Cuvintele mele de om simplu sunt sărace în a vă aduce noi elogii, în schimb, vă pot spune că mi-aţi luminat cu adevărat mintea şi sufletul cu ceea ce ne dăruiţi săptămână de săptămână, în mod special ajutorul dvs. de a ne cunoaşte istoria reală a ţării şi neamului. Faceţi un lucru deosebit pentru care ştiu că vă iubeşte şi respectă foarte multă lume. Dumnezeu să vă dea putere pe mai departe, s-o ţineţi tot aşa. Nu ştiu dacă o să publicaţi scrisoarea mea sau la ce rubrică o veţi încadra, dar tare am simţit nevoia de a vă spune şi eu oful meu de româncă ce nu se dezice niciodată de ceea ce este şi nu va renunţa niciodată la cetăţenia română oriunde ar trăi. Mă număr printre româncele, spun unii, norocoase, deoarece am avut şansa a mă căsători într-o ţară civilizată, ca Germania. Nu am dorit asta niciodată, ca femeie tânără, nu asta am visat, deoarece aveam un serviciu sigur, de bugetară, şi o casă moştenită de la părinţi, dar totuşi s-a întâmplat să plec. În urmă cu 15 ani româncele erau la mare căutare, dorite cu ardoare de către nemţi, mai ales catalogate ca harnice, familiste şi bune gospodine, atuuri pentru care li se aprindeau călcâiele, cum se spune, dar şi nouă pentru seriozitatea şi stabilitatea pe care ne-o ofereau bărbaţii germani. Ca să fiu sinceră, trebuie să adaug asta. Dar străinătatea, după cum se ştie şi mulţi o recunosc, nu este uşoară, greaua adaptare la o cu totul altă lume, altă cultură, te poate marca, mai ales la vârsta de 45 de ani. Timpul încearcă să rezolve toate astea, dar "nodul din gât" la cuvântul ACASĂ nu va dispărea niciodată. În aceşti ani, pentru că soţul meu era mereu mândru cu mine între nemţii lui, m-am străduit cât am putut să rămân acea româncă apreciată şi lăudată, dar din păcate, în ultima vreme, imaginea noastră s-a schimbat. Poate ceea ce vă spun ştiţi, sunteţi informaţi. Compatrioţii noştri mulţi au venit pentru muncă, dar foarte mulţi au venit pentru lucruri ce nu ne aduc cinste. Pe unde am călătorit cu soţul meu, prin marile oraşe ale Europei, am fost atenţionaţi de către ghizi să ne ferim de români, că ei sunt hoţi şi ne jefuiesc. La jurnalele de seară, nemţii ne prezintă ca pe ultimii oameni, toţi hoţi, tâlhari şi spărgători, accentuând mereu că nu trebuiau să ne primească în Uniunea Europeană. Credeţi-mă, nu am spaţiu în revista dvs. pentru a vă spune despre tot ce se arată la televizor şi în presă cu conaţionalii noştri care nu au nici cele mai elementare noţiuni de educaţie, căci de cultură nici nu poate fi vorba.
Oare poate să-mi spună cineva cum am ajuns aşa? Efectiv suntem trataţi ca o rasă inferioară şi, câteodată, au dreptate. Suntem băgaţi toţi în aceeaşi oală, nu se face nici o deosebire între noi şi ţigani. Anul trecut, în mai, am fost în Istria (Croaţia), la mare. Una din excursiile ce s-au făcut, de o zi, cu autocarul a fost la Veneţia. D-na ghid, cât am fost pe teritoriul Croaţiei, ne-a prezentat câte ceva despre ţara ei, apoi, apropiindu-ne de Veneţia, ne-a spus, printre altele: "Ce păcat că ţări civilizate din UE au luat şi ţări ca România, cu mentalitatea lor de ţigani, că în Italia sunt 4 milioane de români cerşetori şi hoţi". Martor la aşa afirmaţii a fost un autocar plin de nemţi. Mulţi ştiau de unde sunt şi m-am simţit groaznic de umilită. Când soţul meu mi-a promis că va vorbi cu ea la întoarcere la hotel, pentru a o întreba de unde îşi ia aceste informaţii şi dacă cunoaşte aceste lucruri personal, am fost tare bucuroasă, doream o satisfacţie. Nu a fost să fie, căci "nedoamna" a coborât mai repede din autocar. Tot restul concediului m-am simţit ca o ciumată. Nu voi uita niciodată Croaţia şi niciodată nu voi mai călători acolo. Chiar am ajuns să ne plecăm capul în faţa oricui are chef să ne denigreze? Sunt sigură că românii noştri nu vorbesc aşa despre alte popoare. De ce s-a ajuns aici? Aş vrea un răspuns. Oare suntem chiar aşa de scufundaţi în mocirlă? Ne mai ajută cineva să ne spălăm ruşinea? Sunt întrebări ce ni le punem tot mai des, când ne întâlnim românii între noi, cu diferite ocazii. Unii se plâng că nici de lucru nu mai găsesc din cauza originii lor. Oare greşesc în afirmaţiile mele? Judecaţi-mă, dar cred că sunteţi de acord că nu merităm soarta asta. Ţara noastră nu a fost niciodată mai denigrată şi hulită de cei din jurul nostru ca acum şi mă doare când se vorbeşte aşa de urât despre ea. Merităm asta?
Vă rog să-mi iertaţi exprimările, poate prea directe, dar mă doare ce spun. Revin cu mulţumiri pentru ceea ce ne dăruiţi, şi ne bucuraţi sufletele. Pentru mine rămâneţi unici, de-ar fi mulţi ca voi! Vă iubesc şi-mi iubesc nespus de mult ţara, cu bune, cu rele!
O abonată din Stuttgart
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
