Îmi era tot mai limpede că nu va veni. Sosisem în fața magazinului înainte cu zece minute și m-am tot învârtit pe acolo până la ora întâlnirii, când m-am întors cu fața către vitrină, prefăcându-mă interesat de îmbrăcămintea de pe manechine. O postură detașată, care m-ar fi ajutat să nu-mi trădez surpriza, în clipa când ea ar fi apărut.
Contrastul dintre lumina amurgului de septembrie și cea electrică, revărsată din magazin, făcea din geam o oglindă îmbătrânită, pâcloasă. Încercam să surprind în ea chipul femeii așteptate, în mulțimea care umplea strada.
Se scursese greu încă un sfert de oră și eram probabil foarte caraghios, cum stăteam așa, cu ochii înfipți în peretele de sticlă, prin care, la drept vorbind, nu mai vedeam aproape nimic, pentru că imaginile din minte le copleșeau pe cele din realitate. Păream, fără îndoială, un lunatic. Bine că oamenii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nicio atenție, în goana lor după cine știe ce.
Era numai vina mea pentru acest scenariu stupid. Trebuia să admit că fusese o idee destul de proastă, să invit o femeie cu care mă văzusem o singură dată, la o întâlnire în plină stradă, cu promisiunea că-i voi dezvălui un alt fel de oraș decât cel pe care îl știa. Un tărâm al secretelor și al plăcerilor rafinate... Să o invit la cină ar fi fost banal și mă temeam că aș fi dezamăgit-o, dar scenariul cu orașul îi putea stârni curiozitatea. În plus, dilua, cred, impresia de tentativă de cucerire.
La urma urmei, era o actriță celebră, cu un nume tot mai sonor în teatru și cinema, și care avea, desigur, o cohortă de curtezani. De ce ar fi acceptat să iasă cu mine, în lipsa unei provocări? Raționamente zadarnice, față de pasiunea care mă stăpânea. Trebuia neapărat să mă apropii de ea. Din clipa în care o văzusem prima oară într-o piesă de teatru, m-am îndrăgostit fără leac. Bianca devenise pentru mine o obsesie. O mai văzusem la televizor și în reviste, dar prezența ei pe scenă, în luminile rampei, te năucea. Forța ei magnetică îți smulgea inima. Era frumoasă, cu o senzualitate pregnantă, fără urmă de vulgaritate în ea. Felul în care își ținea capul drept, eleganța mișcărilor, îngăduința majestuoasă din zâmbetul ei, sonoritatea vocii, ușor răgușită dar caldă, ținuta rasată, fină, erau ale unei regine. O iradiere care te biruia...
N-am înțeles mare lucru din piesă, căci eram subjugat. Trăiam starea adolescentului amețit prima oară de parfumul unei femei. Așa că am decis să merg să o văd din nou, în duminica următoare. Am trăit aceeași stare narcotică. Sufocat de emoție, după spectacol, i-am dus la cabină un buchet uriaș de flori și am felicitat-o pentru felul în care jucase. Tot atunci i-am făcut invitația pe care acum mă temeam că nu o va onora, deși o acceptase cu un zâmbet mic, jucăuș...
Chipuri în oglindă
Înainte de a mă întoarce pe călcâie, ca să părăsesc locul umilinței, m-am mai inspectat o dată din cap până în picioare în vitrina-oglindă. Am fost aproape mulțumit. Dacă n-ar fi fost expresia aceea neliniștită... Dar în același moment, parcă m-am prăbușit cu liftul în gol, o sută de etaje. Bianca apăruse pe neașteptate, fără s-o văd. Uluirea mea a făcut-o să izbucnească într-un râs de copil care tocmai a câștigat un premiu. Apoi, a rămas zâmbitoare și calmă, dându-mi răgaz să mă dezmeticesc. Luciul vitrinei nu-i știrbea frumusețea. Dimpotrivă, îi conferea o aură de mister. Fața albă îi era încadrată de părul negru, revărsat în bucle până aproape de umeri. Ochii mari, de culoarea castanei coapte, umbriți de sprâncene bine arcuite și gene lungi, îi străluceau ca unei pisici. Își ținea capul puțin aplecat spre umărul drept, ca și cum mi-ar fi spus: "Hai, nu te supăra! Doar te-am perpelit puțin".
