INIMI FIERBINŢI

Povestea preotului milostiv şi a orfanului care a pictat pe banii lui o biserică

Andrei stă pe scaun în faţa mea. Poartă o pereche de ochelari eleganţi, cu ramă nea­gră, la modă printre hipsteri, şi un pulovăr albastru deschis. E îmbrăcat frumos. Foarte frumos pentru un copil care trăieşte într-un orfelinat. Vorbeşte rar, moale, căutând alene fiecare cuvânt, pe care-l aşează apoi cu grijă între două tăceri. Aşa se face că firul discuţiei noastre e cufundat mai degrabă în linişte decât în cu­vinte. Între o întrebare şi un răs­puns, am timp să mă gândesc la următoarea, să mă mir, să mă simt solidar cu el, ba chiar să mi-l simt prieten. Andrei e un copil bătrân sau un om mare foarte copilăros, depinde din ce capăt îl priveşti. Oricât te-ai strădui să-l clasezi, nu vei reuşi, pentru că soiul lui e as­tăzi o specie rară care vieţuia odi­nioară doar în cântecele cavalereşti sau în paginile aurite de miniaturi despre vieţile sfinţilor.

Andrei
- Tată şi mamă pentru cinci copii -

Cred că îi va rămâne multă vre­me în minte uşa aceea. Uşa şi zgo­motul acela pe care-l fac toate uşile atunci când se închid. O uşă în­chi­să încet, firesc, aşa cum o închizi după tine când vrei să te duci la piaţă şi să te întorci. Doar că ea nu s-a mai întors niciodată...
Andrei era doar în clasa a cincea, nu împlinise unsprezece ani, când mama lui a plecat de acasă. De tot. A plecat fără să le spună când şi dacă se va mai în­toarce. Făcea asta des, iar el, Andrei, trebuia să se des­curce fără ea, fiindu-le fraţilor lui mai mici şi mamă, în locul ei, şi tată, în locul părintelui, care era cioban şi trebuia să stătea mai mult pe la stână, cu oile, decât acasă.
Mai demult, când el era doar un copil, în curtea lor erau şi cai, şi oi, şi capre, şi păsări, câte animale are orice gospodărie aşezată din Ardeal. Iar tatăl, un cio­ban care se pricepea să le ţie, avea grijă de ele. Până când le-a vândut. Pe toate. Andrei nu ştie de ce, iar mie mi-a fost greu să înţeleg. Să fi fost patima după băutură a tatei, sau sărăcia în care se zbăteau şi care, ştim cu toţii, când se prinde de om, se ţine de el ca o boală? Ori poate că amândouă l-au împins la acest gest, greu de pătruns acuma! Nu ştiu ce a fost, dar e lim­pede, mi-a spus-o chiar Andrei, cu glasul lui mol­com şi aşezat, că, de la o vreme, nu au mai avut în bă­tă­tură nicio vietate. Nimic. Prin ogradă fluiera vântul. Iar mama, mama care ar fi trebuit să stea mereu cu ei, ca orice mamă, şi care ar fi trebuit să le poarte de grijă, ei bine, mama lui pleca de acasă mereu... "Unde, Andrei?" "Nu ştiu... Unde avea treabă. La Sebeş, ce ştiu eu?" Şi spune asta cu un oftat de om bătrân, şi-şi împreunează palmele încet şi cuminte, aşa cum fac toţi ţăranii când dau de un necaz. Privirea îi lunecă acum în gol.
