Doi prieteni
Îl remarcase încă din toamnă, de la primele cursuri de la Facultatea de Informatică din București, pe Alexandru, colegul lui nevăzător, care visa să devină programator. Îl simțise mai motivat decât pe ceilalți studenți: nu lipsea de la niciun curs, chiar dacă drumul spre facultate era, de fiecare dată, un calvar, prin traficul și agitația, cu rost și fără rost, a Bucureștiului. Să schimbi mai multe mijloace de transport în comun, să stai, minut de minut, cu frica în sân că vei pierde autobuzul care te duce mai aproape de facultate și să depinzi, mai ales să depinzi, întotdeauna, de câte un om cumsecade, care să se oprească din ale lui și care să te conducă, de braț, prin bezna Bucureștiului tău de student în anul I... Dar, cu toate obstacolele, Alexandru ajungea mereu printre primii la cursuri și sorbea vorbele profesorilor și ale colegilor săi, cu ochii închiși, ca-ntr-o profundă meditație. Pe Ionuț l-a impresionat tenacitatea lui. Au devenit prieteni: Alexandru, studentul nevăzător de la Informatică, și Ionuț, marea vedetă a facultății, cel care uimea America, la numai 19 ani, la un mare concurs de inventică, informaticianul pe care se bat gigantul Google și marile universități din Statele Unite, adolescentul pe care revista "Time" l-a inclus printre cei mai influenți zece tineri ai lumii, pe 2013. Alexandru și Ionuț au devenit prieteni, au început să vorbească în pauze, să sporovăiască despre tot felul, dar mai ales despre pasiunea lor comună, programarea. Așa, din vorbă în vorbă, Alex i s-a destăinuit lui Ionuț despre cât de greu îi era să se descurce de unul singur prin București: "Aud că vine un autobuz, dar de unde să știu dacă e cel bun pentru mine? Când nu găsesc pe nimeni în preajmă, nu mă pot descurca". Și, atunci, ce s-a gândit Ionuț? Ce-ar fi să lase puțin deoparte proiectele la a căror perfecționare lucrează, precum mașina care se conduce fără șofer (pentru care a luat marele premiu, de 75.000 de dolari, la concursul Intel, din Statele Unite) și să se dedice unei aplicații pentru telefoanele mobile inteligente, prin care acestea să îi poată ghida, vocal, pe nevăzători, prin labirinturile orașelor? I-a promis lui Alexandru că acesta va fi proiectul său de suflet în perioada următoare și s-a apucat, febril, de lucru. Nimic nu-l motivează mai mult pe Ionuț decât să știe că ideile și munca sa pot schimba în bine viața unui om. Darmite acum, când e vorba despre un coleg și un prieten!
Telefonul care știe tot
"Eu nu am făcut niciodată aplicații sau programe cu gândul de a le vinde, de a le comercializa. Sunt programatori și programatori. Unii fac site-uri pentru magazine de colț de stradă, alții încearcă să schimbe lumea. Eu, unul, acum lucrez în primul rând ca să învăț mai mult. Iar dacă rezultatul muncii mele poate ajuta sau poate schimba în bine viața unui singur om, atunci mă simt cu adevărat împlinit", spune Ionuț. Zecile de diplome și premii, zecile de mii de dolari câștigați la concursurile naționale și internaționale nu l-au schimbat prea mult. I-au dat doar certitudinea că e pe drumul cel bun. Că pasiunea sa pentru informatică și pentru experimente, care unora le-ar putea părea timp pierdut la calculator, e adevăratul său talant primit de la Dumnezeu. E darul din care el însuși poate dărui celorlalți.
