Îmi era tot mai limpede că nu va veni. Sosisem în faţa magazinului înainte cu zece minute şi m-am tot învârtit pe acolo până la ora întâlnirii, când m-am întors cu faţa către vitrină, prefăcându-mă interesat de îmbrăcămintea de pe manechine. O postură detaşată, care m-ar fi ajutat să nu-mi trădez surpriza, în clipa când ea ar fi apărut.
Contrastul dintre lumina amurgului de septembrie şi cea electrică, revărsată din magazin, făcea din geam o oglindă îmbătrânită, pâcloasă. Încercam să surprind în ea chipul femeii aşteptate, în mulţimea care umplea strada.
Se scursese greu încă un sfert de oră şi eram probabil foarte caraghios, cum stăteam aşa, cu ochii înfipţi în peretele de sticlă, prin care, la drept vorbind, nu mai vedeam aproape nimic, pentru că imaginile din minte le copleşeau pe cele din realitate. Păream, fără îndoială, un lunatic. Bine că oamenii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nicio atenţie, în goana lor după cine ştie ce.
Era numai vina mea pentru acest scenariu stupid. Trebuia să admit că fusese o idee destul de proastă, să invit o femeie cu care mă văzusem o singură dată, la o întâlnire în plină stradă, cu promisiunea că-i voi dezvălui un alt fel de oraş decât cel pe care îl ştia. Un tărâm al secretelor şi al plăcerilor rafinate... Să o invit la cină ar fi fost banal şi mă temeam că aş fi dezamăgit-o, dar scenariul cu oraşul îi putea stârni curiozitatea. În plus, dilua, cred, impresia de tentativă de cucerire.
La urma urmei, era o actriţă celebră, cu un nume tot mai sonor în teatru şi cinema, şi care avea, desigur, o cohortă de curtezani. De ce ar fi acceptat să iasă cu mine, în lipsa unei provocări? Raţionamente zadarnice, faţă de pasiunea care mă stăpânea. Trebuia neapărat să mă apropii de ea. Din clipa în care o văzusem prima oară într-o piesă de teatru, m-am îndrăgostit fără leac. Bianca devenise pentru mine o obsesie. O mai văzusem la televizor şi în reviste, dar prezenţa ei pe scenă, în luminile rampei, te năucea. Forţa ei magnetică îţi smulgea inima. Era frumoasă, cu o senzualitate pregnantă, fără urmă de vulgaritate în ea. Felul în care îşi ţinea capul drept, eleganţa mişcărilor, îngăduinţa majestuoasă din zâmbetul ei, sonoritatea vocii, uşor răguşită dar caldă, ţinuta rasată, fină, erau ale unei regine. O iradiere care te biruia...
N-am înţeles mare lucru din piesă, căci eram subjugat. Trăiam starea adolescentului ameţit prima oară de parfumul unei femei. Aşa că am decis să merg să o văd din nou, în duminica următoare. Am trăit aceeaşi stare narcotică. Sufocat de emoţie, după spectacol, i-am dus la cabină un buchet uriaş de flori şi am felicitat-o pentru felul în care jucase. Tot atunci i-am făcut invitaţia pe care acum mă temeam că nu o va onora, deşi o acceptase cu un zâmbet mic, jucăuş...
Chipuri în oglindă
Înainte de a mă întoarce pe călcâie, ca să părăsesc locul umilinţei, m-am mai inspectat o dată din cap până în picioare în vitrina-oglindă. Am fost aproape mulţumit. Dacă n-ar fi fost expresia aceea neliniştită... Dar în acelaşi moment, parcă m-am prăbuşit cu liftul în gol, o sută de etaje. Bianca apăruse pe neaşteptate, fără s-o văd. Uluirea mea a făcut-o să izbucnească într-un râs de copil care tocmai a câştigat un premiu. Apoi, a rămas zâmbitoare şi calmă, dându-mi răgaz să mă dezmeticesc. Luciul vitrinei nu-i ştirbea frumuseţea. Dimpotrivă, îi conferea o aură de mister. Faţa albă îi era încadrată de părul negru, revărsat în bucle până aproape de umeri. Ochii mari, de culoarea castanei coapte, umbriţi de sprâncene bine arcuite şi gene lungi, îi străluceau ca unei pisici. Îşi ţinea capul puţin aplecat spre umărul drept, ca şi cum mi-ar fi spus: "Hai, nu te supăra! Doar te-am perpelit puţin".
Cât ne-am contemplat reciproc, mi-am mai revenit. M-am întors spre ea, vesel şi încurcat totodată.