Când mama pleca, el rămânea în locul ei. Făcea focul, le gătea celor mici de mâncare, avea grijă de ei, pentru că nu avea cine altcineva. Era doar un copil, dar ştia deja să facă mai multe feluri de mâncare, şi-mi enumeră liniştit: pilaf de orez, salată orientală, cartofi prăjiţi, ouă prăjite, fasole... De carne nu pomeneşte, pentru că nu exista. Toate astea le ştia el găti, dacă avea ceva în cămară. Dacă avea...
Dar în dimineaţa aceea friguroasă de februarie, când mama lor a plecat spunând, iarăşi, că are treabă, şi nu s-a mai întors niciodată, băiatul nu s-a gândit că va rămâne singur cu fraţii şi surorile sale, şi fără de-ale gurii, şi fără un lemn în casă. Nu ştiu ce-i va fi trecut prin minte când a văzut uşa închizându-se în urma ei. Poate că ar fi vrut, ca orice ţânc de vârsta lui, să se repeadă după ea, să apese clanţa de fier de la uşa care tocmai se închisese în urma ei şi să o zbu­ghească în aerul îngheţat, plângând. Să strige la ea şi să o cheme înapoi, aşa cum face orice copil căruia îi pleacă mama de acasă. Dar Andrei nu putea să facă asta. Nu avea cum, pentru că el nu mai era copil. Era de acum părinte. De plâns după mama puteau să plân­gă fraţii şi surorile lui mai mici, Andreea, Marius, Bogdan, Alina şi Alex. Da, ei puteau să plângă cum şi cât voiau, dar el, om mare şi aşezat, trebuia să-şi înghită lacrimile, să facă să alunece pe gât nodul ăsta care parcă-l sufocă, şi să le poarte de grijă. Să le dea de mâncare atunci când se scoală, să-i îm­brace şi, mai ales, să-i încăl­zească. Da, da, să-i încălzeas­că, pentru că mama plecase, dar nu le lăsase niciun lemn în casă şi nicio leţcaie în buzu­nar.
Aşa că a stat puţin şi s-a gândit, apoi a tre­cut la treabă. A pus mâna pe topor, ca ori­ce om mare, şi a tăiat tot ce a găsit prin casă, tot ce putea fi aruncat pe foc. Era frig, aşa că scaunele, masa, şifo­nierul, dula­pul au fost repede mis­tuite de flă­cări. Pe pli­ta fier­binte le-a încro­pit fraţilor şi ceva de mâncare. În casă aveau doar jumă­tate de sac cu făină. Atât. Dar el nu ştia să dos­pească pâine, aşa că a amestecat făina cu apă, încropind un soi de lipii. Le-a copt di­rect pe plită şi le-au mâncat. Aşa... Acum aveau măcar căldură şi foamea nu le mai chinuia măruntaiele. Dar nu pentru mult timp.
Şi a mai trecut o zi şi apoi încă una şi apoi gerul s-a strecurat în casă definitiv, căci pe foc nu mai aveau ce să pună. Şi, pentru că nu mai aveau cu ce să se încălzească, Andrei a tăiat salteaua patului cu cuţitul, apoi a luat-o pe surioara lui de doar doi ani şi a aşe­zat-o acolo, printre vălătucii de vată, ca să se încăl­zească. Gestul acesta probabil că i-a salvat micuţei viaţa. Aşa i-au găsit asistenţii sociali de la Protecţia Copilului, care i-au luat şi i-au adus la un orfelinat. Unul mare, cu sute de copii, aşa cum erau şi pe vre­mea lui Ceauşescu.
"Şi e mai bine, Andrei, la orfelinat decât acasă?". "Apăi, tot acasă îi mai bine, da' ce poţi să faci, dacă n-ai cum sta acolo? Dacă n-ai condiţii acasă, tre' să stai la orfelinat...".

