Adolescentul care schimbă lumea: IONUŢ BUDIŞTEANU

- Prestigioasa revistă "Time" l-a inclus, în 2013, în Top 10 al celor mai influenţi adolescenţi din lume, după ce tocmai uimise Occidentul cu viziunea sa asupra unei maşini care se conduce singură. Era doar ultimul mare premiu din CV-ul de zece pagini al tânărului informatician Ionuţ Budişteanu! Un băiat sclipitor, de o modestie remarcabilă, care nu s-a lăsat orbit de celebritate, de bani şi de promisiuni uşoare. Un tânăr care vede în talentul lui cel mai bun mijloc de a-i ajuta pe ceilalţi şi pentru care munca e singura cale de a ajunge la picătura de inspiraţie pe care Dumnezeu o pune în lucrurile mari -

Doi prieteni

Îl remarcase încă din toamnă, de la primele cursuri de la Facultatea de Informatică din Bucureşti, pe Ale­xandru, colegul lui nevăzător, care visa să devină pro­gra­mator. Îl simţise mai motivat decât pe ceilalţi stu­denţi: nu lipsea de la niciun curs, chiar dacă drumul spre facultate era, de fiecare dată, un calvar, prin trafi­cul şi agitaţia, cu rost şi fără rost, a Bucureştiului. Să schimbi mai multe mijloace de transport în comun, să stai, minut de minut, cu frica în sân că vei pierde auto­bu­zul care te duce mai aproape de facultate şi să de­pinzi, mai ales să depinzi, întotdeauna, de câte un om cumsecade, care să se oprească din ale lui şi care să te conducă, de braţ, prin bezna Bucureştiului tău de stu­dent în anul I... Dar, cu toate obstacolele, Alexandru ajungea mereu printre primii la cursuri şi sorbea vor­bele profesorilor şi ale colegilor săi, cu ochii închişi, ca-ntr-o profundă meditaţie. Pe Ionuţ l-a impresionat tenacitatea lui. Au devenit prieteni: Alexandru, studen­tul nevăzător de la Informatică, şi Ionuţ, marea vedetă a facultăţii, cel care uimea America, la numai 19 ani, la un mare concurs de inventică, informaticianul pe care se bat gigantul Google şi marile universităţi din Statele Unite, adolescentul pe care revista "Time" l-a inclus printre cei mai influenţi zece tineri ai lumii, pe 2013. Alexandru şi Ionuţ au devenit prieteni, au înce­put să vorbească în pauze, să sporovăiască despre tot felul, dar mai ales despre pasiunea lor comună, pro­gra­ma­rea. Aşa, din vorbă în vorbă, Alex i s-a destăi­nuit lui Ionuţ despre cât de greu îi era să se descurce de unul singur prin Bucureşti: "Aud că vine un auto­buz, dar de unde să ştiu dacă e cel bun pentru mine? Când nu găsesc pe nimeni în preajmă, nu mă pot des­curca". Şi, atunci, ce s-a gândit Ionuţ? Ce-ar fi să lase puţin deoparte proiectele la a căror perfecţionare lu­crea­ză, precum maşina care se conduce fără şofer (pen­tru care a luat marele premiu, de 75.000 de dolari, la concursul Intel, din Statele Unite) şi să se dedice unei aplicaţii pentru telefoanele mobile inteligente, prin care acestea să îi poată ghida, vocal, pe nevăză­tori, prin labirin­turile oraşelor? I-a promis lui Alexan­dru că acesta va fi proiectul său de suflet în perioada următoare şi s-a apucat, febril, de lucru. Nimic nu-l motivează mai mult pe Ionuţ decât să ştie că ideile şi munca sa pot schimba în bine viaţa unui om. Darmite acum, când e vorba despre un coleg şi un prieten!