- Bună seara, domnişoară. Ieşiţi în oraş cu un necunoscut? - am întrebat-o cu un zâmbet subţire, cât să-mi sublinieze ironia prin care voiam să-mi răscumpăr îndelungata aşteptare.
- Necunoscutul m-a atras întotdeauna - a răspuns amuzată. Iar noi ne cunoaştem, chiar dacă ne-am văzut prima oară la teatru. Avem prieteni comuni, şi-apoi citesc şi eu ziarele...
Aşadar, nu eram un anonim pentru ea... Îmi văzuse numele în presă şi poate citise ce scriu. M-am relaxat deodată şi cred că faţa mea arăta recunoştinţă.
- Bine, atunci să mergem - am spus, cu atitudinea celui care preia controlul. Iar ea m-a prins de mână firesc, de parcă ne cunoşteam de când lumea.
Oraşul cu miros de lisianthus
Am hoinărit pe străzile din nord ale oraşului, pline de case de la începutul secolului trecut, cu arhitectură sofisticată şi grădini fabuloase. Ne-am tras sufletul, apoi, preţ de câteva pahare de vin roşu, într-un club al cărui patron îmi era prieten, şi unde un pianist cânta discret, blues. Pe urmă ni s-a făcut foame şi am mâncat într-un micuţ şi cochet restaurant cu specific grecesc, lângă foişorul de foc al târgului de odinioară. Şi iar ne-am plimbat mână în mână, prin noaptea fermecată a oraşului. Spre dimineaţă, i-am cumpărat un buchet de lisianthus alb cu mov - flori sălbatice şi delicate, care i se potriveau atât de bine - şi, într-un final, am condus-o acasă. Eram încă în taxi, pe drum spre apartamentul meu, când mi-a trimis pe telefonul mobil un mesaj însoţit de o fotografie cu ea, iţindu-şi capul din buchetul de flori: "Îţi mulţumesc pentru oraşul cu «miresme» de lisianthus". În noaptea aceea am adormit fericit.
Ploaia fierbinte
Într-o zi, ne-am dat întâlnire în parcul central. Dar chiar când mă apropiam de Bianca, a început o ploaie torenţială. Era cald afară, iar noi eram îmbrăcaţi subţire, deşi ne aflam în octombrie. Ne-am adăpostit într-o cabină telefonică, uzi până la piele. Îmbrăţişaţi, râdeam de aburii care ieşeau din noi. Pânza cămăşii mele părea că se topise sub fierbinţeala trupurilor, ca şi rochia ei. Ne dizolvam unul în altul. Îi acopeream cu săruturi, avid, buzele, ochii, gâtul şi părul şi îi cutreieram febril trupul cu degetele, fără să-mi pese că un felinar de stradă, aflat la câţiva paşi, lumina a giorno locul în care ne aflam. Bianca îmi răspundea cu aceeaşi fervoare. Ne-am oprit, puţin ruşinaţi şi mai mult amuzaţi, când pe lângă noi a trecut în fugă un bărbat scund şi corpolent, care cu o mână încerca să-şi apere de ploaie capul cu un ziar, iar cu cealaltă, să strunească un cocker spaniel care alerga ţinut în lesă.
Uneori, când lucram până mai târziu, venea ea la mine, la redacţie, să mă ia. De fiecare dată avea o ofrandă: o frunză uscată de mesteacăn, despre care spunea că mă va ţine sănătos, dacă o voi purta în dreptul inimii; o piatră colorată neobişnuit, pe care o culesese din drum, dar care avea putere miraculoasă şi putea să mi-o aducă pe Bianca la o simplă atingere; un bileţel pe care scria: "Sunt a ta. Să nu uiţi!"...
Un ghimpe înveninat
Dragostea o făcea pe Bianca să strălucească şi mai mult. Atunci te vrăjea nu numai prin frumuseţe, ci mai ales prin energia pe care o emana prin toţi porii.
Nu mai puteam concepe viitorul decât alături de ea. Iar ea mi-a mărturisit că ar muri dacă m-ar pierde. Dar încă şovăiam. Ceva nedesluşit, ascuns în adâncuri, un gând obsedant, pe care încercasem adesea să-l alung, un soi de frică legată de meseria ei de actriţă, atât de ofertantă şi instabilă, îmi oprea cuvintele pe care voiam să le rostesc.
"Te iubesc!" îi spusesem demult, chiar de la început. Dar altele, mai grave, erau imposibil de pronunţat. Mă împiedica o teamă care nu avea un obiect precis. O reţinere ca în faţa unei uşi pe care ştii că dacă o vei deschide, rişti să descoperi ceva dureros. Teama aceea a căpătat formă şi nume, când l-am sunat pe tata, să-i spun că aş vrea să mă căsătoresc. Mi-a zis: "Bine. Dar cu ce se ocupă fata?". "Este actriţă, o actriţă cunoscută", i-am răspuns. "Actriţă? Vezi să nu te pripeşti. Ştii cum e lumea actorilor!".