Gheorghe
- Cum iei o casă cu două hârtii -

Gheorghe s-a născut în Sebeş şi s-a lipit de biserică încă din copilărie. A visat totdeauna să fie preot, dar după ce a intrat la facultatea de teologie, a ştiut că vrea să fie unul diferit de ceilalţi. Colegii lui de la facultate nădăjduiau la o parohie. Să slujească duminica, să boteze, să cunune. Nu şi el. Ar fi fost prea simplu, prea uşor şi, parcă, prea departe de durerea oamenilor. Lângă ea, lângă inima rănită a celor mai puţin noro­coşi în viaţă, ar fi vrut el să-şi ducă existenţa. "Ştiţi, eu cred că oamenii săraci au nevoie de ceva în plus pe lângă o parohie. Au nevoie de cineva care să-i adune şi să-i ocrotească". Aşa că a mers la episcop şi i-a spus, încă din anul I de teologie, că el vrea să fie preot pentru sărmani. Şi s-a şi oferit voluntar. "Le-am spus: «Daţi-mi ceva de făcut!»". Înţelegător, Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ l-a ascultat şi i-a promis că la sfârşitul facultăţii va fi hirotonit preot misionar. Doar că el nu putea aştepta până atunci.
"Eu sunt născut chiar aici, în Sebeş, în cartierul în care ne aflăm. Aici am crescut, aici am mers la bise­rică, pe străzile acestea m-am jucat, soţia mea e tot de aici şi acum locuim în apropiere. Aşa că, în primul an de facultate, când eram voluntar la sectorul de asis­tenţă socială al arhiepiscopiei, mă tot gândeam ce să fac pentru cartierul meu. Şi, într-o seară, pe când mă plimbam pe străzi, ochii mi-au căzut pe o ruină. În anii dictaturii comuniste fusese «Centrala Termică» a cartierului, dar după revoluţie, a fost deza­fec­tată, iar noi, copiii, am ajuns să ju­căm fotbal în ea. Cu timpul, nici măcar fotbal nu am mai putut juca, pentru că pereţii au căzut şi fosta clădire, ajunsă acum o ruină, s-a umplut de gunoaie. Arăta sinistru, dar în loc să mă plimb mai departe, că erau multe locuri frumoase în oraş, eu mi-am spus: «Aici o să fac o casă pentru copiii orfani. O reno­vez, adun câţiva copilaşi şi o să am grijă de ei». Aşa o să-l slujesc pe Dumnezeu".
Pe atunci, părintele Gheorghe Marin nu era nici preot şi nici căsă­torit. Era însă tânăr şi nebun în cre­dinţa sa că poate ridica un orfelinat, dintr-o ruină de care nu-i păsa ni­mă­nui. Nu s-a gândit că nimeni nu-l va lua în seamă. S-a dus la primărie şi a înaintat o cerere:
"Subsemnatul Gheorghe Marin, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, vă rog să-mi cesionaţi dreptul de folo­sin­ţă al fostei Centrale Termi­ce, pentru a o transforma în­tr-o casă de copii".
Consilierii au râs în barbă de ini­ţiativa nebu­neas­că a tânăru­lui student şi i-au respins cererea, pe motiv că nu va găsi fonduri. El însă nu s-a lă­sat... A plecat glonţ la epis­co­pul lui şi l-a ru­gat să-i dea o adeverinţă. Nu voia altceva. Doar o hâr­tie prin care ierarhul să declare în scris că-l va sprijini pentru a face o casă de copii în cartier. Atât. Arhiepis­copul Andrei a semnat-o. Cu adeverinţa de la ierarh şi cu cererea reînnoită, a mers din nou la primăria din Sebeş şi a solicitat din nou dreptul de a folosi ruina. De data aceasta, impresionaţi de semnătura arhiepis­co­pului, consilierii au cedat. "Fieeee... Ţi-o dăm pen­tru zece ani, să vedem cum o renovezi". Mă gândesc că aşa şi-or fi spus între ei şi nu cred că vreunul a crezut vreodată că Gheorghe, studentul acela care-i tot sâcâia, va face vreodată ceva cu fosta "centrală".

Lanţul iubirii

Din drumul său la episcopie şi primărie, Gheorghe Marin se alesese cu două hârtii şi o ruină. Acum se uita la ele şi se gândea de unde să înceapă. Privind la fosta "centrală" care se lăfăia în mijlocul cartierului, urâ­tă ca o rană în putrefacţie, şi-a făcut în minte o lis­tă. Avea nevoie de cărămizi să ridice zidurile căzute, de ciment să le lege, de scânduri ca să facă acoperişul, de ţigle ca să-l acopere, de ferestre, de gresie şi faian­ţă, de ţevi, de toate cele. Şi, ca să înceapă, i-a venit în minte o idee năstruşnică. S-a dus într-un sat de ţigani care făceau cărămizi şi le-a povestit de casa lui pentru copiii orfani. Apoi s-a rugat de un ţăran să-i aducă o că­ruţă cu lut, iar ţiganii i-au făcut cărămizile. Gratis! Fuseseră mişcaţi de ardoarea lui. A venit apoi rândul negustorilor de cherestea. Patronii îl ascultau zâmbind de naivitatea lui, apoi dădeau din umeri. Nu puteau, nu aveau, să mai vină... Până când unul dintre ei a scos pixul şi a semnat: 20 de metri cubi. Gheorghe s-a gân­dit puţin şi apoi l-a mai rugat ceva pe omul acela ini­mos, să-i dea în scris că el l-a ajutat. Să ştie şi alţii, să le fie ca un îndemn. Şi modelul a funcţionat. Rând pe rând, negustorii de cherestea din Sebeş s-au adăugat pe listă. Dacă şi alţii dăduseră, de ce să nu dea şi ei? Aveau încredere. Aşa a terminat casa.
"Primii copii pe care i-am adus în noul orfelinat au fost Andrei şi cei cinci fraţi ai lui. Pe vremea aceea, eu eram căsătorit, dar încă nu aveam copii. Aşa că pot spune că Andrei şi fraţii lui au fost ca propriii mei copii. De multe ori îi luam acasă şi dormeau la mine. Şi acum facem asta, pentru că simt, şi eu, şi soţia mea, că ei sunt parte a familiei noastre".