Telefonul care ştie tot

"Eu nu am făcut niciodată aplicaţii sau programe cu gândul de a le vinde, de a le comercializa. Sunt pro­gramatori şi programatori. Unii fac site-uri pentru ma­gazine de colţ de stradă, alţii încearcă să schimbe lumea. Eu, unul, acum lucrez în primul rând ca să învăţ mai mult. Iar dacă rezultatul muncii mele poate ajuta sau poate schimba în bine viaţa unui singur om, atunci mă simt cu adevărat împlinit", spune Ionuţ. Zecile de diplome şi premii, zecile de mii de dolari câştigaţi la concursurile naţionale şi internaţionale nu l-au schimbat prea mult. I-au dat doar certitudinea că e pe drumul cel bun. Că pasiunea sa pentru informa­tică şi pentru experimente, care unora le-ar putea părea timp pierdut la calculator, e adevăratul său talant pri­mit de la Dumnezeu. E darul din care el însuşi poate dărui celorlalţi.
De aceea, gândul de a-şi ajuta colegul de grupă a fost cel mai firesc gând pentru Ionuţ. "Uite, aşa îmi vin, câteodată, ideile pentru invenţiile sau pentru pro­gramele la care lucrez, vorbind cu oamenii", îmi spu­ne Ionuţ. "Aplicaţia de telefon mobil pe care o fac pen­tru colegul meu va fi capabilă să-i citească omu­lui, cu voce tare, orice texte afişate prin oraş, va putea să-i spună în faţa cărui produs se găseşte într-un ma­ga­zin, să-i explice valoarea bancnotei pe care o scoate din buzunar, să-i citească numărul autobuzului care vine în staţie. În final, ideea ar fi ca telefonul să fie ca­pa­bil să citească chiar şi cărţi pentru cei nevăză­tori. Practic, telefonul trebuie doar să filmeze pagina respectivă, pentru ca apoi să o recunoască şi să o ci­tească. Când va fi gata aplicaţia, colegul meu va tre­bui doar să îndrepte camera foto a telefonului spre autobuzul care vine, pentru a afla dacă e 113 sau 313, de exemplu. Va mai fi şi o componentă de orientare pe modelul GPS-urilor de la maşini. Când se deplasează, o persoană cu dizabilităţi de vedere ar vrea să ştie ce magazine are în drum, ce şcoli, ce instituţii...". Ionuţ mai are de lucru la programul său, dar promisiunea că­tre prietenul său e promisiune...