Discuţia cu tata mi-a accentuat şi mai mult îndoiala şi am început să traduc altfel zâmbetele şi aluziile cunoscuţilor care aflaseră de legătura noastră. Dar, în loc să mă dezarmeze, asta m-a înverşunat. Ştiam că Bianca mă iubeşte, că este sinceră, că nu e o uşuratică. Şi-apoi, cunoşteam atâtea familii de actori fericiţi. Bărbaţi şi femei care au fost sau sunt idolatrizaţi, care ar fi putut avea în fiecare săptămână alte iubite şi alţi iubiţi şi care, în pofida tuturor ispitelor şi greutăţilor, rezistă în căsnicii lungi.
Eram, de bună seamă, şi eu, ca şi tata, victima unei prejudecăţi. Pe care trebuia să o înlătur radical. În răstimpul de când eram cu ea, Bianca nu-mi dăduse nici măcar un singur moment impresia că ar fi capabilă să mă înşele. De altfel, nici nu avea un trecut de can-can, oricât au vânat-o revistele de profil. Bianca era, cu siguranţă, dragostea vieţii mele. Aşa încât am dat o petrecere pentru prietenii noştri cei mai buni, în care ne-am anunţat logodna.
Apoi am plecat să sărbătorim singuri evenimentul, în munţi.
Cabana de vânătoare
"Cabană" - e un cuvânt prea generos; era, de fapt, o colibă de bârne, tocmită într-un perete de stâncă, dar avea acoperişul zdravăn, nu ploua prin el, o sobă de tuci, câteva paturi, un dulap şi o masă din lemn negeluit.
Când am ajuns, dădea să se întunece. Am strâns repede lemne din pădure şi am făcut focul, am aprins două lumânări mari, de ceară roşie, şi am aranjat pe farfurii de tablă mâncarea din conserve. Era tot ce aveam nevoie pentru a fi fericiţi.
Două săptămâni ni le-am petrecut în plimbări lungi, discuţii despre orice, planuri şi ore întregi de iubire. Eu mi-am făcut un arc cu săgeţi şi aşteptam să vânez inorogul, Bianca s-a împodobit cu o cunună din crengi de brad şi brânduşe de toamnă. Ne-am dat într-un leagăn făcut din frânghii, între doi copaci falnici, şi am lenevit sub soarele domol de toamnă, pe stânci, ca şopârlele. Am căutat pietre "preţioase" în pâraie şi ne-am împrietenit cu ciobanii care încă nu-şi coborâseră oile şi care ne-au dat brânză în coajă de brad şi pastramă uscată de berbec. Am citit fiecare alte cărţi şi ni le-am povestit. Ne-am făcut o "capelă", numai pentru noi, în scorbura unui stejar secular. Puneam acolo, în fiecare zi, câte o rugăciune scrisă pe un petec de hârtie. Erau rugăciuni-dorinţe, pe care ni le adresam unul altuia, convinşi că ni se vor îndeplini - chiar şi acelea care erau peste puterile omeneşti. Dar nu aveam voie să citim bileţelele. Ne-am propus ca, după un an sau doi, să ne întoarcem la "capelă", să vedem ce dorinţe s-au împlinit. Era proba dragostei adevărate.
Premiera
După două săptămâni, mai îndrăgostiţi ca niciodată, am revenit în oraş. Pluteam ca într-un balon de săpun, deasupra lumii, purtaţi numai de suflarea iubirii noastre. Nimic nu părea să ne atingă. Până la întâia premieră care avea loc de când eram împreună...
Piesa era bine scrisă şi bine jucată. Bianca avea rolul unei june îndrăgostite, care o prindea excelent. Îşi trăia personajul intens, cu o dăruire tulburătoare, pe care nu i-o mai văzusem până atunci. Dar brusc, întâmplările de pe scenă m-au indispus. Am simţit, pur şi simplu, că mă golesc. Îmbrăţişările ei cu partenerul de scenă mi s-au părut pătimaşe în exces, mai mult trăite decât jucate. "Ştii cum e lumea actorilor" - mi-a răsunat în minte. M-am foit stânjenit pe scaun până la final, am zâmbit fad la recepţia de după, strângând mâini şi spunând fraze banale, cu gândul în altă parte. Bianca a simţit că nu sunt în apele mele.
- S-a întâmplat ceva? - m-a întrebat, cu vădită nelinişte în glas.