De aceea, gândul de a-și ajuta colegul de grupă a fost cel mai firesc gând pentru Ionuț. "Uite, așa îmi vin, câteodată, ideile pentru invențiile sau pentru programele la care lucrez, vorbind cu oamenii", îmi spune Ionuț. "Aplicația de telefon mobil pe care o fac pentru colegul meu va fi capabilă să-i citească omului, cu voce tare, orice texte afișate prin oraș, va putea să-i spună în fața cărui produs se găsește într-un magazin, să-i explice valoarea bancnotei pe care o scoate din buzunar, să-i citească numărul autobuzului care vine în stație. În final, ideea ar fi ca telefonul să fie capabil să citească chiar și cărți pentru cei nevăzători. Practic, telefonul trebuie doar să filmeze pagina respectivă, pentru ca apoi să o recunoască și să o citească. Când va fi gata aplicația, colegul meu va trebui doar să îndrepte camera foto a telefonului spre autobuzul care vine, pentru a afla dacă e 113 sau 313, de exemplu. Va mai fi și o componentă de orientare pe modelul GPS-urilor de la mașini. Când se deplasează, o persoană cu dizabilități de vedere ar vrea să știe ce magazine are în drum, ce școli, ce instituții...". Ionuț mai are de lucru la programul său, dar promisiunea către prietenul său e promisiune...
Definiția pasiunii
Ionuț îmi vorbește cu o pasiune ieșită din comun, de parcă ar comenta cu colegii meciul de fotbal de aseară. Informatica e viața lui și tot ce ține de ea e palpitant, e provocator, e irezistibil. Mai palpitant, mai provocator, mai irezistibil decât orice ieșire la bere, pe terasă, ori la discotecă ori la o miuță. "Pur și simplu, asta simt. Asta e viața mea. Pentru mine nu este un sacrificiu atunci când stau cu orele în fața calculatorului, încercând să-i dau de cap unei probleme de programare". Mă privește în ochi și îmi zâmbește copilăros, ca și cum m-ar încerca: îl cred sau nu îl cred cu adevărat? Vorbește cu firescul cu care trebuie să-și fi stupefiat profesorii de gimnaziu cu soluțiile sale informatice, învățate din cursuri universitare. Îi spun că tocmai mi-a dat una dintre cele mai frumoase definiții ale pasiunii. Abia atunci își retrage ștrengăreala din zâmbet...
Venise la întâlnire tot într-un suflet, cu sacoul umflat de vânt și cu cravata fâlfâind peste umăr, căci era într-o mică întârziere, iar lui Ionuț, băiatul respectuos și mereu îndatoritor, care vorbește cu "dumneavoastră" și "săru'mâna" la telefon și care spune "mulțumesc" de câte ori are ocazia, nu-i place deloc să întârzie. "Îmi cer scuze...", mi-a spus, după ce am făcut cunoștință, "... am invitat la mine un coleg de grupă să vorbim despre o aplicație și ne-am întins cu poveștile și cu lucrul până târziu azi-noapte". Se întâlnise chiar cu Alexandru, colegul nevăzător. "Am vrut să-i arăt cum am avansat cu programarea și să-l rog să-mi spună cum i se pare. Mi-a făcut observații pe care numai cineva care nu vede le poate percepe ca fiind atât de importante", spune Ionuț.
Mă uit cu admirație la Ionuț, adolescentul din Râmnicu Vâlcea, ale cărui invenții și soluții informatice au uimit Occidentul și au făcut să se vorbească la superlativ despre România în anii din urmă. Dar ceea ce mă impresionează în mod special nu e neapărat performanța lui profesională, cât dorința de a face bine și de a fi de folos, o solicitudine tot mai rară în ziua de azi. Ionuț n-a fost pervertit de calculator, deși, la fel ca toți cei din generația sa, își petrece zile și nopți în fața ecranului. Reușitele sale și, mai mult decât atât, felul său de a fi sunt demonstrația că depinde numai de noi să luăm ceea ce e bun din calculator și din Internet și să ne ținem deoparte de tentațiile nefaste ale acestora. La câtă informatică știe, Ionuț putea deveni oricând un hacker, un infractor informatic de primă mână. Am fi auzit atunci despre el în deschiderea unui jurnal de știri și l-am fi văzut ridicat de "mascați" pentru cine știe ce fraudă cu șase zerouri în coadă. Dar despre Ionuț se vorbește doar în coada telejurnalelor, acolo unde se îndeasă, înainte de "Starea vremii", poveștile despre oameni speciali, care fac cinste României...
