"Ce mirare că sunt!"

Cum vă întâlniţi cu primăvara?

Ca un om care a stat multă vreme bolnav... Ză­vo­rât îndelung, în penumbrele unei case... Se în­tâmplă aşa, deodată: într-o bună zi, te ridici din fotoliu şi te îndrepţi spre fereastră. Fără să mai stai pe gânduri. Şi rămâi acolo uimit, în picioare, în plină lumină, încercând parcă să îţi faci curaj. Apeşi anevoios pe clanţă, tragi de încheieturile amorţite de mult două rânduri de geamuri largi, ce se deschid tremurând, în­cet, ca-ntr-un ritual...
Mie mi se taie respiraţia. Efectiv, văzduhul cel proas­păt care-mi invadează faţa aproape mă sufocă. O simfonie copleşitoare de păsări, miresme, ţipete co­pilăreşti, şi vântul, vântul acela ameţitor, călduţ, care înfoaie oceanul de ramuri ale pomilor înalţi, toa­te apar deodată chiar înaintea mea, printr-o simplă deschidere a ferestrei. Aşa se întâmplă. Şi ţi se pare că este ceva prea mare, prea covârşitor, ca să poţi să-i faci faţă, să înţelegi, să te bucuri. Ceva prea imens. Parcă te îns­păi­mânţi, privind: "Când s-a în­tâm­plat asta? Cum este po­si­bil?!..." Cum se poate aşa, peste noapte, ca toţi oa­menii să fie în mânecă scurtă? Cum aleargă ei şi râd zgomotos, fără nicio reţinere? Cum merg pe biciclete? Atâtea mingi colo­rate... Parcă ieri copacul acela era desfrunzit!... Apoi, imediat, apar flori. Tot mai multe flori şi cu­lori. Prea repede! E deja primăvară, până-n slăvile cerului, şi fiece lucru pe care-l privesc mă uimeşte, mă înspăimântă cu fiinţa lui, pentru că toate sunt noi, parcă abia acum născocite.
"Ce mirare că sunt!", versul ăsta-mi stăruie me­reu, pă­şind printre minunăţii. Mic, singur, în mijlo­cul firii imense ce clocoteşte de viaţă brută, atât de plăpând şi ne­pregătit, urmăresc timid tot ce se pe­trece. Iar fiece amă­nunt mi se pare un mare mi­racol. Florile, pietrele, cu­lorile, vântul... Aţi simţit vreo­dată asta? Că eşti pri­vi­legiat să poţi vedea lumea asta minunată şi mare? În ce mă priveşte, nu con­tenesc să mă întreb: "Cum se poa­te?..." Şi-mi pare că, la rându-le, lucrurile toate par­că vor să mă vadă. Să fie. Să mă uimească. Să mă pri­vească... Apartamentul meu din Bucureşti e la etajul întâi şi are în faţa ferestrelor nişte arbori foarte înalţi. E singurul loc cu ceva mai multă vegetaţie, între blocurile uriaşe şi cenuşii din acea zonă a cartierului Drumul Taberei: Aleea Compozitorilor... Jos, între co­paci, e un fel de... "maidan", aşa îi zic eu, un pă­mânt prăfos, cu multe denivelări, pe care se adună toţi copiii ce coboară de la blocuri. Un spaţiu rupt par­că din alte vremuri, unde încă se mai joacă prin­sa, "nouă pietre", pac-pac", "măgăruşul", miuţă cu o beşică spartă, "ţară, ţară, vrem ostaşi...", adică vechile jocuri ale copilăriei mele, pe care eu însumi le-am cam uitat. Stau la fereastră, mă uit şi-mi aduc aminte. Aş vrea să cobor, să mă joc şi eu împreună cu ei, dar... nu mai ştiu... Cu lacrimi în ochi stau acolo, sus, şi încerc să reînvăţ.
Seara, copiii rămân mai mult timp. E primăvară, şi părinţii îi lasă. Până pe la ora nouă seara, ba chiar şi trecut de zece, uneori. Mă bucur că n-au plecat, că încă mai sunt împreună cu mine. Se aprind încet lu­minile în cartier, iar maidanul se învăluie de oranjul palid al becurilor de pe alei. Se vede mingea, încă se mai poate juca. Încă mai e timp pentru asta. O imagine simplă: în noapte, un dreptunghi de pământ luminat, pe care stau copii. Nu ştiu de ce, dar în aceste seri de primăvară, maidanul ăsta mi se pare ce­va... frumos. Într-adevăr. Ceva emoţionant de fru­mos.
Iar dimineţile, când ferestrele sunt închise, pri­mă­vara rămâne tot acolo, afară. Dar parcă mai blândă, mai poetică, ca o continuă promisiune. Îţi dă voie să visezi. Din umbra casei tale, începi să te gândeşti la câte ai putea face cu şansa asta de a trăi încă o primăvară. Aş putea porni liber pe străzi, îm­brăcat lejer, mi-aş per­mi­te, de ce nu, chiar şi o bi­cicletă -, aş putea să mă opresc la câte o terasă elegantă din centru, unde aş cunoaşte nişte oameni frumoşi, cu care să vorbesc. Aş putea scrie poezii, pe care probabil nu le voi începe niciodată. Să plec undeva, departe de oraşul ăsta cenuşiu, într-un loc unde să-mi găsesc puţină linişte... Măcar pentru câ­teva zile. Sau chiar să mă îndrăgostesc... puţin, poa­te. Toa­te-mi sunt în putinţă în acele dimineţi cu soa­re. M-aş putea ridica chiar acum să pornesc.
Însă chiar dacă nimic din toate astea nu se va în­tâmpla, chiar dacă voi rămâne tot aici, în spatele unei ferestre anonime, totuşi visarea e uneori mai plă­cută chiar decât împlinirea. Te scuteşte de deza­măgiri sau detalii care strică povestea. Fiindcă doar în acele clipe simţi că, într-adevăr, poţi face CE VREI, fără oprelişti, o forţă lăuntrică ce intră în tine printr-o magie a unei lumini vindecătoare. Lumi­na!... Lumina asta nouă şi vie a primăverii, ce pă­trun­de în toată fiinţa ta, până în ultima celulă, ce-ţi dă puteri mai mari decât orice medicament sau eu­forizant de pe pământ. Fie şi numai pentru câteva clipe. Pe urmă, o tristeţe tandră te cuprin­de. Şi parcă ai vrea să adormi zâmbind.
Aşa că, pentru mine, primăvara vine mereu prea re­pede şi rămâne, adesea, doar o promisiune dintr-o fe­reastră. O uimire. Un dreptunghi de pământ lu­minat, cu copii.... Dorul, visarea către ceva... Ferici­rea trecută a unei lumini. Şi eu, an după an, tot mai sin­gur.