- Nu, spectacolul a fost reuşit, iar tu ai jucat excepţional - am răspuns. Vocea îmi suna însă metalic şi departe, în cap, de parcă ar fi fost ecoul vorbelor unui sufleur, ajunse până la mine, pe o instalaţie de aerisire.
- Mulţumesc, dar nu asta te-am întrebat. Te simţi bine?
- Da, totul e în regulă. Numai că sunt încă sub emoţia intrigii...
Nu m-a crezut, însă nici nu a mai insistat. A fost şi mai drăgăstoasă cu mine, a scurtat şederea la petrecere şi am mers la ea acasă, unde frământările mi-au dispărut. Pentru moment, căci bănuiala şi-a făcut culcuş în mine, gata oricând să încolţească din nou şi să mă sufoce cu lăstarii ei.
Şi n-a durat mult până să o facă.
O chemare irezistibilă
Un prieten comun ne-a poftit la aniversarea zilei sale de naştere. Am acceptat bucuroşi, pentru că era o gazdă perfectă, cu o casă frumoasă, cu gust pentru mâncăruri şi băuturi fine şi ştiinţa de a crea atmosferă. Cum a pornit muzica, a invitat-o pe Bianca la dans. Normal, nu era prima oară când dansau împreună. Făceau o pereche aplaudată de toată lumea, mai ales când dansau rock-and-roll. Dar acum, muzica nu era ritmată, ci lentă, un tangou argentinian languros. După primele mişcări pe parchet, furat, probabil, de muzică, amicul meu a tras-o pe Bianca spre el, cu un gest energic al mâinii drepte, până ce trupurile li s-au lipit. Apoi şi-a afundat faţa în buclele negre, pierdut parcă sub efectul parfumului lor, în vreme ce Bianca îşi cabrase gâtul, sub respiraţia lui fierbinte. Au continuat să danseze aşa, lipiţi pătimaş, minute în şir. Bianca nu a încercat nicio clipă să-l îndepărteze, râdea încetişor şi se unduia în ritmul muzicii, ca în transă.
M-a cuprins aceeaşi indispoziţie ca la teatru. Nu doar din cauza spectacolului care mă excludea, ci pentru că m-am temut că starea aceea de panică şi frustrare pe care o trăiam este gelozie - un sentiment oribil şi chinuitor. Mi-ar fi fost ruşine să devin gelos, pentru că asta ar fi însemnat, deopotrivă, nesiguranţă de sine şi neîncredere în iubita mea. Altfel spus, o dragoste bolnavă, dacă asta se mai numeşte dragoste. Poate de aceea am şi anulat în mintea mea imaginea celor doi dansatori, cu o explicaţie foarte plauzibilă de-altminteri: el băuse prea mult, iar ea n-a vrut să-i strice cheful sărbătoritului pentru o îndrăzneală fără importanţă, până la urmă. Şi-am tăcut. Dar seara îmi mai pregătea o surpriză...
La un moment dat, m-am scuzat pentru câteva minute, ca să dau un telefon, şi m-am retras în bibliotecă, unde era linişte desăvârşită, ca să vorbesc cu editorul meu, un tip pedant, care, dacă ar fi auzit zgomot de fond într-o convorbire telefonică, ar fi considerat asta o lipsă de respect.
La întoarcere, prin perdeaua cu o ţesătură deasă şi broderii bogate, care acoperea uşile sufrageriei, i-am văzut pe toţi musafirii la masă, în aceleaşi locuri pe care stăteau şi când am plecat. Doar amicul meu se mutase lângă Bianca şi tocmai îi întindea pipa lui englezească, din lemn de cireş, după ce sorbise câteva fumuri din ea. Am simţit din nou că îmi fura cineva aerul. Deşi nu fumase niciodată în viaţa ei, Bianca a luat pipa cu gesturi sigure şi-a tras un fum. Încântată de aromă, s-a îmbătat o clipă de aburul parfumat, cu ochii închişi şi cu un zâmbet lasciv pe obraz. I-a înapoiat, apoi, pipa amicului, mutând-o din gură în gură. Asistam, fără dubiu, la o ofertă erotică. Pentru prima dată în viaţă
Nu mai aveam îndoieli. Ce vedeam nu suporta explicaţii. Femeia aceasta purta în ea o chemare irezistibilă pentru orice bărbat, o senzualitate nestăpânită, pe care nu găsea necesar să şi-o cenzureze. O libertate care o făcea fericită. Cum să i-o reproşezi? Dar să trăieşti cu ea? Pentru mine ar fi fost imposibil. Mi-aş fi semnat autodistrugerea singur.
Am plecat. Dezlănţuirea petrecerii mi-a acoperit paşii şi uşa închisă în urma mea. Afară începuse să fulguiască.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