Băiatul din "Hackerville"
De fapt, Ionuț s-a născut chiar în fieful hackerilor, al infractorilor informatici, în "Hackerville", așa cum e cunoscut orașul Râmnicu Vâlcea în Occident, mai ales în America, ținta favorită a acestora. Sume uriașe, milioane de dolari și daune comerciale sau de imagine greu de evaluat sunt pagubele pe care, an de an, hackerii din Râmnicu Vâlcea le produc în Statele Unite, prin accesarea unor conturi bancare, prin vânzarea de bunuri fictive pe Internet sau prin blocarea site-urilor unor persoane sau instituții de cel mai înalt nivel, cum ar fi cele ale NASA (Agenția Spațială Americană) sau ale Pentagonului, Departamentul Apărării al Guvernului SUA. Nimic nu le-a scăpat hackerilor vâlceni, fie că voiau doar să demonstreze că sunt atât de buni încât pot detecta slăbiciunile unor sisteme informatice, fie că voiau să se îmbogățească peste noapte, prin comiterea de infracțiuni cibernetice. Renumele hackerilor noștri a ajuns repede peste ocean, acolo unde Hackerville-ul vâlcean a ajuns la fel de cunoscut și de temut precum Dracula. La Râmnicu Vâlcea, un oraș cu puțin peste 100.000 de locuitori, anual, în jur de 100 de persoane sunt asociate infacțiunilor informatice comise de hackeri, fiind reținute și investigate. În acest "Hackerville" românesc, în capitala infracțiunilor făcute de băieți deștepți sau șmecheri, ascunși în spatele calculatoarelor, a crescut Ionuț Budișteanu. La numai trei ani, s-a trezit, dintr-o pură întâmplare, cu un calculator în casă, primit de părinții săi în contul unei datorii. Puteau să-l vândă și să-și recupereze banii, pentru că pe vremea aceea, prin 1996, computerele erau foarte rare și foarte scumpe în România. Fără a avea vreo tangență cu domeniul informaticii, părinții s-au gândit, totuși, că un calculator e ceva de viitor și că i-ar putea fi util micuțului Ionuț. Cel mic a prins drag de computerul 386 și petrecea ore întregi în compania jocurilor, departe de răutatea copiilor din cartier, care-l marginalizau, invidioși pe faptul că părinții lui, având un magazin în zonă, treceau drept oameni cu bani. "Cred că și asta m-a împins spre calculator. Unii copii se purtau urât cu mine, îmi furau jucăriile și alte lucruri de genul acesta...", reușesc să-l descos pe Ionuț.
Singur acasă, cât timp părinții lui erau ocupați cu afacerea pe care o conduceau, Ionuț Budișteanu a deprins de mic, fără să-l învețe nimeni, doar din intuiție și pe principiul că "încercarea moarte n-are", tainele computerului. A învățat și puțină engleză, a înțeles cum funcționează comenzile de bază, iar apoi o lume fascinantă s-a deschis înaintea sa: lumea jocurilor pe calculator. Fabuloasele personaje ale jocurilor au devenit, pentru câțiva ani de zile, cei mai buni prieteni ai săi, tovarăși de nădejde pe tărâmurile imaginației, departe de pizma băieților din cartier.
Micul Einstein
Prin clasa a III-a, la vârsta la care alții abia dibuiesc tainele calculatoarelor, Ionuț se săturase deja, până peste cap, de jocuri. Descoperise ceva mai pasionant de atât în paginile revistelor despre computere: câteva trucuri care te ajutau să-ți creezi propriul tău joc. "Revistele îți recomandau un program și îți explicau acolo, pas cu pas, ce trebuie să faci ca să îți construiești propriile tale personaje. Mă gândeam că pot avea propriul meu «Război al stelelor»", povestește Ionuț, cu ironia expertului de 20 de ani. Doi ani a încercat să aplice trucurile din reviste, fără prea mare succes. Era cât pe ce să dezarmeze, când, în clasa a V-a, văzându-l cât de multe știe despre calculatoare, o profesoară cu har l-a prins pe Ionuț în "capcana" informaticii. "Dacă înveți informatică, într-o zi vei putea să-ți creezi propriul joc de calculator!", i-a spus. Deci, asta îi lipsea lui, de nu izbutise?! Atât i-a trebuit ca să pună burta pe cartea de informatică! Au urmat participări și premii la concursurile județene și naționale, iar apoi cooptarea în lotul național de Informatică, pentru participarea la concursuri în afara României. Numai că, de la o vreme, nici informatica teoretică, în felul în care a fost și este ea predată la noi, atât la nivel preuniversitar, cât și la nivel universitar, nu l-au mai satisfăcut pe micul geniu născut în "orașul hackerilor". "La noi se pune prea multă bază pe teorie și prea puțină pe practică. E interesant să rezolvi o problemă de informatică teoretică, dar la sfârșitul orei, ai ajuns la rezultatul final, ai răspuns la întrebarea inițială și cam atât. E prea puțin, pe când, dacă faci un program informatic care îți ia câteva săptămâni sau luni bune, ajungi la un rezultat palpabil, la un rezultat cu aplicații practice, care răspunde, spre deosebire de problemele din culegeri, la mai multe întrebări, nu la una singură, care răspunde, la o adică, la nevoile unor oameni", îmi explică Ionuț.
