Sfinţii plutitori şi alte vedenii miraculoase

Aerul transformat în cenuşă

"Stăteam aşezaţi pe pământ, mai mulţi oameni, pe un singur şir. Prin faţa noastră, cu paşi domoli, se plimba Sai Baba. Deodată, s-a oprit în dreptul pro­fe­sorului Karlis Osis, a întins mâna dreaptă, cu palma deschisă în jos, către pământ şi, cu degetele răsfirate, a început să realizeze în aer cu repeziciune mişcări cir­culare. În câteva secunde, sub pal­ma sa, ca de ni­că­ieri, a apărut o substanţă cenuşie, sub formă de gra­­nule, asemănătoare unui nisip. Cu toţii priveam ulu­­iţi cum particulele se transformau, treptat, în ce­nu­şă. Sai Baba a ridicat mâna şi pulberea s-a disipat pes­­te capetele noastre. «Magicianul» stătea chiar în fa­ţa ochilor noştri, la mai puţin de un metru, şi pot con­­firma, fără putinţă de tăgadă, că cenuşa se ma­te­ria­lizase doar din aer", povestea Erlen­dur Haraldsson, renumit cerce­tător, profesor de psihologie la Univer­si­tatea din Islanda. În anii '70, profe­sorul Haraldsson, împreună cu Karlis Osis, cercetător în domeniul pa­ra­nor­malului, au avut ocazia să îl întâl­neas­că pe faimosul mistic indian Sai Baba şi, conform afir­ma­ţiilor celor doi savanţi, au fost martorii unor ade­vărate minuni.
Sathya Sai Baba, născut în 1926, într-un cătun în­de­părtat al statului Andhra Pradesh din sudul Indiei, este cunoscut în întreaga lume sub nu­mele de "Ava­tar", ceea ce în credinţa hindusă reprezintă încarnarea umană a Divinităţii. Despre el se spune că avea ca­pacităţi paranormale, fiind înzestrat cu darul clar­vi­ziunii şi al telepatiei. Conform martorilor, gurul in­dian avea puterea de a transforma aerul, concre­ti­zân­du-l în mod mira­cu­los în diferite obiecte, în alimente sau în vibhuti, cenuşa sacră, atot­vindecătoare. Sub privirile a mii de oameni, inclusiv maeştri ai iluzio­nismului sau oameni de ştiinţă, Sai Baba, prin puterea minţii, făurea din aer bijuterii din aur, inele şi lanţuri scumpe, pe care le oferea mulţi­mii. Uleiuri parfumate se iveau ca de nicăieri, din văzduh, prelingându-i-se din degete.
Deşi a fost un personaj extrem de controversat, ni­meni nu a reuşit vreodată să dovedească că "mira­co­lele" săvârşite de Sai Baba sunt simple trucuri ilu­zio­niste. Capacităţile sale au fost socotite de unii demo­nice, dar câţi oameni cu asemenea puteri miraculoase nu au fost consideraţi ca fiind în slujba diavolului, prigoniţi, torturaţi, arşi pe rug, chiar de către Biserica care, câteva secole mai târziu, i-a trecut în rândul celor sfinţi?
Despre Marele Mucenic Ciprian de Cartagina ca­re, la finele vieţii, a suferit o moarte martirică, pen­tru refuzul său de a se lepăda de Dumnezeu şi a reveni la credinţa politeistă, se spune că în copilărie şi adoles­cenţă a fost sub oblăduirea diavolului. Scrierile vechi po­vestesc că tânărul, încredinţat unui vrăjitor, de­prinsese "meşteşuguri drăceşti", reuşind "a schim­ba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi." Se pare că el avea puterea de a se ridica în văzduh, de a pluti printre nori, de a umbla pe ape. Dar oare aceste abi­lităţi miraculoase i-au dispărut Sfântului Ciprian odată cu primirea Tainei Sfântului Botez, sau Muce­nicul, ce fusese din naştere înzestrat cu haruri divine, doar îşi călăuzise forţele în slujba Celui de Sus, întru apărarea creştinismului?

