UN FUM DE PIPĂ

Claudiu Tarziu
Așteptam deja de prea multă vreme.

Îmi era tot mai limpede că nu va veni. Sosisem în fața magazinului înainte cu zece minute și m-am tot învârtit pe acolo până la ora întâlnirii, când m-am întors cu fața către vitrină, prefăcându-mă interesat de îmbrăcămintea de pe manechine. O postură detașată, care m-ar fi ajutat să nu-mi trădez surpriza, în clipa când ea ar fi apărut.
Contrastul dintre lumina amurgului de septembrie și cea electrică, revărsată din magazin, făcea din geam o oglindă îmbătrânită, pâcloasă. Încercam să surprind în ea chipul femeii așteptate, în mulțimea care umplea strada.
Se scursese greu încă un sfert de oră și eram probabil foarte caraghios, cum stăteam așa, cu ochii înfipți în peretele de sticlă, prin care, la drept vorbind, nu mai vedeam aproape nimic, pen­tru că imaginile din minte le copleșeau pe cele din realitate. Păream, fără îndoială, un lunatic. Bine că oa­menii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nicio atenție, în goana lor după cine știe ce.
Era numai vina mea pentru acest scenariu stupid. Trebuia să admit că fusese o idee destul de proastă, să invit o femeie cu care mă văzusem o singură dată, la o întâlnire în plină stradă, cu promisiunea că-i voi dezvălui un alt fel de oraș decât cel pe care îl știa. Un tărâm al secretelor și al plăcerilor rafinate... Să o invit la cină ar fi fost banal și mă temeam că aș fi deza­măgit-o, dar scenariul cu orașul îi putea stârni curiozitatea. În plus, dilua, cred, impresia de tentativă de cucerire.
La urma urmei, era o actriță celebră, cu un nume tot mai sonor în teatru și cinema, și care avea, de­sigur, o cohortă de curtezani. De ce ar fi acceptat să iasă cu mine, în lipsa unei provocări? Raționa­mente zadarnice, față de pasiunea care mă stăpânea. Trebuia neapărat să mă apropii de ea. Din clipa în care o văzusem prima oară într-o piesă de teatru, m-am în­drăgostit fără leac. Bianca devenise pentru mine o obsesie. O mai vă­zusem la televizor și în reviste, dar pre­zența ei pe scenă, în luminile ram­pei, te nău­cea. Forța ei mag­ne­tică îți smulgea inima. Era fru­moasă, cu o senzualitate pregnantă, fără ur­mă de vul­garitate în ea. Felul în care își ținea capul drept, ele­ganța mișcă­rilor, îngăduința majestuoasă din zâm­­betul ei, sonoritatea vocii, ușor răgușită dar caldă, ținuta rasată, fină, erau ale unei regine. O iradiere care te biruia...
N-am înțeles mare lucru din pie­să, căci eram subjugat. Trăiam starea adolescentului amețit prima oară de parfumul unei femei. Așa că am decis să merg să o văd din nou, în du­mi­nica următoare. Am trăit a­ceeași stare narcotică. Sufocat de emo­ție, după spectacol, i-am dus la cabină un buchet uriaș de flori și am felicitat-o pentru felul în care jucase. Tot atunci i-am făcut invitația pe care acum mă temeam că nu o va onora, deși o acceptase cu un zâmbet mic, jucăuș...