Definiţia pasiunii

Ionuţ îmi vorbeşte cu o pasiune ieşită din comun, de parcă ar comenta cu colegii meciul de fotbal de aseară. Informatica e viaţa lui şi tot ce ţine de ea e pal­pitant, e provocator, e irezistibil. Mai palpitant, mai provocator, mai irezistibil decât orice ieşire la bere, pe terasă, ori la discotecă ori la o miuţă. "Pur şi simplu, asta simt. Asta e viaţa mea. Pentru mine nu este un sacrificiu atunci când stau cu orele în faţa calcu­lato­rului, încercând să-i dau de cap unei probleme de pro­gramare". Mă priveşte în ochi şi îmi zâmbeşte copi­lăros, ca şi cum m-ar încerca: îl cred sau nu îl cred cu adevărat? Vorbeşte cu firescul cu care trebuie să-şi fi stupefiat profesorii de gimnaziu cu soluţiile sale in­for­matice, învăţate din cursuri universitare. Îi spun că tocmai mi-a dat una dintre cele mai frumoase definiţii ale pasiunii. Abia atunci îşi retrage ştrengăreala din zâmbet...
Venise la întâlnire tot într-un suflet, cu sacoul umflat de vânt şi cu cravata fâlfâind peste umăr, căci era într-o mică întârziere, iar lui Ionuţ, băiatul respec­tuos şi mereu îndatoritor, care vorbeşte cu "dumnea­voastră" şi "săru'mâna" la telefon şi care spune "mul­ţu­mesc" de câte ori are ocazia, nu-i place deloc să întârzie. "Îmi cer scuze...", mi-a spus, după ce am făcut cunoştinţă, "... am invitat la mine un coleg de grupă să vorbim des­pre o aplicaţie şi ne-am întins cu poveştile şi cu lu­crul până târziu azi-noap­te". Se întâlnise chiar cu Alexandru, colegul nevăză­tor. "Am vrut să-i arăt cum am avansat cu programarea şi să-l rog să-mi spună cum i se pare. Mi-a făcut obser­vaţii pe care numai cineva care nu vede le poate perce­pe ca fiind atât de impor­tante", spune Ionuţ.
Mă uit cu admiraţie la Ionuţ, adolescentul din Râm­nicu Vâlcea, ale cărui inven­ţii şi soluţii informatice au uimit Occidentul şi au făcut să se vorbească la superlativ despre România în anii din urmă. Dar ceea ce mă im­presionează în mod special nu e neapărat performanţa lui profesională, cât dorinţa de a face bine şi de a fi de folos, o solicitudine tot mai rară în ziua de azi. Ionuţ n-a fost pervertit de calculator, deşi, la fel ca toţi cei din generaţia sa, îşi petrece zile şi nopţi în faţa ecranului. Reuşitele sale şi, mai mult decât atât, felul său de a fi sunt demonstraţia că depinde numai de noi să luăm ceea ce e bun din calculator şi din Internet şi să ne ţinem deoparte de tentaţiile nefaste ale acestora. La câtă informatică ştie, Ionuţ putea deveni oricând un hacker, un infractor informatic de primă mână. Am fi auzit atunci despre el în deschiderea unui jurnal de ştiri şi l-am fi văzut ridicat de "mascaţi" pentru cine ştie ce fraudă cu şase zerouri în coadă. Dar despre Ionuţ se vorbeşte doar în coada telejurnalelor, acolo unde se îndeasă, înainte de "Starea vremii", poveştile despre oameni speciali, care fac cinste României...

Băiatul din "Hackerville"

De fapt, Ionuţ s-a născut chiar în fieful hackerilor, al infractorilor informatici, în "Hackerville", aşa cum e cunoscut oraşul Râmnicu Vâlcea în Occident, mai ales în America, ţinta favorită a acestora. Sume uriaşe, milioane de dolari şi daune comerciale sau de imagine greu de evaluat sunt pagubele pe care, an de an, hacke­rii din Râmnicu Vâlcea le produc în Statele Unite, prin accesarea unor conturi bancare, prin vân­zarea de bu­nuri fictive pe Internet sau prin blocarea site-urilor unor persoane sau instituţii de cel mai înalt nivel, cum ar fi cele ale NASA (Agenţia Spaţială Americană) sau ale Pentagonului, Departamentul Apărării al Guver­nului SUA. Nimic nu le-a scăpat hackerilor vâlceni, fie că voiau doar să demonstreze că sunt atât de buni încât pot detecta slăbiciunile unor sisteme informa­tice, fie că voiau să se îmbogăţească peste noapte, prin comiterea de infracţiuni cibernetice. Renumele hacke­rilor noştri a ajuns repede peste ocean, acolo unde Hackerville-ul vâlcean a ajuns la fel de cunoscut şi de temut precum Dracula. La Râmnicu Vâlcea, un oraş cu puţin peste 100.000 de locuitori, anual, în jur de 100 de persoane sunt asociate infacţiunilor infor­ma­tice comise de hackeri, fiind reţinute şi investigate. În acest "Hackerville" românesc, în capitala infrac­ţiuni­lor făcute de băieţi deştepţi sau şmecheri, ascunşi în spatele calculatoarelor, a crescut Ionuţ Budişteanu. La numai trei ani, s-a trezit, dintr-o pură întâmplare, cu un calculator în casă, primit de părinţii săi în contul unei da­to­rii. Puteau să-l vândă şi să-şi re­cupereze banii, pentru că pe vre­mea aceea, prin 1996, compute­re­le erau foarte rare şi foarte scumpe în România. Fără a avea vreo tan­genţă cu dome­niul informaticii, părinţii s-au gândit, totuşi, că un calculator e ceva de viitor şi că i-ar putea fi util micuţului Ionuţ. Cel mic a prins drag de computerul 386 şi petrecea ore întregi în com­pania jocurilor, departe de răutatea copiilor din cartier, care-l marginalizau, invidioşi pe faptul că părinţii lui, având un magazin în zonă, treceau drept oameni cu bani. "Cred că şi asta m-a împins spre calculator. Unii copii se purtau urât cu mine, îmi furau jucăriile şi alte lucruri de genul acesta...", reuşesc să-l descos pe Ionuţ.
Singur acasă, cât timp părinţii lui erau ocupaţi cu afacerea pe care o conduceau, Ionuţ Budişteanu a de­prins de mic, fără să-l înveţe nimeni, doar din intuiţie şi pe principiul că "încercarea moarte n-are", tainele computerului. A învăţat şi puţină engleză, a înţeles cum funcţionează comenzile de bază, iar apoi o lume fascinantă s-a deschis înaintea sa: lumea jocurilor pe calculator. Fabuloasele personaje ale jocurilor au devenit, pentru câţiva ani de zile, cei mai buni prieteni ai săi, tovarăşi de nădejde pe tărâmurile imaginaţiei, departe de pizma băieţilor din cartier.