Sfinţii care plutesc în văzduh

În mai toate culturile şi religiile lumii există le­gende şi istorisiri despre personaje enig­matice care, doar prin puterea minţii, reuşeau să făurească din văzduh obiecte con­crete, materiale. În scrierile reli­gioa­se există multe referiri la călu­gări creştini care, asemeni lui Hristos, aveau puterea de a "produce din nimic" alimente, oferind astfel hrană celor nă­păs­tuiţi de soartă. Unul din­tre primii călugări ai lavrei Pecerska din Kiev, Feo­do­sie, în veacul al XIII-lea, a umplut, de nenumărate ori, prin forţe mira­cu­loase, hambarele mânăs­tirii. Astfel de capacităţi au deţinut mai mulţi asceţi ruşi isihaşti, printre care şi Sfântul Serghie de Ra­donej, numit şi "îngerul păzitor al Rusiei", despre care se spune că avea şi darul de a se ridica în văzduh.
Se povesteşte că în chilia unde se ne­voia a fost adus odată un mujic ca­re căzuse grav bolnav. Sfântul Serghie a rugat oa­me­nii să iasă afară din odaie şi, îngenunchind, s-a cufun­dat în molitvă. Deodată, mu­ribundul şi-a venit în sim­ţiri şi l-a văzut pe Sfântul Ser­ghie stând în genunchi, doar că nu pe pământ, ci plutind în aer, deasupra po­delei.
Deşi pare incredibil, asemenea ca­zuri nu sunt sin­gulare. Aproape toate re­ligiile lumii pomenesc despre feno­menul levitaţiei. În credinţele orien­tale, omul poate atinge această stare în mod conştient, prin di­verse practici, prin profundă meditaţie, prin stăpâ­nirea artei respiraţiei sau controlul cir­culaţiei energiei vitale. În creştinismul răsăritean există sute de exem­ple de sfinţi care, prin puteri miraculoase, s-au înălţat în aer. Se spune că Serafim de Sarov, în timpul rugă­ciunilor, se desprindea de pământ, levitând minute în şir, iar Sfântul Vasili Blajenâi cel nebun întru Hristos, sub privirile a sute de oameni, s-a ridicat în văzduh, călcând pe apa râului Moscova.
Olivier Leroy, scriitor şi teolog ro­mano-catolic, în celebra sa carte, "Le­vitaţia", susţine că în catolicism au existat peste două sute de sfinţi care, conform cronicilor şi scrierilor reli­gioase, aveau capacitatea de a levita. Poate cel mai uluitor caz a fost cel al călu­gărului franciscan Iosif din Cuper­tino (Giuseppe Desa), cel care se avânta brusc în văzduhuri, plutind în aer ore în şir.