Chipuri în oglindă

Înainte de a mă întoarce pe călcâie, ca să părăsesc locul umi­linței, m-am mai inspec­tat o dată din cap până în picioare în vitrina-oglindă. Am fost aproa­pe mul­țu­mit. Dacă n-ar fi fost expresia aceea neliniștită... Dar în același moment, parcă m-am prăbușit cu liftul în gol, o sută de etaje. Bianca apăruse pe ne­așteptate, fără s-o văd. Uluirea mea a făcut-o să izbuc­nească într-un râs de copil care tocmai a câștigat un premiu. Apoi, a rămas zâm­bitoare și calmă, dân­du-mi răgaz să mă dez­me­ticesc. Luciul vitrinei nu-i știr­bea frumusețea. Dimpotrivă, îi conferea o aură de mister. Fața albă îi era încadrată de părul negru, revărsat în bucle până aproape de umeri. Ochii mari, de culoarea castanei coapte, umbriți de sprân­cene bine arcuite și gene lungi, îi străluceau ca unei pisici. Își ținea capul puțin aplecat spre umărul drept, ca și cum mi-ar fi spus: "Hai, nu te supăra! Doar te-am perpelit puțin".
Cât ne-am contemplat reciproc, mi-am mai re­venit. M-am întors spre ea, vesel și încurcat totodată.
- Bună seara, domnișoară. Ieșiți în oraș cu un necunoscut? - am întrebat-o cu un zâmbet subțire, cât să-mi sublinieze ironia prin care voiam să-mi răscumpăr îndelungata așteptare.
- Necunoscutul m-a atras întot­deauna - a răspuns amuzată. Iar noi ne cunoaștem, chiar dacă ne-am văzut prima oară la teatru. Avem prieteni comuni, și-apoi citesc și eu ziarele...
Așadar, nu eram un anonim pentru ea... Îmi văzuse numele în presă și poate citise ce scriu. M-am relaxat deodată și cred că fața mea arăta recunoștință.
- Bine, atunci să mergem - am spus, cu atitudinea celui care preia controlul. Iar ea m-a prins de mână firesc, de parcă ne cunoșteam de când lumea.

Orașul cu miros de lisianthus

Am hoinărit pe străzile din nord ale orașului, pline de case de la începutul secolului trecut, cu arhitectură sofisticată și grădini fabuloase. Ne-am tras sufletul, apoi, preț de câteva pahare de vin roșu, într-un club al cărui patron îmi era prieten, și unde un pianist cânta discret, blues. Pe urmă ni s-a făcut foame și am mâncat într-un micuț și cochet restaurant cu spe­cific grecesc, lângă foișorul de foc al târgului de odi­nioară. Și iar ne-am plimbat mână în mână, prin noap­tea fermecată a orașului. Spre dimineață, i-am cumpărat un buchet de lisianthus alb cu mov - flori sălbatice și delicate, care i se potriveau atât de bine - și, într-un final, am condus-o acasă. Eram încă în taxi, pe drum spre apartamentul meu, când mi-a tri­mis pe telefonul mobil un mesaj însoțit de o foto­grafie cu ea, ițindu-și capul din buchetul de flori: "Îți mulțumesc pentru orașul cu «miresme» de lisi­an­thus". În noaptea aceea am adormit fericit.

Ploaia fierbinte

De atunci înainte am fost de nedespărțit. O aștep­tam nerăbdător în culise, să-și termine repetițiile la teatru, pentru ca apoi să colindăm orașul, în căutarea unor locuri romantice și ferite, doar pentru noi, sau pentru a ne zăvorî în casă la mine, cel mai adesea, ori la ea, uneori, pentru a ne iubi până spre ziuă. Era un magnetism atât de puternic între noi, încât, câteodată, nu mai aveam răbdare să ajungem acasă.
Într-o zi, ne-am dat întâlnire în parcul central. Dar chiar când mă apropiam de Bianca, a început o ploaie torențială. Era cald afară, iar noi eram îmbrăcați subțire, deși ne aflam în octombrie. Ne-am adăpostit într-o cabină telefonică, uzi până la piele. Îmbrățișați, râdeam de aburii care ieșeau din noi. Pânza cămășii mele părea că se topise sub fierbințeala trupurilor, ca și rochia ei. Ne dizolvam unul în altul. Îi acopeream cu săruturi, avid, buzele, ochii, gâtul și părul și îi cutreieram febril trupul cu degetele, fără să-mi pese că un felinar de stradă, aflat la câțiva pași, lumina a giorno locul în care ne aflam. Bianca îmi răspundea cu aceeași fervoare. Ne-am oprit, puțin rușinați și mai mult amuzați, când pe lângă noi a trecut în fugă un bărbat scund și corpolent, care cu o mână încerca să-și apere de ploaie capul cu un ziar, iar cu cealaltă, să strunească un cocker spaniel care alerga ținut în lesă.
Uneori, când lucram până mai târziu, venea ea la mine, la redacție, să mă ia. De fiecare dată avea o ofrandă: o frunză uscată de mesteacăn, despre care spu­nea că mă va ține sănătos, dacă o voi purta în drep­tul inimii; o piatră colorată neobișnuit, pe care o culesese din drum, dar care avea putere miraculoasă și putea să mi-o aducă pe Bianca la o simplă atingere; un bilețel pe care scria: "Sunt a ta. Să nu uiți!"...