Micul Einstein

Prin clasa a III-a, la vârsta la care alţii abia dibuiesc tainele calculatoarelor, Ionuţ se săturase deja, până peste cap, de jocuri. Descoperise ceva mai pasionant de atât în paginile revistelor despre computere: câteva trucuri care te ajutau să-ţi creezi propriul tău joc. "Revistele îţi recomandau un program şi îţi explicau acolo, pas cu pas, ce trebuie să faci ca să îţi constru­ieşti propriile tale personaje. Mă gândeam că pot avea propriul meu «Război al stelelor»", povesteşte Ionuţ, cu ironia expertului de 20 de ani. Doi ani a încercat să aplice trucurile din reviste, fără prea mare succes. Era cât pe ce să dezarmeze, când, în clasa a V-a, văzându-l cât de multe ştie despre calculatoare, o profesoară cu har l-a prins pe Ionuţ în "capcana" in­formaticii. "Dacă înveţi informatică, într-o zi vei pu­tea să-ţi creezi propriul joc de calculator!", i-a spus. Deci, asta îi lipsea lui, de nu izbutise?! Atât i-a trebuit ca să pună burta pe cartea de informatică! Au urmat participări şi premii la concursurile judeţene şi naţio­nale, iar apoi cooptarea în lotul naţional de Infor­ma­tică, pentru participarea la concursuri în afara Ro­mâ­niei. Numai că, de la o vreme, nici informa­tica teo­re­tică, în felul în care a fost şi este ea predată la noi, atât la nivel preuniversitar, cât şi la nivel universitar, nu l-au mai satisfăcut pe micul geniu născut în "oraşul hackerilor". "La noi se pune prea multă bază pe teorie şi prea puţină pe practică. E interesant să rezolvi o problemă de informatică teoretică, dar la sfârşitul orei, ai ajuns la rezultatul final, ai răs­puns la între­ba­rea iniţială şi cam atât. E prea puţin, pe când, dacă faci un pro­gram informatic care îţi ia câteva săptă­mâni sau luni bune, ajungi la un rezultat palpabil, la un rezultat cu aplicaţii prac­tice, care răspunde, spre deosebire de problemele din culegeri, la mai multe întrebări, nu la una sin­gură, care răspunde, la o adi­că, la nevoile unor oa­meni", îmi explică Ionuţ.
S-a apucat să facă pro­gramare serioasă, încă îna­inte de a ajunge la liceu, folosind programe sau lim­baje de programare pe care nici profesorii lui nu le stă­pâneau. A început să participe la concursuri cu aplica­ţiile inventate în laboratorul pe care şi l-a construit singur la Râmnicu Vâlcea şi în care a investit câteva mii de euro. Acolo, la marile concursuri, a întâl­nit, în jurii, elita informatică a României, profe­sori univer­sitari, specialişti în soft-uri, mari antre­prenori din domeniu. Asculta cu religiozitate obser­vaţiile acestora, legate de ce se putea îmbunătăţi în programele pe care le scrisese şi, astfel, păstrând corespondenţa cu aceşti "guru" ai domeniului, a avut acces la cursuri universi­tare de top încă din clasele VII-VIII. Între timp, pre­miile şi diplomele se adunau cu zecile, iar lumea înţe­lesese că avea de-a face cu un mic geniu: puştanul Ionuţ Budişteanu.

