La cei 90 de ani pe care i-a împlinit de curând, omul politic și profesorul Marcian Bleahu se consideră un "neînvins", un luptător încă în putere pentru impunerea în viața politică a doctrinei ecologiste. Personalitate de o remarcabilă cultură umanistă, scriitor, muzicolog, jurnalist, geolog, speolog și alpinist, senator încă din primul parlament postrevoluționar, ministru al Mediului în anii 1991-1992, Marcian Bleahu a marcat ultimii 25 de ani din viața românească prin puternica sa prezență și prin situarea, ca ecologist pursânge, de "partea bună" a lucrurilor, a deciziilor guvernamentale sau a votului dat unor legi benefice pentru țară. De numele său se leagă, spre exemplu, crearea parcurilor naturale, a parcurilor naționale, a rezervațiilor naturale. Tot de numele său se leagă protecția pădurilor retrocedate, care, teoretic, nu mai pot fi tăiate în chip sălbatic, ca în anii '90, ci exclusiv în regim silvic. A fost ales, în două legislaturi, senator din partea Mișcării Ecologiste din România și, mai târziu, din partea Federației Ecologiste din România. Este președinte de onoare al Partidului Verzilor și membru al Academiei de Științe a României, precum și creatorul Muzeului de Geologie și fondatorul Facultății de Ecologie din cadrul Universității Ecologice din București. Pentru intensa activitate legislativă și pentru întreaga sa operă dedicată protecției mediului și vieții ecologice, geologiei și speologiei, a fost ales membru de onoare al Academiei de Științe ale Naturii din Elveția. Cum era de așteptat, profesorul Bleahu este un neîmpăcat inamic al distrugătorilor de mediu, fiind printre cei dintâi teoreticieni ai principiului "poluatorul plătește". Pentru domnia sa, proiecte industriale precum cel de la Roșia Montană sunt adevărate "tragedii naționale" care n-ar trebui să prindă viață sub nici un pretext.
"Respingerea recentă, de către Biroul Electoral Central, a listelor partidelor ecologiste pentru alegerile europarlamentare, este lovitura de grație dată ecologismului politic românesc"
- Este corect să punem ecologia în termeni politici, domnule profesor? Altfel spus, poate fi ecologia o doctrină politică sau e mai bine să rămână în sfera civică, un domeniu al ONG-urilor?
- Creația omului (orașe, sate, zone industriale, infrastructură de transport etc.) era, până în urmă cu un secol, o enclavă în mijlocul naturii. În secolul nostru, grație tehnicii și presiunilor corporatiste, s-a extins în întreaga natură terestră. Pădurea amazoniană cade sub securea constructorilor de autostrăzi, spre exemplu. Președintele României și un anumit partid politic au dorit să construiască o șosea, prin inima celei mai sălbatice rezervații din Carpați, Cerna-Domogled, ca să dăm alt exemplu. Prin aceasta, omul amenință nu numai natura, ci și pe semenii săi, specia umană însăși. Raportul omului cu mediul trebuie, în consecință, pus pe alte baze. Pe baze politice. Partidele politice tradiționale rareori au, în propria doctrină, o viziune ecologică a viitorului. Ele promovează productivismul nelimitat, exacerbat, în dauna mediului, a naturii. Pe când partidele ecologiste doresc un proiect politic global, de construire, pe baza actualei societăți industriale, a unei societăți ecologice. Primele partide ecologiste din Europa au apărut în Belgia, în 1980 (Partidul Ecolo) și în Irlanda, în 1981 (Ecology Party of Ireland). Tot din 1980 datează crearea Federației Europene a Partidelor Verzi, cu 29 de țări membre. De-a lungul anilor, s-a observat că interesul pentru ecologia politică este mai mare la țările nordice și la cele alpine (Suedia, Finlanda, Elveția, Austria), decât la cele sudice (Grecia, Italia).
- Ținând seama că ați activat în cadrul ecologiei politice, ne punem întrebarea: de ce, în România, partidele politice ecologiste nu au o audiență semnificativă, ca în Germania sau Franța?