Copii şi pâini

Sebeşul e oraşul din România cu cel mai mic şo­maj. Aici fiecare face câte ceva. De aceea, cartierul în care se află acum "Aşezământul social Sfântul Gheor­ghe" e curat şi îngrijit. Mă învârt pe străduţele înguste şi, purtat de mirosul de pâine proaspătă, ajung în faţa unei case îngrijite, cu gard de lemn. Dacă nu ar fi po­zele cu vechea ruină, nu aş putea crede că aici era oda­tă vechea "centrală" a cartierului, transformată acum de părintele Gheorghe într-o casă model pentru copii. Intru direct prin brutăria aşezământului, cea care asigură o treime din cheltuielile lunare.
"Am început să facem pâini şi cozonaci pentru a le da de mâncare copiilor şi bătrânilor de care aveam gri­­jă. Dar, pentru că suntem în mijlocul cartierului, mi­ro­sul de pâine proaspătă s-a răspândit şi oamenii au venit la poartă să ne întrebe dacă am deschis o bru­tă­rie. Atunci ne-a venit o idee - să facem mai mul­tă pâine, pe care să o vindem ieftin, cu un profit mai mic decât al altora şi, cu banii obţinuţi, să sponso­rizăm casa de copii. De aceea noi ne permitem acum, spre deo­sebire de alte aşezăminte sociale, să-i ducem pe copii în vacanţă în străinătate sau în pelerinaje la mânăstiri".
După pâini, au venit cozonacii, apoi plăcintele, covrigii, iar acum, brutăria duduie de dimineaţa până seara. A fost nevoie de încă un magazin pentru ca pro­dusele să acopere toate cererile din cartier. În ziua când am ajuns eu, angajaţii din brutărie lucrau la o comandă de 400 de cozonaci. Dar ceea ce este cu ade­vărat important la această mică "afacere" nu este pro­fi­tul financiar, ci faptul că toţi copiii din casă pot de­prinde aici o meserie. Ba mai mult, după ce împli­nesc 18 ani, ei nu sunt aruncaţi în stradă, cum se în­tâmplă la alte orfelinate, ci au un loc de muncă asi­gurat.
"Pentru cei care vor, există forme de angajare încă de când împlinesc 16 ani. Eu le-am spus că vreau să-i văd pe pro­priile pi­cioa­re. Să nu ajungă să aibă în mână diploma de bacalaureat şi să nu ştie să facă nimic sau să nu ştie să-şi conducă viaţa. De aceea, îi încurajez să-şi strângă banii pe care-i obţin de la brutărie şi să facă apoi ce vor cu ei, la fel cum face orice adult".

Andrei
- Un orfan cu cont în bancă -

Andrei îşi aminteşte bine acele dimineţi. Se trezea înainte de răsărit, cam pe la cinci. Se închina şi apoi pleca la muncă. Când primele raze ale soarelui se strecurau printre nori, Andrei era cu coşurile de pâine aburindă în staţia în care veneau ţăranii. Le vindea şi apoi se întorcea la casa de copii, să se pregătească pentru şcoală. În felul acesta a câştigat primii bani. Banii lui. Pe care i-a pus deoparte.
Îi spun lui Andrei că îmi vine greu să înţeleg de ce un adolescent se trezeşte în zorii zilei ca să lucre­ze, când are asigurat totul. "Păi, dacă stai şi lene­veşti, ce-o să faci în viaţă? Nu înveţi nimica, numa' să dormi. Ş-apăi, eu de la o vreme mă cam satur să dorm. Mai bine lucru ceva, în­văţ o meserie, ş-apăi mă anga­jez aici. De ce să merg la alţii, unde nu ştiu cum îi, ce salariu îmi dau şi ce mă pun să fac?". "Dar ce ai vrea tu să faci în via­ţă?". "Să am un servici bun, să câştig destui bani ş-apăi să-mi fac o casă, să-i iau şi pe fraţii mei cu mine".
Andrei a lucrat aproape doi ani la brutărie şi l-a ajutat şi pe părintele la biserică. Cumpă­tat, a strâns toţi banii câştigaţi într-un cont - 90 de milioane de lei vechi. Aproape 2000 de euro. Pu­tea să îşi cumpere cu ei tot ce do­rea, dar nu era chel­tuitor din fire. Avea un telefon mo­dern, o table­tă, iar fraţii săi erau în­des­tulaţi. Aşa că în inimă i s-a înfiripat un gând...