Un ghimpe înveninat

Dragostea o făcea pe Bianca să strălucească și mai mult. Atunci te vrăjea nu numai prin frumusețe, ci mai ales prin energia pe care o emana prin toți po­rii.
Nu mai puteam concepe viitorul decât alături de ea. Iar ea mi-a mărturisit că ar muri dacă m-ar pierde. Dar încă șovăiam. Ceva nedeslușit, ascuns în adâncuri, un gând obsedant, pe care încercasem ade­sea să-l alung, un soi de frică legată de meseria ei de actriță, atât de ofertantă și instabilă, îmi oprea cu­vintele pe care voiam să le rostesc.
"Te iubesc!" îi spusesem demult, chiar de la în­ceput. Dar altele, mai grave, erau imposibil de pro­nunțat. Mă împiedica o teamă care nu avea un obiect precis. O reținere ca în fața unei uși pe care știi că dacă o vei deschide, riști să descoperi ceva dureros. Teama aceea a căpătat formă și nume, când l-am sunat pe tata, să-i spun că aș vrea să mă căsătoresc. Mi-a zis: "Bine. Dar cu ce se ocupă fata?". "Este ac­triță, o actriță cunoscută", i-am răspuns. "Actriță? Vezi să nu te pripești. Știi cum e lumea actorilor!".
Discuția cu tata mi-a accentuat și mai mult îndoiala și am început să traduc altfel zâmbetele și aluziile cunoscuților care aflaseră de legă­tu­ra noastră. Dar, în loc să mă dezar­meze, asta m-a înverșunat. Știam că Bianca mă iubește, că este sinceră, că nu e o ușuratică. Și-apoi, cunoș­team atâtea familii de actori fericiți. Bărbați și femei care au fost sau sunt idolatrizați, care ar fi putut avea în fiecare săptămână alte iubite și alți iubiți și care, în pofida tuturor ispitelor și greutăților, rezistă în căsnicii lungi.
Eram, de bună seamă, și eu, ca și tata, victima unei prejudecăți. Pe ca­re trebuia să o înlătur radical. În răstimpul de când eram cu ea, Bi­anca nu-mi dă­duse nici măcar un singur moment impresia că ar fi capabilă să mă înșele. De altfel, nici nu avea un trecut de can-can, oricât au vânat-o revistele de profil. Bianca era, cu siguranță, dragostea vieții mele. Așa încât am dat o petrecere pentru prietenii noștri cei mai buni, în care ne-am anunțat logodna.
Apoi am plecat să sărbătorim singuri eveni­men­tul, în munți.