Călugărul cu aripi

Giuseppe Desa s-a născut în anul 1603, într-o fa­milie de ţărani săraci din satul Cupertino, situat în su­dul Italiei. Încă din primii ani a fost un copil neobiş­nuit de pios, exprimându-şi în nenumărate rânduri do­rinţa arzătoare de a îmbrăca rasa monahală. La 17 ani a fost primit, ca frate laic, într-o mânăstire de călugări din Ordinul Capucinilor şi, la scurt timp, a fost trimis să studieze teologia. Se pare însă că tânărul Giuseppe nu era prea ager la minte şi nici nu avea prea mult drag de carte, astfel că, după câteva luni, că­lugării i-au cerut să părăsească mânăstirea, con­si­derându-l nevrednic. Dar dragostea de Dumnezeu şi spi­ritul său perseverent i-au dat tăria de a merge mai departe pe calea pe care de mic dorise să păşească. Călu­gă­rii franciscani de la mânăstirea de lângă satul natal l-au pri­mit în rândurile lor şi, în 1628, a fost hi­ro­tonit. Se pare ca la scurt timp după aceasta, au în­ceput să se manifeste abili­tăţile sale "suprana­tu­rale". Mărtu­riile epocii afirmă că se autoflagela pentru a atinge starea de extaz religios şi apoi, în profundă rugă­ciu­ne, se ridica în aer. Prima oară când mulţimea l-a văzut plutind în văzduh a fost în ziua Săr­bătorii Sfântului Francisc de Assisi. Fratele Iosif participa la procesiune, alături de ceilalţi călugări şi credincioşi, când, deodată, s-a des­prins de la pă­mânt, menţinân­du-se în aer, deasupra mulţimii. Oa­me­nii îl priveau năuciţi, cu gurile căscate, încremeniţi de spaimă. Când a revenit pe pământ, Iosif parcă s-a dezmeticit şi, realizând ce se întâmplase, a fugit, ascunzându-se în casa mamei sale.
După acest "incident", viaţa călugărului Iosif s-a schimbat cu desăvârşire. În timpul rugăciunilor, de câte ori cânta imnuri bisericeşti sau doar la auzul nu­melui Mântuitorului, fratele Iosif cădea într-o stare de semi-conştienţă, se înălţa în văzduh, plutind în aer deasupra confraţilor săi. Asemenea "zboruri" neaştep­tate au avut loc şi în timpul slujbelor bisericeşti la care participau toţi credincioşii comunităţii, tulburându-i. Astfel că episcopul mânăstirii s-a văzut nevoit să ceară ca fratele Iosif să fie mutat într-un alt aşezământ duhovnicesc, mai retras, cu speranţa că acolo sufletul său se va domoli.
Şi aşa a început periplul bietului frate Iosif, ce ajunsese să fie prigonit, mutat dintr-o mânăstire în alta, judecat pentru "îndeletniciri diavoleşti". A fost supus la interogatorii chinuitoare şi suspectat de ere­zie. Scrierile religioase povestesc că fratele Iosif a ajuns până la Roma, în faţa Suveranului Pontif Urban al VIII-lea. Se spune că atunci când s-a aplecat smerit să-i sărute picioarele vicarului lui Hristos, "călugărul cu aripi", aşa cum fusese supranumit, s-a simţit deo­da­tă inundat de o veneraţie atât de profundă, încât s-a ridicat în aer. Pontiful a fost atât de profund impre­sionat de minunea pe care o văzuse cu ochii săi, încât a propus ca fratele Iosif să fie sanctificat, dar, din pă­cate, Papa Urban al VIII-lea a murit înaintea călu­gărului Iosif.
În 1663, după mai bine de 18 ani de peregrinări prin diferite mânăstiri, după ani de izolare completă, de cercetări şi interogatorii interminabile, călugărul cu aripi şi-a luat, în sfârşit, ultimul zbor către Slava Cerului, de data aceasta fără de întoarcere. În ultimele sale zile, deşi suferea din cauza bolilor care îl năpă­diseră, părea fericit de călătoria care avea să urmeze. După taina spovedaniei, a spus cu zâmbetul pe buze: "Măgarul a început deja să urce pe munte!". Patru ani mai târziu, Giuseppe Desa a fost sanctificat, şi astăzi Sfântul Iosif este patronul spiritual al călă­torilor, al aviatorilor, astronauţilor şi al oamenilor cu deficienţe mintale.

