand, colţ cu strada Horei, care este ame­ninţat cu dis­pariţia. Primarul general al Capitalei a dat autorizaţia construirii, sub coroana lui, a unei ben­zină­rii. Rezer­vo­rul subteran va otrăvi solul, ducând la usca­rea arbo­relui. Ce viitor mai poate avea acest oraş? Având parte numai de primari doritori de bani şi afa­ceri, fără nicio înclinaţie ecologică, dar şi fără o mini­mă educaţie civică, Bucureştiul e condamnat să-şi otră­vească ceas de ceas locuitorii. După cum am spus într-o carte, eu însumi, ca politician ecologist, privesc înapoi cu mânie şi înainte cu spaimă.