Cabana de vânătoare

Am vrut ca măcar o vreme, fie cât de scurtă, să nu o împart cu nimeni pe Bianca. Nici cu teatrul, nici cu redacția, nici cu amicii care ne sunau tot timpul, nici cu Facebook-ul, care amenința, de multe ori, să ne țină captivi într-o viață paralelă, nici cu grijile zil­nice, nici cu toanele părinților. Să ne dăruim unul al­tuia, la cea mai incandescentă cotă cu putință. De aceea am ales un traseu greu, nemarcat, în niște munți mai puțin umblați, pe care însă eu îi știam ca-n palmă. Am urcat până la o cabană de vânătoare părăsită, unde nu exista nici telefon, nici internet, nici televiziune, și nici măcar curent electric.
"Cabană" - e un cuvânt prea generos; era, de fapt, o colibă de bârne, tocmită într-un perete de stâncă, dar avea acoperișul zdravăn, nu ploua prin el, o sobă de tuci, câteva paturi, un dulap și o masă din lemn negeluit.
Când am ajuns, dădea să se întunece. Am strâns repede lemne din pădure și am făcut focul, am aprins două lumânări mari, de ceară roșie, și am aranjat pe farfurii de tablă mâncarea din conserve. Era tot ce aveam nevoie pentru a fi fericiți.
Două săptămâni ni le-am petrecut în plimbări lungi, discuții despre orice, planuri și ore întregi de iubire. Eu mi-am făcut un arc cu săgeți și așteptam să vânez inorogul, Bianca s-a împodobit cu o cunună din crengi de brad și brândușe de toamnă. Ne-am dat în­tr-un leagăn făcut din frânghii, între doi copaci falnici, și am lenevit sub soarele domol de toamnă, pe stânci, ca șopârlele. Am căutat pietre "prețioase" în pâraie și ne-am împrietenit cu ciobanii care încă nu-și coborâseră oile și care ne-au dat brânză în coajă de brad și pastramă uscată de berbec. Am citit fie­care alte cărți și ni le-am po­ves­tit. Ne-am făcut o "ca­pelă", numai pentru noi, în scorbura unui stejar secu­lar. Puneam acolo, în fie­care zi, câte o rugăciune scrisă pe un petec de hâr­tie. Erau ru­găciuni-dorin­țe, pe care ni le adresam unul altuia, convinși că ni se vor în­deplini - chiar și acelea care erau peste puterile omenești. Dar nu aveam voie să citim bile­țelele. Ne-am propus ca, după un an sau doi, să ne întoar­cem la "capelă", să vedem ce dorințe s-au îm­plinit. Era proba dragostei ade­vă­rate.

Premiera

După două săptămâni, mai îndrăgostiți ca nicio­da­tă, am revenit în oraș. Pluteam ca într-un balon de să­pun, deasupra lumii, purtați numai de suflarea iu­birii noastre. Nimic nu părea să ne atingă. Până la în­tâia premieră care avea loc de când eram împre­ună...
Piesa era bine scrisă și bine jucată. Bianca avea rolul unei june îndrăgostite, care o prindea excelent. Își trăia personajul intens, cu o dăruire tulbu­ră­toare, pe care nu i-o mai văzusem până atunci. Dar brusc, întâm­plările de pe scenă m-au indispus. Am simțit, pur și simplu, că mă golesc. Îmbrățișările ei cu parte­nerul de scenă mi s-au părut pătimașe în exces, mai mult trăite decât jucate. "Știi cum e lumea acto­rilor" - mi-a răsunat în minte. M-am foit stânjenit pe scaun până la final, am zâmbit fad la recepția de după, strângând mâini și spunând fraze banale, cu gândul în altă parte. Bianca a simțit că nu sunt în apele mele.
- S-a întâmplat ceva? - m-a întrebat, cu vădită neliniște în glas.
- Nu, spectacolul a fost reușit, iar tu ai jucat excepțional - am răspuns. Vocea îmi suna însă me­talic și departe, în cap, de parcă ar fi fost ecoul vor­belor unui sufleur, ajunse până la mine, pe o instalație de aerisire.
- Mulțumesc, dar nu asta te-am întrebat. Te simți bine?
- Da, totul e în regulă. Numai că sunt încă sub emoția intrigii...
Nu m-a crezut, însă nici nu a mai insistat. A fost și mai drăgăstoasă cu mine, a scurtat șederea la pe­trecere și am mers la ea acasă, unde frământările mi-au dispărut. Pentru moment, căci bănuiala și-a făcut culcuș în mine, gata oricând să încolțească din nou și să mă sufoce cu lăstarii ei.
Și n-a durat mult până să o facă.