Levitaţie sub lupa ştiinţei

Abia peste câteva veacuri abilitatea de a levita nu a mai fost socotită un instrument diavolesc şi a în­ceput să fie atent studiată de cercetătorii din diverse do­menii. În 1868, comunitatea oamenilor de ştiinţă avea să fie zguduită de una dintre cele mai mari con­troverse ale secolului al XIX-lea. Ziarele britanice ale vremii titrau cu litere mari, pe prima pagină: "Cazul straniu al omului care zboară". În articolele co­tidianelor se relata cum mediumul scoţian Daniel Dunglas Home, sub privirile mai multor membri ai unei societăţi filantropice, s-a desprins de pământ, fă­ră ajutorul vreu­nui mecanism, s-a ridicat în aer, a zbu­rat pe fereastra imo­bilului în care se aflau şi, ră­sucin­du-se în aer, a re­intrat în zbor pe o altă fe­reastră.
Pentru a convinge că nu este nici şarlatan, nici ilu­zio­nist, Home a acceptat să ofere mai multe de­mons­traţii, levitând sub atenta ur­mă­rire a medicilor, fizicie­nilor, jurnaliştilor. Iată ce scria editorul cotidianului american "The Hartford Times": "Deodată, când nimeni nu se aştepta, dom­nul Home s-a înălţat în aer. În acel moment, îl ţineam de mână. M-am uitat ime­diat la picioarele lui: Home levita în aer, la 30 de cen­timetri de podea. Apoi a coborât pe duşumea şi iarăşi s-a ridicat în aer. Miş­carea s-a repetat de două ori, iar a treia oară, Home s-a urcat până la tavan!"
Se pare că martori la "zborurile" sale au fost şi oameni celebri, ca Napoleon al III-lea, regina Ţărilor de Jos, Sofia de Württemberg, scriitorul Mark Twain. Savanţii nu au reuşit să demonstreze că Dunglas Home a fost un farsor, ajungând la concluzia co­mu­nă că, dacă Home nu levitează, înseamnă că el este cel mai mare maestru al inducerii sugestiei hipnotice.

O confirmare neaşteptată

În ciuda numeroaselor mărturii despre oameni care deţin abilitatea de a se înălţa în văzduh, de a con­trola forţele aerului şi de a-l transforma, concreti­zându-l în obiecte palpabile, asemenea cazuri au fost socotite, timp de decenii, ca fiind miracole sau feno­mene la graniţa dintre ficţiune şi legile uneori contro­versate ale ştiinţei.
În anul 2012, însă, cercetătorii ruşi de la Univer­sitatea din Celiabinsk, din Urali, au anunţat o posibilă descoperire senzaţională, care ar putea explica aceste fenomene percepute ca fiind paranormale. Experţii au emis ipoteza că gazele din care este compusă at­mos­fera Pământului îşi pot modifica numărul atomic, transformându-se în alte elemente chimice. Asta înseamnă că, cel puţin teoretic, aerul se poate meta­morfoza. Iar pentru aceasta, este nevoie doar de o descărcare electrică de o anumită putere. "Aerul se compune din gaze uşoare, ceea ce înseamnă că radia­ţiile electromagnetice ar putea sintetiza din el diferite elemente. Astfel, cel puţin în teorie, se poate explica fenomenul materializării aerului şi levitaţia. Ar putea fi vorba despre o compactare a aerului, în aşa fel încât oamenii să poată merge, efectiv, prin văzduh", susţine Serghei Godin, fizician, cercetător al Universităţii din Celiabinsk.