Ctitor la 17 ani

În urmă cu un an, la casa de copii din Sebeş a venit un pictor. Le-a fă­cut câteva icoane şi apoi l-a întrebat pe părinte da­că nu doreşte şi o capelă, aşa cum vezi şi în unele spitale, şcoli sau azile de bătrâni. Ani de zile, co­pi­laşii se luau de mână şi, înainte de şcoală, în fiecare dimineaţă, mergeau să se roage, aproape un ceas, la biserică. Nu le cerea ni­meni, părintele nu-i forţa să facă asta. Gestul acesta, atât de simplu şi de pur, ţâşnise firesc din inimile lor muiate în dragostea lui Dumnezeu. O capelă ar fi venit ca un dar de Sus. Ar fi fost locşorul lor din casă, în care să se poată întâlni în rugăciune. Micuţa lor biserică. Doar că pictarea unei astfel de capele costa mulţi bani. Părintele s-a sfătuit cu pictorul, care i-a ce­rut 84 de milioane de lei vechi. Atâta trebuia să plă­tească pentru ca toţi pereţii să fie împodobiţi cu fresce bizantine. Urma să se gândească la un sponsor sau să strângă bani din veniturile brutăriei. Cum o rândui Dumnezeu, şi-a spus...
Andrei auzise discuţia cu iconarul. Şi ştia că are destui bani în cont să poată plăti toată pictura. Să le facă în felul acesta un cadou micuţilor din casă. I-a spus părintelui, dar acesta l-a refuzat. Andrei a insistat şi, în cele din urmă, a scos banii din cont şi a plătit. 84 de milioane. Munca lui de aproape doi ani de zile.
"O venit pictorul şi, prima oară când s-o apucat de lucru, io am zis că n-a să iasă. Ş-apăi, când am văzut cât de faină iase, am zis cătră părintele că io o plătesc. Să rămână ceva după mine când oi pleca din casa asta! Să fie pentru copiii care or să vină şi pentru cei care stau aici acum. Ş-apăi părin­te­le nu o vrut din prima, d-apăi, până la urmă, s-o lă­sat convins".
"Şi nu ţi-a părut rău după atâta amar de bani? Puteai să-ţi iei cu ei o maşină!".
"D-apăi de ce să-mi pară rău? E vorba că am făcut ceva bun aici, în casă. Să-ţi pară rău când arunci banii pe pros­tii, la jocuri de noroc, nu când faci ceva bun pentru casă! Noi ne rugăm în fiecare seară în capela asta!".
Pentru prima oară de la în­ceputul interviului, Andrei par­că se burzu­lu­ieşte. Nu price­pe cum de eu nu pricep. Obiş­nuit să se roage mereu, în fie­care dimineaţă şi seară, să le poarte de grijă fra­ţilor şi surorilor lui mai mici, el şi-a schimbat ini­ma. A lă­sat-o să flu­ture în bătaia iubirii şi acum îi e greu să prindă înţelesul şi micimea gân­durilor meschine. A de­venit un om mare, co­pilă­ros şi bun, sau un co­pil al lui Dumnezeu, matur şi în­ţelept. Depinde din ce ca­păt îl priveşti. Dar, indife­rent de punctele cardinale, nu se poate să nu te în­moaie inima lui mare şi blândă.
"Andrei, tu ai fost tot timpul aproape de bise­ri­că?".
"Când eram acasă, la Cărpiniş, mai mergeam din când în când, dar de când am venit aici nu am lipsit du­minica de la nicio liturghie. Îmi plăcea să mă rog de când eram mic. Tot timpul am crezut în Dumne­zeu".
"Dar nu ai fost niciodată supărat pe El că ţi-a dat să trăieşti o viaţă aşa de grea?".
"Nu. Dacă aşa o fost şi pân' la urmă am ajuns aici, într-un fel îi bine. Nu-i ca la alte case de copii, unde trăiesc mult mai greu".
"Tu cum te rogi, Andrei?"
"Mă rog dimineaţa şi sara. Sara, nu poţi numa aşa, să te pui în pat. Tre' să zâci şi o rugăciune. Şi-n cameră, dacă nu vii la capelă, te pui în genunchi şi zâci măcar un «Tatăl Nostru», să te ajute Dumnezeu să dormi bine, nu speriat, şi să te trezeşti cu bine".
"Tu pentru ce te rogi?".
"Pentru mine, pentru fraţi şi pentru părinţii mei".

Fotografiile autorului şi ale Centrului Social "Sfântul Gheorghe", căruia îi mulţumim pe această cale.