- Este și nu este adevărat... În prima legislatură, când apăruseră două partide, Partidul Ecologist din România (PER) și Mișcarea Ecologistă din România (MER), scorurile în alegeri au fost excelente. PER a avut un senator și 8 deputați, iar MER, un senator și 12 deputați. Au fost vremuri când cuvântul "ecologie" exercita o adevărată magie. Au mai apărut și alte partide, printre care Federația Ecologistă din România (devenit membru plin al Federației Europene a Partidelor Verzi - Internaționala Verde) și s-au mai obținut locuri de deputați și consilieri până la alegerile din anul 2000, când niciun partid verde n-a mai intrat în parlament, obținând scoruri de sub 1%. După aceea, a intervenit o criză de identitate și s-a resimțit o acută lipsă de personalități, de modele. Respingerea recentă, de către Biroul Electoral Central, a listelor partidelor ecologiste pentru alegerile europarlamentare este lovitura de grație dată ecologismului politic românesc. Este nedrept și este grav, o voce românească printre verzii europeni ar fi purtat în Parlamentul de la Bruxelles mulțimea de teme cu care se confruntă organizațiile neguvernamentale din România.
"Proiectul Roșia Montană a fost, încă de la început, o mare escrocherie"
- La vârsta de 90 de ani, apăreți ca un "patriarh verde", care analizează calm și rece contextul politic actual, în care a rămas să lupte, în parlament, un singur ecologist: Remus Cernea. Care sunt temele arzătoare la zi pentru ecologia politică și, deopotrivă, pentru societatea civilă?
- Roșia Montană, celelalte proiecte miniere aurifere acceptate pe furiș de stat, gazul de șist, pădurile în agonie, mafia lemnului, apele poluate, micro-hidrocentralele din munți, construcțiile ilegale din siturile Natura 2000, distrugerea parcurilor și a spațiilor verzi din orașe. Pentru noi, ecologiștii, principiul suprem este dezvoltarea durabilă și curată; or, toate cele enumerate aici sunt în contradicție cu acest tip de dezvoltare. Al doilea principiu sfânt pentru ecologiști este responsabilitatea, secondată de primatul viitorului. Or, ce fel de responsabilitate dovedesc guvernele care au acordat licențe diverselor proiecte de exploatare oarbă a resurselor naturale ale țării, și ce fel de viitor doresc aceste guverne să asigure poporului, pe care pretind că-l duc spre "bunăstare", lăsând fără control ecologic activități economice controversate?
- Ați citat pe locul întâi Roșia Montană. După marile mitinguri de protest din toamna trecută și după căderea "în adormire" din ultimele săptămâni, prin concedieri masive de zilieri, ce mai e de spus despre proiectul minier din inima Apusenilor?
- Proiectul Roșia Montană a fost, încă de la început, o mare escrocherie, un șir de tenebroase mașinații financiare, o ambiție nebunească a RMGC, care a propus românilor un viitor himeric, pe baza sutelor de tone de aur ce vor fi extrase din "piatra seacă" a unor munți. Sub masca unei "dezvoltări durabile", acest proiect aduce de fapt o mizerie durabilă atât localnicilor de pe Arieș, cât și întregii țări. Printre pierderile iremediabile pe care proiectul ni le-ar aduce, aș enumera: pierderea aurului, pierderile de mediu, pierderea terenului, pierderea comunității din Roșia Montană, pierderea unui mare fond forestier, pierderea unui peisaj unic, care ar putea susține un turism mai productiv decât tot aurul extras. La acestea se adaugă marile pierderi culturale și sociale, asociate cu un șir lung de riscuri: riscul incapacității de plată a companiei, închiderea prematură a lucrărilor, scăderea prețului aurului, poluarea apelor subterane, deteriorarea sau prăbușirea bazinului de retenție, alunecările de teren etc. Pentru a compensa distrugerea lucrărilor subterane romane, compania propune, fără jenă, amenajarea unei copii fidele la Cătălina-Monulești, procedeu utilizat de francezi prin reproducerea, în altă peșteră, a picturilor paleolitice de la Lascaux. Asta demonstrează că această companie este total indiferentă față de valorile noastre naționale și este gata să sacrifice orice, cu asentimentul rușinos al cârmuitorilor țării. De aceea, după părerea mea, acest proiect minier nu se va realiza niciodată, fiind doar un joc murdar de bursă.
"Pretutindeni, în munți, este jale cu pădurile, o catastrofă"
- O altă durere națională vine tot din munți: tăierea oarbă a pădurilor. Sunteți autorul legii de exploatare în regim silvic. Ce nu funcționează la legea dvs.?