Aşteptându-l pe Dumnezeu

Performanţele la care ajunsese în programare şi confirmarea valorii sale, care venea din toate părţile, l-au convins pe Ionuţ că trebuie să se dedice total in­for­maticii. Marea sa pasiune tindea tot mai mult spre excelenţă. Nu exista moment al zilei în care să nu stea, absorbit, cu ochii în manualele şi în cursurile univer­sitare de informatică. Citea Info în timp ce profesorii predau alte materii, citea Info şi în pauze, citea Info şi în timpul miuţelor de la orele de educaţie fizică, ma­terie la care - detaliu biografic tipic pentru un geniu distrat şi neînţeles! - a ajuns să fie corigent!!!
Succesele sale naţio­nale şi internaţionale, ca şi faptul că nu acorda o prea mare atenţie celor­lal­te materii din pro­gra­mă, au făcut, cu timpul, din Ionuţ Budişteanu un elev nu foarte popular la liceul din Râmnicu Vâlcea la care în­văţa. S-a ajuns pâ­nă acolo în­cât i s-a inter­zis accesul în la­boratorul de informatică, sub pre­textul că, la cât de bine se pricepe la computere, ar putea fi el însuşi unul din­tre faimoşii hackeri care au băgat spaima în Ame­rica! Apoi, de câte ori pe conturile de poştă electro­nică ale profesorilor ve­neau mesaje injurioase de pe adrese clonate, tot el era suspectul de serviciu... Dar nici aceste ob­stacole nu l-au împiedicat să-şi urmeze pasiunea. "Aici, pă­rin­ţii mei, care nu au nici în clin, nici în mâne­că cu infor­matica, m-au sprijinit foarte mult. Au înţeles că, deşi ador­meam uneori, noaptea, cu ca­pul pe tastatură, nu o făceam ca să mă joc sau ca să pierd vremea. Au văzut că-mi place ce fac şi că aveam performan­ţe în pro­gramare şi m-au sus­ţinut. Tata m-a însoţit la peste 100 de concursuri la care şcoa­la nu m-a spri­jinit nici mă­car cu transportul. Era rupt de oboseală de la condus şi uneori aţipea în sălile în­tu­necate în care eu fă­ceam pre­zentări la retro­pro­iector... Le sunt recu­nos­cător pentru că au fost genul de părinţi pe care nu i-a interesat să fiu un elev de 10 pe linie, ci să îmi urmez talentul şi pa­siunea", povesteşte Ionuţ.
Nu se consideră un ge­niu, repetă asta cu obsti­naţie. E doar un om care munceşte foarte mult. "Obişnuim să spu­nem că, pentru a face ceva important, 99% e muncă şi restul e har divin. Toţi ne naş­tem cu harul divin. Problema e dacă avem vreo pasiune", îmi spune Ionuţ, senten­ţios, întărind fiecare silabă a crezului său. Munceşte atât de mult şi îi place atât de mult ceea ce face, încât a ajuns să înveţe de unul singur materii pe care le ignorase în şcoală şi care acum îi sunt necesare în dez­voltarea aplicaţiilor sale. Deşi nu-i plăcea fizica, a ajuns să ştie electronică şi optică la cel mai înalt nivel. Altfel, nu ar fi putut dez­volta modelul maşinii care se conduce singură! Deşi era submediocru la biologie, acum stă şi ci­teşte tratate întregi pentru aplicaţiile sale care îi ajută pe nevăzători să aibă o viaţă mai uşoară. "Ve­deţi, asta e frumos şi pro­vocator în meseria mea, fiecare nouă aplicaţie îmi deschide o nouă lume!", spune Ionuţ, cu zâmbetul său nedezlipit de pe obraz, un zâmbet sincer şi lumi­nos, deşi a fost exersat în atâtea şi atâtea fotografii de podium, însoţite pretu­tindeni de steagul tricolor al României. Un zâmbet birui­tor, în spatele căruia stau zile şi nopţi de mun­că. Zile şi nopţi de muncă în aştep­tarea acelui strop de inspi­raţie divină, fără de care Ionuţ ştie că nu poate ieşi niciun lucru mare. Acel 1% pe care Dum­nezeu îl dă celor ce pun 99% muncă şi 100% credinţă în ceea ce fac.
Suntem la capătul discuţiei noastre şi aş vrea să-i mai pun lui Ionuţ o singură întrebare: de ce, de fiecare dată când câş­tigă un premiu, are cu el steagul naţio­nal? De unde îi vine patriotismul? Răspunsul nu se lasă aşteptat: "Patriotismul e ceva ce simţi, nu se poa­te descrie. Pur şi simplu sunt mândru că sunt român şi sunt mândru să arăt asta lumii întregi. Victo­riile mele nu ar fi la fel de frumoase şi de împlinite dacă nu le-aş împărtăşi cu românii mei. Vreau ca lu­mea să ştie de ce sunt capabili românii, să ştie că putem şi noi, nu doar americanii sau chinezii. Mama mi-a dăruit şi un frumos costum naţional, pe care îl îm­brac cu mân­drie la recepţiile în care le vorbesc străinilor despre ţara mea şi despre obiceiurile noas­tre. Fac reclamă bună României cât pot de mult, le spun tuturor ce ţară frumoasă avem, ce mâncăruri delicioase fac mamele noastre şi ce oameni «de gaş­că» sunt pe la noi."