Furtunile îmblânzite

În cronica veche rusească intitulată "Poveste despre anii trecuţi", ce datează din veacul al XI-lea, se povesteşte despre capaci­tă­ţile uimitoare ale sla­vilor, nu numai de a se ridica în văzduh şi de a călă­tori astfel prin spa­ţiu, dar şi despre puterile lor de a subjuga şi dirija "duhurile" aerului. Se spune că ştiau să citească informaţiile ascunse în forţele vân­tului, ştiau să inter­pre­teze mesajele transmise de na­tură. Conform credinţei lor, aerul ascundea informaţii des­pre trecut şi viitor, semne, aver­tizări, prorociri ce le erau trans­mise direct din Cer. Numai marii în­ţelepţi, magii şi "citito­rii în stele" puteau să citească şi să descifreze aceste mesaje. Se pare că slavii ştiau, de ase­me­nea, să controleze forţele naturii, folosindu-le, la nevoie, atât ca arme împotriva duşma­nilor, cât şi ca metode de trata­ment sau prelungirea tinereţii.
Încă din timpuri străvechi, oamenii au visat să poată stă­pâni vremea, folosind-o ca pe o armă. Con­form specialiştilor în meteorologie, în ultimele dece­nii ale acestui secol au existat mai multe taifunuri şi uragane care s-au format în mod neobiş­nuit, brusc, de nicăieri, materia­lizându-se deodată şi manifes­tân­du-se de parcă ar fi fost manipulate. Pe bună dreptate, oamenii de ştiinţă s-au întrebat cine ar putea provoca asemenea urgii şi cine ar putea deţine asemenea capacităţi? Astfel, s-a emis ipoteza neobişnuită că ma­nifestările atmosferice, vân­tu­rile, fronturile de aer, uraga­nele, furtunile ar putea avea in­te­ligenţă, acţio­nând după pro­pria voinţă.
Ideea pare desprinsă dintr-un film ştiinţifico-fan­tastic, şi totuşi, cum altfel s-ar putea explica mărturiile zecilor de aviatori care susţin că, de nenu­mărate ori, în special în timpul zborurilor lungi, au simţit că starea vremii acţionează conform unui plan conştient, ca şi cum ar fi vie?!
Un caz de acest gen a fost relatat în anul 2010, în ziarul "Moskovskie No­vos­ti", de către Ni­colai Gavri­lov, co­lo­nel în aviaţia rusă. Pilotul a povestit cum, în urmă cu câţiva ani, în timpul unui zbor, s-a con­fruntat cu o situaţie complet anormală. "Conduceam o ex­pe­diţie în Antarcti­ca. Nimeni în lume, în afară de echi­pa noastră, nu a reuşit să parcurgă cu eli­copterul un aseme­nea zbor riscant: de pe coastele Americii de Sud, până pe ţăr­mul tărâmului în­ghe­ţat", povestea pilotul la finalul expediţiei. Se pare că aventura piloţilor ruşi a început pe drumul de întoarcere. "Totul se desfă­şurase normal. Deodată, când până la baza de aterizare mai rămăseseră doar 100 de kilometri, asu­pra elicopterului s-a abătut un vânt năprasnic, iscat ca din senin. Viteza elicop­terului a scăzut brusc la 20 de km/oră. Mai aveam combustibil pentru 40 de minute de zbor, ceea ce însemna că în 40 de minute vântul puternic ne-ar fi aruncat în apele Oceanului Pacific. Am înţeles atunci că nu mai există scăpare. Am transmis prin radio un mesaj către turnul de con­trol. Atunci, în clipele acelea de panică, s-a în­tâmplat ceva ce nu poate fi numit decât mi­racol: vântul ne-a ajutat! La altitudinea de maximum 100 de metri pe care o aveam, vântul a scăzut brusc, în timp ce de la turnul de control ni s-a comu­nicat că el con­tinua să bată la sol cu o viteză de peste 180 de km/oră. Viteza lui s-a modificat, ca şi cum aerul ar fi vrut să ne salveze, ca şi cum ar fi fost viu!"

Enigma templelor vechi

Cu toate cunoştinţele pe care astăzi ştiinţa le deţine, structurile gigan­tice din piatră, răspândite pe întreaga planetă, repre­zintă încă pentru savanţi o enigmă. Cum au fost ri­dicate blocurile uriaşe din piatră care alcătuiesc Pi­ramidele din Egipt? Care a fost tehnica de cons­truire a Templului lui Ju­piter din Liban, care este format din blocuri grele de peste 100 de tone? Şi cum au deplasat băştinaşii din insula Paştelui statuile ce cântăresc peste 70 de tone şi au o înălţime de mai bine de zece metri? Con­form unei teorii, un răspuns posibil ar fi acela că îna­in­taşii noştri deţi­neau cunoştinţe şi capacităţi deo­sebite, care le permi­teau să înfrunte până şi gravitaţia. Oare omul modern va reuşi vreodată să descifre­ze tainele aerului şi, prin puteri acum neştiute, să se folo­sească de for­ţele sale?!