Cât ne-am contemplat reciproc, mi-am mai revenit. M-am întors spre ea, vesel și încurcat totodată.
- Bună seara, domnișoară. Ieșiți în oraș cu un necunoscut? - am întrebat-o cu un zâmbet subțire, cât să-mi sublinieze ironia prin care voiam să-mi răscumpăr îndelungata așteptare.
- Necunoscutul m-a atras întotdeauna - a răspuns amuzată. Iar noi ne cunoaștem, chiar dacă ne-am văzut prima oară la teatru. Avem prieteni comuni, și-apoi citesc și eu ziarele...
Așadar, nu eram un anonim pentru ea... Îmi văzuse numele în presă și poate citise ce scriu. M-am relaxat deodată și cred că fața mea arăta recunoștință.
- Bine, atunci să mergem - am spus, cu atitudinea celui care preia controlul. Iar ea m-a prins de mână firesc, de parcă ne cunoșteam de când lumea.
Orașul cu miros de lisianthus
Am hoinărit pe străzile din nord ale orașului, pline de case de la începutul secolului trecut, cu arhitectură sofisticată și grădini fabuloase. Ne-am tras sufletul, apoi, preț de câteva pahare de vin roșu, într-un club al cărui patron îmi era prieten, și unde un pianist cânta discret, blues. Pe urmă ni s-a făcut foame și am mâncat într-un micuț și cochet restaurant cu specific grecesc, lângă foișorul de foc al târgului de odinioară. Și iar ne-am plimbat mână în mână, prin noaptea fermecată a orașului. Spre dimineață, i-am cumpărat un buchet de lisianthus alb cu mov - flori sălbatice și delicate, care i se potriveau atât de bine - și, într-un final, am condus-o acasă. Eram încă în taxi, pe drum spre apartamentul meu, când mi-a trimis pe telefonul mobil un mesaj însoțit de o fotografie cu ea, ițindu-și capul din buchetul de flori: "Îți mulțumesc pentru orașul cu «miresme» de lisianthus". În noaptea aceea am adormit fericit.
Ploaia fierbinte
De atunci înainte am fost de nedespărțit. O așteptam nerăbdător în culise, să-și termine repetițiile la teatru, pentru ca apoi să colindăm orașul, în căutarea unor locuri romantice și ferite, doar pentru noi, sau pentru a ne zăvorî în casă la mine, cel mai adesea, ori la ea, uneori, pentru a ne iubi până spre ziuă. Era un magnetism atât de puternic între noi, încât, câteodată, nu mai aveam răbdare să ajungem acasă.
Într-o zi, ne-am dat întâlnire în parcul central. Dar chiar când mă apropiam de Bianca, a început o ploaie torențială. Era cald afară, iar noi eram îmbrăcați subțire, deși ne aflam în octombrie. Ne-am adăpostit într-o cabină telefonică, uzi până la piele. Îmbrățișați, râdeam de aburii care ieșeau din noi. Pânza cămășii mele părea că se topise sub fierbințeala trupurilor, ca și rochia ei. Ne dizolvam unul în altul. Îi acopeream cu săruturi, avid, buzele, ochii, gâtul și părul și îi cutreieram febril trupul cu degetele, fără să-mi pese că un felinar de stradă, aflat la câțiva pași, lumina a giorno locul în care ne aflam. Bianca îmi răspundea cu aceeași fervoare. Ne-am oprit, puțin rușinați și mai mult amuzați, când pe lângă noi a trecut în fugă un bărbat scund și corpolent, care cu o mână încerca să-și apere de ploaie capul cu un ziar, iar cu cealaltă, să strunească un cocker spaniel care alerga ținut în lesă.