S-a apucat să facă programare serioasă, încă înainte de a ajunge la liceu, folosind programe sau limbaje de programare pe care nici profesorii lui nu le stăpâneau. A început să participe la concursuri cu aplicațiile inventate în laboratorul pe care și l-a construit singur la Râmnicu Vâlcea și în care a investit câteva mii de euro. Acolo, la marile concursuri, a întâlnit, în jurii, elita informatică a României, profesori universitari, specialiști în soft-uri, mari antreprenori din domeniu. Asculta cu religiozitate observațiile acestora, legate de ce se putea îmbunătăți în programele pe care le scrisese și, astfel, păstrând corespondența cu acești "guru" ai domeniului, a avut acces la cursuri universitare de top încă din clasele VII-VIII. Între timp, premiile și diplomele se adunau cu zecile, iar lumea înțelesese că avea de-a face cu un mic geniu: puștanul Ionuț Budișteanu.
Așteptându-l pe Dumnezeu
Performanțele la care ajunsese în programare și confirmarea valorii sale, care venea din toate părțile, l-au convins pe Ionuț că trebuie să se dedice total informaticii. Marea sa pasiune tindea tot mai mult spre excelență. Nu exista moment al zilei în care să nu stea, absorbit, cu ochii în manualele și în cursurile universitare de informatică. Citea Info în timp ce profesorii predau alte materii, citea Info și în pauze, citea Info și în timpul miuțelor de la orele de educație fizică, materie la care - detaliu biografic tipic pentru un geniu distrat și neînțeles! - a ajuns să fie corigent!!!
Succesele sale naționale și internaționale, ca și faptul că nu acorda o prea mare atenție celorlalte materii din programă, au făcut, cu timpul, din Ionuț Budișteanu un elev nu foarte popular la liceul din Râmnicu Vâlcea la care învăța. S-a ajuns până acolo încât i s-a interzis accesul în laboratorul de informatică, sub pretextul că, la cât de bine se pricepe la computere, ar putea fi el însuși unul dintre faimoșii hackeri care au băgat spaima în America! Apoi, de câte ori pe conturile de poștă electronică ale profesorilor veneau mesaje injurioase de pe adrese clonate, tot el era suspectul de serviciu... Dar nici aceste obstacole nu l-au împiedicat să-și urmeze pasiunea. "Aici, părinții mei, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu informatica, m-au sprijinit foarte mult. Au înțeles că, deși adormeam uneori, noaptea, cu capul pe tastatură, nu o făceam ca să mă joc sau ca să pierd vremea. Au văzut că-mi place ce fac și că aveam performanțe în programare și m-au susținut. Tata m-a însoțit la peste 100 de concursuri la care școala nu m-a sprijinit nici măcar cu transportul. Era rupt de oboseală de la condus și uneori ațipea în sălile întunecate în care eu făceam prezentări la retroproiector... Le sunt recunoscător pentru că au fost genul de părinți pe care nu i-a interesat să fiu un elev de 10 pe linie, ci să îmi urmez talentul și pasiunea", povestește Ionuț.