O chemare irezistibilă

Un prieten comun ne-a poftit la aniversarea zilei sale de naștere. Am acceptat bucuroși, pentru că era o gazdă perfectă, cu o casă frumoasă, cu gust pentru mân­căruri și băuturi fine și știința de a crea at­mosferă. Cum a pornit muzica, a invitat-o pe Bianca la dans. Normal, nu era prima oară când dansau îm­pre­ună. Făceau o pereche aplaudată de toată lumea, mai ales când dansau rock-and-roll. Dar acum, mu­zica nu era ritmată, ci lentă, un tangou argentinian languros. După primele mișcări pe parchet, furat, probabil, de muzică, amicul meu a tras-o pe Bianca spre el, cu un gest energic al mâinii drepte, până ce trupurile li s-au lipit. Apoi și-a afundat fața în buclele negre, pierdut parcă sub efectul parfumului lor, în vreme ce Bianca își cabrase gâtul, sub respirația lui fierbinte. Au continuat să danseze așa, lipiți pătimaș, minute în șir. Bianca nu a încercat nicio clipă să-l îndepărteze, râdea încetișor și se unduia în ritmul muzicii, ca în transă.
M-a cuprins aceeași indispoziție ca la teatru. Nu doar din cauza spectacolului care mă excludea, ci pentru că m-am temut că starea aceea de panică și frustrare pe care o tră­iam este gelozie - un sentiment oribil și chinuitor. Mi-ar fi fost rușine să devin gelos, pentru că asta ar fi însemnat, deopotrivă, nesiguranță de sine și neîn­credere în iubita mea. Altfel spus, o dragoste bolnavă, dacă asta se mai numește dragoste. Poate de aceea am și anulat în mintea mea imaginea celor doi dan­satori, cu o explicație foarte plauzibilă de-altminteri: el băuse prea mult, iar ea n-a vrut să-i strice cheful sărbătoritului pentru o îndrăzneală fără importanță, până la ur­mă. Și-am tăcut. Dar seara îmi mai pre­gătea o surpriză...
La un moment dat, m-am scuzat pentru câteva mi­nu­te, ca să dau un telefon, și m-am retras în biblio­tecă, unde era liniște desăvârșită, ca să vor­besc cu edi­torul meu, un tip pedant, care, dacă ar fi auzit zgo­mot de fond într-o con­vorbire telefonică, ar fi con­siderat asta o lipsă de respect.
La întoarcere, prin perdeaua cu o țesătură deasă și broderii bo­ga­te, care acoperea uși­le sufrageriei, i-am văzut pe toți musafirii la masă, în aceleași locuri pe care stăteau și când am plecat. Doar amicul meu se mu­tase lângă Bianca și tocmai îi întindea pipa lui englezească, din lemn de cireș, du­pă ce sorbise câteva fumuri din ea. Am simțit din nou că îmi fura cineva aerul. Deși nu fumase niciodată în viața ei, Bianca a luat pipa cu gesturi sigure și-a tras un fum. Încântată de aromă, s-a îmbătat o clipă de aburul parfumat, cu ochii închiși și cu un zâmbet lasciv pe obraz. I-a înapoiat, apoi, pipa amicului, mutând-o din gură în gură. Asistam, fără dubiu, la o ofertă erotică. Pentru prima dată în viață vedeam o femeie (iubita mea!) care fuma cu o voluptate totală, de parcă ar fi făcut dragoste, spre satisfacția amicului nostru co­mun, care zâmbea cu ochii pe jumătate închiși.
Nu mai aveam îndoieli. Ce vedeam nu suporta ex­plicații. Femeia aceasta purta în ea o chemare irezisti­bilă pentru orice bărbat, o senzualitate nestăpânită, pe care nu găsea necesar să și-o cenzureze. O liber­tate care o făcea fericită. Cum să i-o reproșezi? Dar să trăiești cu ea? Pentru mine ar fi fost imposibil. Mi-aș fi semnat autodistrugerea singur.
Am plecat. Dezlănțuirea petrecerii mi-a acoperit pașii și ușa închisă în urma mea. Afară începuse să fulguiască.