CHRIS SIMION - Bomba atomică din Ieud

- Este una dintre cele mai apreciate şi mai în vogă personalităţi artistice de la noi. Are publicate opt cărţi de succes, spectacolele pe care le regizează se joaca ani de zile cu casa închisă. Scumpă la vedere şi greu de prins la un interviu, Chris Simion a găsit totuşi răgazul "să se prezinte" cititorilor "Formulei AS" -

O sălbatică

- Biografia ta artistică începe cu o surpriză: te-ai născut şi ai copilărit în Ieud, unul din cele mai vechi sate din Maramureş. Cum poţi ajunge, dintr-o curte ţărănească din nordul ţării, actriţă în Bucureşti?

- Este partea cea mai sănătoasă şi nealterată din mine. Am crescut cu "Lăudăm pe Iisus", în loc de "bună ziua" (căci aşa se salută în zonă), după care se răspunde "În veci Amin". Mâncam din blide de lut, umblam în opinci, spălam rufele la râu, ziceam înain­te şi după masă o rugăciune de mulţumire, jucam Viflai­mul, ne duceam în procesiune la Mânăstirea Rohia, an de an, de Sfântă Mărie, iar când veneam de-acolo în Bucureşti, pentru şcoală, nu înţelegeam nimic, mă simţeam dezrădăcinată.

- Te-au încurajat părinţii în alegerile tale sau ai fost un copil rebel?

- Rebel este puţin spus. Am fost o bombă atomică, independentă total, încăpăţânată la maximum, genul acela de copil pe care nu şi-l doreşte niciun părinte. Nu am cerut niciodată sfaturi. Mi-am urmat propria intuiţie. Slavă Domnului că nu am prea dat greş. Pă­rinţii mei nu au ştiut că eu scriu şi public, nu au ştiut că am dat la Teatru, au aflat după. Nu i-am implicat nici în viaţa mea personală, nici în cea profesională la nivel decizional. I-am pus mereu în faţa faptului îm­plinit. O sălbatică!

Copilul divin

- Ai debutat în literatură la şaisprezece ani, cu "Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani". Cum s-a declanşat în copilul ce erai nevoia de a scrie?

- La cincisprezece ani am început să scriu. Mer­geam la cenacluri literare, scriam în presă (deşi eram doar la liceu), pentru pagina "Dictatura adolescen­ţilor" a ziarului Tineretul Liber şi la revista Salut. Proză am aşternut pe hârtie în noaptea de Revelion a lui 1993, când l-am aşteptat pe un băiat de la mine din sat să vină la Bucureşti şi să petrecem împreună. Îmi dăduse jumătate din eşarfa pe care o purta la gât, ca promisiune, o eşarfă care apare şi pe coperta pri­mei cărţi. Am aşteptat toată noaptea, până ce s-a cră­pat de ziuă. N-a venit. În tot acest timp, i-am scris. Băiatul a ajuns astăzi un pictor contemporan celebru. Despre Gorzo e vorba. Suntem din acelaşi sat, am aler­gat pe aceleaşi dealuri, am cântat aceleaşi colinde şi am împărţit visul îndrăgostelii platonice din adoles­cenţă. A fost prima lecţie despre seriozitatea bărba­ţilor.

- Totuşi, cariera ta literară a beneficiat de spri­jinul unor oameni cât se poate de serioşi: Constan­tin Sorescu, regretaţii Radu G. Ţeposu, George Pruteanu...

- Cenaclurile literare unde am fost foarte activă au fost cele conduse de Moţu Pittiş şi de profesorul Tu­dor Opriş. Constantin Sorescu a fost primul meu editor, omul care a văzut în mine ceva. George Pru­teanu mi-a pus eticheta într-o cronică pe care mi-a scris-o la cartea de debut şi m-a botezat "un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră". Radu G. Ţeposu a fost directorul revistei "Cuvântul", unde scriam, şi editorul celui de-al doilea volum pe care l-am pu­blicat, "Dogmatica fericirii", dar şi al celui de-al treilea, "Disperarea de a fi".

- Între timp, numărul cărţilor tale a ajuns la opt şi-ar fi crescut în continuare, dacă nu ţi-ar fi ieşit o nouă iubire în drum: teatrul, mai precis drama­tizarea unor texte literare. Povesteşte-ne despre acest moment.

- Citesc foarte mult, mă o­presc la unele dintre cărţile citite şi încerc să le povestesc prin spec­tacole. Aşa s-a întâmplat şi cu "Co­pilul divin", un text care mi-a plăcut foarte mult şi care a făcut posibilă întâlnirea mea cu autorul lui, celebrul scriitor francez Pas­cal Bruckner, care a venit la pre­miera spectacolului, să vadă ce minunăţie am construit pe baza romanului său. Atât de mult i-a plăcut, încât mi-a propus să facem o companie de teatru independent. Am botezat-o D'AYA şi anul aces­ta face cincisprezece ani de când există. Pascal Bruckner nu este numai un gir sau preşedintele onorific al acestei poveşti, ci se im­plică activ în toate proiectele pe care le fac şi este alături de mine în tot demersul meu.

- Cum l-ai convins, totuşi, să fondeze, alături de foarte tânăra care erai pe-atunci, prima companie de teatru independent din România?

- Nu eu l-am convins pe Pascal, Pascal m-a convins pe mine, povestindu-mi cum stă treaba cu teatrul independent în Franţa. În 1999, când noi de­maram această poveste, tea­trul independent în România era considerat o impostură. Nici astăzi lupta nu este câşti­gată, dar s-au schimbat mult lucrurile şi se câştigă teren, pentru că montările din teatrul independent au devenit nece­sare.