Pe scurt

Ionuţ Alexandru Budişteanu s-a născut la Râmnicu Vâlcea, de Ziua Naţională a României, pe 1 decem­brie 1993. Tânărul informatician s-a remarcat prin nu­meroasele sale premii obţinute la concursuri inter­na­ţionale de mare calibru, în Phoenix, Houston, Yale, Pittsburg (SUA), Taipei (Taiwan), Ankara (Turcia), Guadalajara (Mexic) etc. A devenit cunoscut în întrea­ga lume după ce şi-a adju­de­cat, anul trecut, marele premiu "Gordon E. Moore", în va­loare de 75.000 de do­lari, în ca­drul concursului "Intel In­ter­na­tio­nal Science and Engi­neering Fair" (Intel ISEF 2013), una din­tre cele mai importante com­petiţii de ştiinţă şi ingi­nerie din lume pentru liceeni.
Invenţia cu care a câş­tigat vizează folosirea inteli­genţei artificiale în sco­pul creării, la costuri foarte mici, a unei ma­şini care se con­duce singură. Cu un sis­tem format din camere vi­deo, ra­dar şi soft-uri avan­sate, auto­mobilul gândit de Ionuţ se poate auto­conduce, în per­fectă siguranţă, până la viteze de 50 km/h, poate recunoaşte cu acurateţe obstacolele de pe traseu şi nu ar costa decât 4.000 de dolari, faţă de 75.000 cât costă varianta celor de la Google.
Invenţiile lui Ionuţ au atras atenţia unor mari firme, precum Tesla Motors sau Google, ca şi al unor mari universităţi americane. Cu toate acestea, Ionuţ a ales să urmeze cursurile unei Facultăţi de Mate-Info din Bucureşti. Deşi a câştigat din concursuri, numai anul trecut, peste 90.000 de dolari, Ionuţ a rămas un băiat modest: locuieşte într-un cămin din Grozăveşti, circulă cu mijloacele de transport în comun şi nu a uitat să spună "mulţumesc".