- Tocmai respectarea legii nu funcționează! Nimeni nu ține seama de ea, nici proprietarii, nici reprezentanții statului. Aș da exemplul din secuime, unde senatorul udemerist Verestoy, supranumit "Cherestoy", este unul dintre cei care au votat legea propusă de mine, dar care n-a respectat-o nicio zi. S-a îmbogățit din tăieri masive și din exportul lemnului către Ungaria. Pretutindeni în munți este jale cu pădurile, o catastrofă. Văile sunt pline fie de bușteni "uitați" (care așteaptă doar momentul prielnic pentru a fi transportați la gatere sau direct la export), fie de resturi de lemn și rumeguș, cât vezi cu ochii. Apele sunt poluate, versanții alunecă la vale, fără sprijin, după ce au fost goliți de păduri. O imagine de coșmar, mai rău ca în timp de război. Polițiștii, pădurarii și paznicii ori nu fac față, ori sunt cumpărați să închidă ochii. Se fură din rezervații, noaptea, cu tirurile fără numere de circulație, foamea de bani e cumplită. Așa e și în politică, uitați-vă la baronii locali - cea mai fidelă imagine a îngenuncherii României.
"După 1989, Bucureștiul a ajuns cel mai puțin verde oraș din Uniunea Europeană"
- A venit primăvara! Orășenii, în special bucureștenii, ar ieși în parcuri, dar și acestea s-au micșorat, fiind năpădite de construcții ilegale. Cum erau spațiile verzi ale Capitalei în vremea studenției dvs.?
- Pe vremea studenției mele, parcurile, părculețele și toate spațiile verzi erau sfinte. Nu se putea atinge nimeni de ele. Primăriile, dacă puteau să le lărgească, le lărgeau, dar nu-i dădea nimănui prin cap să taie un arbore din parc, cu atât mai puțin să construiască ceva. La sfârșit de săptămână, bucureștenii abia așteptau să iasă la aer curat, în peisajul tonic, ferit de înghesuială și de aer îmbâcsit. Din păcate, creșterea populației și lipsa de respect a edililor de după 1989 au făcut ca Bucureștiul să ajungă cel mai puțin verde oraș din UE. De la o suprafață de 3.400 de hectare spații verzi în anii '50, astăzi avem doar 1.400 de hectare! Rezultatul este dezastruos, și dau un singur exemplu: cantitatea de praf în atmosferă este de 3 ori mai mare decât standardul acceptat, iar cantitatea de gaze de eșapament cancerigene depășește de 6 ori maximumul admis. Parcurile, într-adevăr, sunt în pericol în fața dezvoltatorilor avizi de spații construibile. Din cauza lor, din Parcul Prisaca Dornei au dispărut 7 hectare, iar din Parcul Tineretului, precum și din pădurea din nordul orașului, au fost rase mari suprafețe. Nu vorbesc aici de tragedia Pădurii Băneasa, e cunoscută. Parcul Carol (unde se dorea ridicarea Catedralei Neamului!) și Parcul Bordei au fost salvate doar în tribunal, existând și azi zeci de procese cu Primăria Capitalei. Drama depășește granițele orașului: mall-ul din Băneasa a fost ridicat în locul unei livezi splendide a Institutului Agronomic. Ce să mai vorbim că, pe micul teren verde de lângă Catedrala Catolică de pe strada Luterană, a fost ridicat un bloc de 11 etaje, care a distrus peisajul citadin și perspectiva asupra unui valoros monument istoric ca, de altfel, și blocul de lângă Biserica Armenească, de pe bulevardul Carol. În vreme ce norma Organizației Mondiale a Sănătății prevede necesitatea de a avea, în marile orașe, 26 de metri pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor, un bucureștean are doar 9 metri pătrați, adică de trei ori mai puțin! Ca ecologist, nu se poate să nu semnalez și starea apei din lacurile din nordul Capitalei, care este atât de poluată, încât este periculoasă pentru scăldat și pentru cei ce mănâncă peștele pescuit din ele. Și nu se poate să nu semnalez încă un aspect al protecției naturii, cu valențe istorice. Un ultim vestigiu al Codrului Vlăsiei, aflat chiar în București, este un stejar roșu de 300 ani, de pe bulevardul Ferdinand, colț cu strada Horei, care este amenințat cu dispariția. Primarul general al Capitalei a dat autorizația construirii, sub coroana lui, a unei benzinării. Rezervorul subteran va otrăvi solul, ducând la uscarea arborelui. Ce viitor mai poate avea acest oraș? Având parte numai de primari doritori de bani și afaceri, fără nicio înclinație ecologică, dar și fără o minimă educație civică, Bucureștiul e condamnat să-și otrăvească ceas de ceas locuitorii. După cum am spus într-o carte, eu însumi, ca politician ecologist, privesc înapoi cu mânie și înainte cu spaimă.