Nu se consideră un geniu, repetă asta cu obstinație. E doar un om care muncește foarte mult. "Obișnuim să spunem că, pentru a face ceva important, 99% e muncă și restul e har divin. Toți ne naștem cu harul divin. Problema e dacă avem vreo pasiune", îmi spune Ionuț, sentențios, întărind fiecare silabă a crezului său. Muncește atât de mult și îi place atât de mult ceea ce face, încât a ajuns să învețe de unul singur materii pe care le ignorase în școală și care acum îi sunt necesare în dezvoltarea aplicațiilor sale. Deși nu-i plăcea fizica, a ajuns să știe electronică și optică la cel mai înalt nivel. Altfel, nu ar fi putut dezvolta modelul mașinii care se conduce singură! Deși era submediocru la biologie, acum stă și citește tratate întregi pentru aplicațiile sale care îi ajută pe nevăzători să aibă o viață mai ușoară. "Vedeți, asta e frumos și provocator în meseria mea, fiecare nouă aplicație îmi deschide o nouă lume!", spune Ionuț, cu zâmbetul său nedezlipit de pe obraz, un zâmbet sincer și luminos, deși a fost exersat în atâtea și atâtea fotografii de podium, însoțite pretutindeni de steagul tricolor al României. Un zâmbet biruitor, în spatele căruia stau zile și nopți de muncă. Zile și nopți de muncă în așteptarea acelui strop de inspirație divină, fără de care Ionuț știe că nu poate ieși niciun lucru mare. Acel 1% pe care Dumnezeu îl dă celor ce pun 99% muncă și 100% credință în ceea ce fac.
Suntem la capătul discuției noastre și aș vrea să-i mai pun lui Ionuț o singură întrebare: de ce, de fiecare dată când câștigă un premiu, are cu el steagul național? De unde îi vine patriotismul? Răspunsul nu se lasă așteptat: "Patriotismul e ceva ce simți, nu se poate descrie. Pur și simplu sunt mândru că sunt român și sunt mândru să arăt asta lumii întregi. Victoriile mele nu ar fi la fel de frumoase și de împlinite dacă nu le-aș împărtăși cu românii mei. Vreau ca lumea să știe de ce sunt capabili românii, să știe că putem și noi, nu doar americanii sau chinezii. Mama mi-a dăruit și un frumos costum național, pe care îl îmbrac cu mândrie la recepțiile în care le vorbesc străinilor despre țara mea și despre obiceiurile noastre. Fac reclamă bună României cât pot de mult, le spun tuturor ce țară frumoasă avem, ce mâncăruri delicioase fac mamele noastre și ce oameni «de gașcă» sunt pe la noi."
Pe scurt
Ionuț Alexandru Budișteanu s-a născut la Râmnicu Vâlcea, de Ziua Națională a României, pe 1 decembrie 1993. Tânărul informatician s-a remarcat prin numeroasele sale premii obținute la concursuri internaționale de mare calibru, în Phoenix, Houston, Yale, Pittsburg (SUA), Taipei (Taiwan), Ankara (Turcia), Guadalajara (Mexic) etc. A devenit cunoscut în întreaga lume după ce și-a adjudecat, anul trecut, marele premiu "Gordon E. Moore", în valoare de 75.000 de dolari, în cadrul concursului "Intel International Science and Engineering Fair" (Intel ISEF 2013), una dintre cele mai importante competiții de știință și inginerie din lume pentru liceeni.
Invenția cu care a câștigat vizează folosirea inteligenței artificiale în scopul creării, la costuri foarte mici, a unei mașini care se conduce singură. Cu un sistem format din camere video, radar și soft-uri avansate, automobilul gândit de Ionuț se poate autoconduce, în perfectă siguranță, până la viteze de 50 km/h, poate recunoaște cu acuratețe obstacolele de pe traseu și nu ar costa decât 4.000 de dolari, față de 75.000 cât costă varianta celor de la Google.
Invențiile lui Ionuț au atras atenția unor mari firme, precum Tesla Motors sau Google, ca și al unor mari universități americane. Cu toate acestea, Ionuț a ales să urmeze cursurile unei Facultăți de Mate-Info din București. Deși a câștigat din concursuri, numai anul trecut, peste 90.000 de dolari, Ionuț a rămas un băiat modest: locuiește într-un cămin din Grozăvești, circulă cu mijloacele de transport în comun și nu a uitat să spună "mulțumesc".