- De ce este nevoie de tea­tru independent în România?

- Teatrul independent tre­buie susţinut şi încurajat, pen­tru că el asigură viitorul sănă­tos al artei dramatice. Compe­tiţia reală se produce în privat, nu în sistemul de stat. În privat trebuie necondiţionat să fii bun, eşti obligat să îţi doreşti să faci performanţă, să fii re­marcat, pentru că acolo totul ţine de tine, nu ai o instituţie în spate care să te vândă. Te vinzi singur, prin propria ta valoare.

Fantomele lui Eliade

- La 37 de ani, eşti în linia întâi a regizorilor de teatru din România. Lucrezi cu ac­tori tineri, dar şi cu greii sce­nei, precum Oana Pellea, Flo­rin Zamfirescu, Marian Râlea, Maia Morgenstern şi atâţia alţii. A ridicat, vreodată, tinereţea ta vreo sprânceană de "suspiciune" din partea acestor mari actori?

- Fiecare întâlnire cu un actor cu experienţă este un act de smerenie şi de recunoştinţă. Am şansa să învăţ ceea ce nu ştiu şi să dăruiesc ceea ce am învăţat. Ca regizor, dacă ştii ce ai de făcut, dacă îţi este clar ceea ce vrei de la un actor, nu are importanţă câtă experienţă ai, căci îi câştigi imediat încre­derea. În plus, îi iubesc atât de mult pe actori şi încerc să îi fac să simtă asta, încât relaţia suflet-suflet este dincolo de experienţă sau vârstă.

- "Maitreyi", spectacolul tău inspirat de celebra carte a lui Mircea Eliade, se joacă cu casa închisă. Pe lângă fasci­naţia pentru marele scriitor, se pare că te seduce şi India, ţara în care se desfăşoară povestea de dragoste a cărţii.

- Eliade şi India sunt pa­siuni din liceu. De la adoles­cen­ta care îşi dădea întâlnire cu fan­tomele lui Eliade pe str. Mântu­leasa, la "India secretă", a lui Paul Brunton, pe care ajunsesem să o ştiu pe dinafară şi să trăiesc în ea, la tehnicile yoga, testate în direct, sau la experimentele de alchimie, natura mea creativă s-a vărsat peste toată realitatea mea şi am crescut în fantasmă, mult mai mult decât în real. Am coexistat în poveşti imaginare, pe care mi le de­se­nam în detaliu. In­dia a existat neîn­tre­rupt în viaţa mea fantastică, pâ­nă în 2002, când am ajuns acolo real, cu turneul pen­tru "Copilul di­vin". Apoi, în 2004, am revenit cu "Scau­nele", după Eugen Ionescu. Am stat în total patru luni, am călătorit în opt oraşe şi am atins cu sufletul ceea ce îmi imaginasem cu mintea.

- În cartea ta, "Ce ne spunem când nu ne vor­bim", atingi şi zona sensibilă a credinţei în Dum­nezeu. E o moştenire din Ieudul copilăriei?

- Credinţa nu stă în suma crucilor pe care le faci într-o zi. Am o relaţie specială cu Dumnezeu şi toc­mai pentru că este aşa, am şi îndoieli. În adolescenţă, l-am avut duhovnic pe Părintele Sofian, de la Mânăs­tirea Antim. Timp de cincisprezece ani, după ce a tre­cut la cele veşnice, am orbecăit. De patru ani, mi-am întâlnit un nou duhovnic, pe Părintele Varsanufie de la Pătrunsa, o mânăstire în vârful Munţilor Buila, unde nu calcă maşina, trebuie să urci la pas cam o oră, şi unde ajungi doar dacă ai nevoie cu adevărat. Tot acolo îl am şi pe Părintele Valerian, care mă călău­zeşte. E drumul iubirii care se învaţă cu răbdare şi credinţă nesfârşite.

- Personajele din "Ce ne spunem când nu ne vorbim", Floarea-soarelui şi Zmeul albastru, au, printre altele, halucinante conversaţii despre dra­goste. Sunt inspirate din minunata poveste de iubire dintre tine şi soţul tău, actorul Gabriel Fătu?

- Cărţile mele sunt inspirate din ceea ce trăiesc. Pornesc de la realitate şi mă salvez în fantasmă.

- Puternică, nonconformistă, de succes... Cum poate fi cucerită o femeie ca tine?

- Mă fascinează oamenii care sunt în permanentă căutare de sine, în permanentă căutare de Dumnezeu, oamenii care sunt oneşti, demni, oamenii care nu-şi vând sufletul, care ştiu să te privească în ochi, să as­culte, care nu ştiu să obosească, care se minunează, care rămân uimiţi, care se bucură, care visează, care n-au limite, care n-au prejudecăţi... pe scurt, oamenii care (se) dăruiesc şi sunt copii.

- Ce proiecte ai pe masa de lucru în primăvara asta care s-a dezlănţuit aşa de năvalnic?

- Lucrez la unul dintre cele mai frumoase texte pe care le-am citit vreodată, o poveste-basm, "Mecanica inimii", cu o distribuţie ideală: Maia Morgenstern, Marian Râlea, Marius Manole, Medeea Marinescu şi Vlad Zamfirescu/George Remeş. Un spectacol care va avea premiera pe la începutul lui mai, la Teatrul Bulandra, şi care seva bucura de prezenţa autorului, Mathias Malzieu. Este genul acela de text care-ţi umple sufletul de bucurie.

- O ultimă întrebare, mai degrabă o curiozitate personală: de ce Chris?

- Pentru că părinţii mei au vrut un băiat şi aşa trebuia să îl cheme.

Foto: CĂTĂLINA FLĂMÂNZEANU (5)