Uneori, când lucram până mai târziu, venea ea la mine, la redacție, să mă ia. De fiecare dată avea o ofrandă: o frunză uscată de mesteacăn, despre care spunea că mă va ține sănătos, dacă o voi purta în dreptul inimii; o piatră colorată neobișnuit, pe care o culesese din drum, dar care avea putere miraculoasă și putea să mi-o aducă pe Bianca la o simplă atingere; un bilețel pe care scria: "Sunt a ta. Să nu uiți!"...
Un ghimpe înveninat
Dragostea o făcea pe Bianca să strălucească și mai mult. Atunci te vrăjea nu numai prin frumusețe, ci mai ales prin energia pe care o emana prin toți porii.
Nu mai puteam concepe viitorul decât alături de ea. Iar ea mi-a mărturisit că ar muri dacă m-ar pierde. Dar încă șovăiam. Ceva nedeslușit, ascuns în adâncuri, un gând obsedant, pe care încercasem adesea să-l alung, un soi de frică legată de meseria ei de actriță, atât de ofertantă și instabilă, îmi oprea cuvintele pe care voiam să le rostesc.
"Te iubesc!" îi spusesem demult, chiar de la început. Dar altele, mai grave, erau imposibil de pronunțat. Mă împiedica o teamă care nu avea un obiect precis. O reținere ca în fața unei uși pe care știi că dacă o vei deschide, riști să descoperi ceva dureros. Teama aceea a căpătat formă și nume, când l-am sunat pe tata, să-i spun că aș vrea să mă căsătoresc. Mi-a zis: "Bine. Dar cu ce se ocupă fata?". "Este actriță, o actriță cunoscută", i-am răspuns. "Actriță? Vezi să nu te pripești. Știi cum e lumea actorilor!".
Discuția cu tata mi-a accentuat și mai mult îndoiala și am început să traduc altfel zâmbetele și aluziile cunoscuților care aflaseră de legătura noastră. Dar, în loc să mă dezarmeze, asta m-a înverșunat. Știam că Bianca mă iubește, că este sinceră, că nu e o ușuratică. Și-apoi, cunoșteam atâtea familii de actori fericiți. Bărbați și femei care au fost sau sunt idolatrizați, care ar fi putut avea în fiecare săptămână alte iubite și alți iubiți și care, în pofida tuturor ispitelor și greutăților, rezistă în căsnicii lungi.
Eram, de bună seamă, și eu, ca și tata, victima unei prejudecăți. Pe care trebuia să o înlătur radical. În răstimpul de când eram cu ea, Bianca nu-mi dăduse nici măcar un singur moment impresia că ar fi capabilă să mă înșele. De altfel, nici nu avea un trecut de can-can, oricât au vânat-o revistele de profil. Bianca era, cu siguranță, dragostea vieții mele. Așa încât am dat o petrecere pentru prietenii noștri cei mai buni, în care ne-am anunțat logodna.
Apoi am plecat să sărbătorim singuri evenimentul, în munți.
Cabana de vânătoare
Am vrut ca măcar o vreme, fie cât de scurtă, să nu o împart cu nimeni pe Bianca. Nici cu teatrul, nici cu redacția, nici cu amicii care ne sunau tot timpul, nici cu Facebook-ul, care amenința, de multe ori, să ne țină captivi într-o viață paralelă, nici cu grijile zilnice, nici cu toanele părinților. Să ne dăruim unul altuia, la cea mai incandescentă cotă cu putință. De aceea am ales un traseu greu, nemarcat, în niște munți mai puțin umblați, pe care însă eu îi știam ca-n palmă. Am urcat până la o cabană de vânătoare părăsită, unde nu exista nici telefon, nici internet, nici televiziune, și nici măcar curent electric.
"Cabană" - e un cuvânt prea generos; era, de fapt, o colibă de bârne, tocmită într-un perete de stâncă, dar avea acoperișul zdravăn, nu ploua prin el, o sobă de tuci, câteva paturi, un dulap și o masă din lemn negeluit.
Când am ajuns, dădea să se întunece. Am strâns repede lemne din pădure și am făcut focul, am aprins două lumânări mari, de ceară roșie, și am aranjat pe farfurii de tablă mâncarea din conserve. Era tot ce aveam nevoie pentru a fi fericiți.
Două săptămâni ni le-am petrecut în plimbări lungi, discuții despre orice, planuri și ore întregi de iubire. Eu mi-am făcut un arc cu săgeți și așteptam să vânez inorogul, Bianca s-a împodobit cu o cunună din crengi de brad și brândușe de toamnă. Ne-am dat într-un leagăn făcut din frânghii, între doi copaci falnici, și am lenevit sub soarele domol de toamnă, pe stânci, ca șopârlele. Am căutat pietre "prețioase" în pâraie și ne-am împrietenit cu ciobanii care încă nu-și coborâseră oile și care ne-au dat brânză în coajă de brad și pastramă uscată de berbec. Am citit fiecare alte cărți și ni le-am povestit. Ne-am făcut o "capelă", numai pentru noi, în scorbura unui stejar secular. Puneam acolo, în fiecare zi, câte o rugăciune scrisă pe un petec de hârtie. Erau rugăciuni-dorințe, pe care ni le adresam unul altuia, convinși că ni se vor îndeplini - chiar și acelea care erau peste puterile omenești. Dar nu aveam voie să citim bilețelele. Ne-am propus ca, după un an sau doi, să ne întoarcem la "capelă", să vedem ce dorințe s-au împlinit. Era proba dragostei adevărate.
Premiera
După două săptămâni, mai îndrăgostiți ca niciodată, am revenit în oraș. Pluteam ca într-un balon de săpun, deasupra lumii, purtați numai de suflarea iubirii noastre. Nimic nu părea să ne atingă. Până la întâia premieră care avea loc de când eram împreună...
Piesa era bine scrisă și bine jucată. Bianca avea rolul unei june îndrăgostite, care o prindea excelent. Își trăia personajul intens, cu o dăruire tulburătoare, pe care nu i-o mai văzusem până atunci. Dar brusc, întâmplările de pe scenă m-au indispus. Am simțit, pur și simplu, că mă golesc. Îmbrățișările ei cu partenerul de scenă mi s-au părut pătimașe în exces, mai mult trăite decât jucate. "Știi cum e lumea actorilor" - mi-a răsunat în minte. M-am foit stânjenit pe scaun până la final, am zâmbit fad la recepția de după, strângând mâini și spunând fraze banale, cu gândul în altă parte. Bianca a simțit că nu sunt în apele mele.
- S-a întâmplat ceva? - m-a întrebat, cu vădită neliniște în glas.
- Nu, spectacolul a fost reușit, iar tu ai jucat excepțional - am răspuns. Vocea îmi suna însă metalic și departe, în cap, de parcă ar fi fost ecoul vorbelor unui sufleur, ajunse până la mine, pe o instalație de aerisire.
- Mulțumesc, dar nu asta te-am întrebat. Te simți bine?
- Da, totul e în regulă. Numai că sunt încă sub emoția intrigii...
Nu m-a crezut, însă nici nu a mai insistat. A fost și mai drăgăstoasă cu mine, a scurtat șederea la petrecere și am mers la ea acasă, unde frământările mi-au dispărut. Pentru moment, căci bănuiala și-a făcut culcuș în mine, gata oricând să încolțească din nou și să mă sufoce cu lăstarii ei.
Și n-a durat mult până să o facă.
O chemare irezistibilă
Un prieten comun ne-a poftit la aniversarea zilei sale de naștere. Am acceptat bucuroși, pentru că era o gazdă perfectă, cu o casă frumoasă, cu gust pentru mâncăruri și băuturi fine și știința de a crea atmosferă. Cum a pornit muzica, a invitat-o pe Bianca la dans. Normal, nu era prima oară când dansau împreună. Făceau o pereche aplaudată de toată lumea, mai ales când dansau rock-and-roll. Dar acum, muzica nu era ritmată, ci lentă, un tangou argentinian languros. După primele mișcări pe parchet, furat, probabil, de muzică, amicul meu a tras-o pe Bianca spre el, cu un gest energic al mâinii drepte, până ce trupurile li s-au lipit. Apoi și-a afundat fața în buclele negre, pierdut parcă sub efectul parfumului lor, în vreme ce Bianca își cabrase gâtul, sub respirația lui fierbinte. Au continuat să danseze așa, lipiți pătimaș, minute în șir. Bianca nu a încercat nicio clipă să-l îndepărteze, râdea încetișor și se unduia în ritmul muzicii, ca în transă.
M-a cuprins aceeași indispoziție ca la teatru. Nu doar din cauza spectacolului care mă excludea, ci pentru că m-am temut că starea aceea de panică și frustrare pe care o trăiam este gelozie - un sentiment oribil și chinuitor. Mi-ar fi fost rușine să devin gelos, pentru că asta ar fi însemnat, deopotrivă, nesiguranță de sine și neîncredere în iubita mea. Altfel spus, o dragoste bolnavă, dacă asta se mai numește dragoste. Poate de aceea am și anulat în mintea mea imaginea celor doi dansatori, cu o explicație foarte plauzibilă de-altminteri: el băuse prea mult, iar ea n-a vrut să-i strice cheful sărbătoritului pentru o îndrăzneală fără importanță, până la urmă. Și-am tăcut. Dar seara îmi mai pregătea o surpriză...
La un moment dat, m-am scuzat pentru câteva minute, ca să dau un telefon, și m-am retras în bibliotecă, unde era liniște desăvârșită, ca să vorbesc cu editorul meu, un tip pedant, care, dacă ar fi auzit zgomot de fond într-o convorbire telefonică, ar fi considerat asta o lipsă de respect.
La întoarcere, prin perdeaua cu o țesătură deasă și broderii bogate, care acoperea ușile sufrageriei, i-am văzut pe toți musafirii la masă, în aceleași locuri pe care stăteau și când am plecat. Doar amicul meu se mutase lângă Bianca și tocmai îi întindea pipa lui englezească, din lemn de cireș, după ce sorbise câteva fumuri din ea. Am simțit din nou că îmi fura cineva aerul. Deși nu fumase niciodată în viața ei, Bianca a luat pipa cu gesturi sigure și-a tras un fum. Încântată de aromă, s-a îmbătat o clipă de aburul parfumat, cu ochii închiși și cu un zâmbet lasciv pe obraz. I-a înapoiat, apoi, pipa amicului, mutând-o din gură în gură. Asistam, fără dubiu, la o ofertă erotică. Pentru prima dată în viață vedeam o femeie (iubita mea!) care fuma cu o voluptate totală, de parcă ar fi făcut dragoste, spre satisfacția amicului nostru comun, care zâmbea cu ochii pe jumătate închiși.
Nu mai aveam îndoieli. Ce vedeam nu suporta explicații. Femeia aceasta purta în ea o chemare irezistibilă pentru orice bărbat, o senzualitate nestăpânită, pe care nu găsea necesar să și-o cenzureze. O libertate care o făcea fericită. Cum să i-o reproșezi? Dar să trăiești cu ea? Pentru mine ar fi fost imposibil. Mi-aș fi semnat autodistrugerea singur.
Am plecat. Dezlănțuirea petrecerii mi-a acoperit pașii și ușa închisă în urma mea. Afară începuse să fulguiască.