În camera mică, degetele îi alunecă abile şi iuţi, una cu foarfeca. E noapte târzie, o noapte îngheţată, de la începutul anilor '80 ai României. Nea Ion Bârlădeanu, cum îi place să i se spună până în ziua de azi, îşi urmează îndârjit visele. Până dimineaţă e liber încă, singur cu imaginaţia lui. Doar câteva ore îl mai despart până la muncile necalificate şi grele de peste zi, aşa că se grăbeşte să taie dezlănţuit, cu foarfeca, fotografii din reviste, poze cu artişti şi cu personaje celebre, pe care le lipeşte, apoi, cu pelicanol peste alte imagini. De sub mâinile lui, cu "palmele ca spinarea boului, bătătorite de muncă", se nasc, în avalanşă, colaje clădite într-o montură stranie. O montură uneori terifiantă, alteori şugubeaţă, dar la tot pasul revoluţionară artistic. Om de la marginea societăţii, nea Ion Bârlădeanu nu e conştient de ce face cu mâinile lui, ce minunăţii extraordinare inventează cu mintea lui de om cu şapte clase primare, neşcolit pe la academiile cele mari. Dar chiar de-ar şti, nu i-ar fi de niciun folos. El face ce-i place, decupează întruna cu foarfeca, lipindu-şi visele pe hârtie, alături cu păhăruţul cel credincios, care îi ţine de urât. În 1980, nea Ion Bârlădeanu are 35 de ani. E tânăr şi încă nu ştie că Golgota vieţii, pe care deja o urcă icnind, abia a început. Nu ştie că 30 de ani vor mai trece până când, asemenea bidiviului din poveste, se va scutura, în sfârşit, de răpciugă, uimind capitalele culturale ale lumii cu colajele lui colorate şi-apocaliptice. Încă nu ştie că "opera" lui (lipiturile acelea de fotografii pe cartoane) va fi expusă la Paris şi la Londra, că el, nea Ion Bârlădeanu, cel născut în comuna Zăpodeni din judeţul Vaslui, va sta alături de Andy Warhol şi Marcel Duchamp, nume grele ale frumuseţii artelor vizuale. Vă invit să citiţi, aşadar, stimaţi cititori, extraordinara şi exemplara poveste a românului Ion Bârlădeanu, cel care la 62 de ani, ridicat de niciunde şi de nimeni învăţat, s-a afirmat cu tărie drept unul dintre cei mai importanţi artişti vizuali contemporani ai lumii. Nea Ion Bârlădeanu, prinţul colajului...
Caricaturist şi docher
Când l-am cunoscut pe nea Ion Bârlădeanu eram, amândoi, la un vernisaj bucureştean. Un om cât se poate de simplu şi de modest. Cu toate astea, toţi plasticienii prezenţi la vernisajul din seara aceea, artişti mari ai ţării, aproape că se lipeau de perete când el trecea şi îi spuneau, cu toţii, "Maestre". Încurajat de preţuirea care i se acorda, m-am bucurat când, solicitându-i un interviu, a acceptat să-şi spună povestea, un taifas moldovenesc de câteva ore, despre romanul vieţii şi al colajelor lui.
- Păi, nebunia asta a tăiatului de fotografii din ziare a început pe la 9 ani. Eram acasă, la Zăpodeni, o comună destul de săracă şi azi. Pe atunci, nu avea nici lumină electrică. Mai întâi, desenam oamenii pe care îi vedeam în ziare, îi copiam cu un fel de indigo. Când tata a auzit că am ceva înclinaţii, că el mi-a fost mai întâi profesor, mi-a zis: "Fă şi tu, băiete, caricaturi". "Ce sunt alea caricaturi?". "Uite-aşa, nişte desene strâmbe şi vesele, la care pui versuri" - mi-a explicat. Dacă ar fi ştiut tata ce colaje anticomuniste am făcut eu mai târziu, el, care fusese preşedinte de C.A.P. şi omul regimului!... Câţiva ani mai târziu, m-a dus să lucrez la Galaţi, la Combinatul Siderurgic. Şi, într-o zi, am venit acasă îmbrăcat frumos, cu un sacou verde şi cămaşă de nailon. Ehei, pe vremea aia, cine avea cămaşă de nailon era cineva! Şi, ajuns acasă, m-am apucat şi l-am pictat pe Ştefan cel Mare. L-am făcut în pătrăţele, iar sabia am tăiat-o şi i-am lipit-o din staniolul de la ţigări. A fost prima expoziţie făcută vreodată în Galaţi, cu Ştefan cel Mare. Toate ziarele au scris şi au publicat fotografii.
Rudolf Valentino şi închisoarea în stil nazist
- Vezi mata, eu am terminat numai şapte clase, aşa că, în viaţa mea am trecut prin multe meserii. Am fost docher în port la Constanţa, am lucrat la pietrărie pe vremea lui Ceauşescu, la Cotroceni, am fost la cules de sfeclă şi de struguri, am lucrat prin cimitire, ca săpător de gropi, am fost paznic la Casa Republicii. În 1978, m-am reprofilat pe biserici. Am pictat o biserică la Frunzăneşti, lângă Bucureşti. Nu era strălucită pictura, dar părintelui i-a plăcut. M-am ţinut câtva timp de biserici, făceam betoane, schele, decojeam ziduri ca să le tencuim din nou. Când ne întâlneam în oraş, aşa, la o bere, oamenii ne strigau: "Au venit bisericarii!". Adevărul este că-mi plăcea munca asta, chiar şi munca la cimitir. Câştigai un ban, era libertate, doar că de la ea mi s-a tras cea mai mare năpastă din viaţa mea. De-acuma venisem în Bucureşti. Un an şi jumătate am lucrat în cimitir la Sfânta Vineri. Pe atunci mă purtam îmbrăcat elegant. Aveam blugi negri, cămaşă neagră, ca legionarii, pălărie de cowboy pe cap şi curea militară la blugi. Eram frumos ca Rudolf Valentino şi nu credeam în nimic, ziceam că-s nemuritor. Banii pe care îi câştigam muncind cu tovarăşii mei îi beam pe toţi, la restaurantul Podul Roşu, de lângă Podul Grant. Şi ăia erau bani, nu ca acuma. Ştiţi cum se zicea: atunci, suta era sută şi conducătorul era ales pe viaţă. Mă simţeam ca un împărat. Nimeni nu mă oprea pe stradă, deşi n-aveam acte, nici buletin, nici legitimaţie, nimic! Până într-o zi, când mi-a zis unul acolo, în cimitir, un gropar: "Uite aici opt sute de lei şi să-mi vopseşti un grilaj!". Eu m-am tocmit ca prostul cinstit, că ştiam cât face: "Îmi dai o mie de lei şi ţi-l fac". Şi ăla s-a răzbunat pe mine şi pe toţi ceilalţi cu care lucram. N-o să uit ziua aia cât oi trăi. Era ceaţă în cimitir, o ceaţă grea, cu frig şi ploaie urâtă. Şi odată, bre, ne-am trezit lângă noi cu doi miliţieni. Eu eram îmbrăcat în haină de lucru, că hainele bune le ţineam într-un cavou, dar aveam pe cap pălăria mare, de cowboy. Şi zic miliţienii: "Ce faceţi voi aici, cowboy?". Ne-am speriat tare. "Ce să facem? Muncim". Ne-au dus direct la Circa 16. Acolo, într-un birou, a venit îmbrăcat în civil un căpitan de miliţie, unul afurisit: "Scoateţi-i pe răpănoşii ăştia de aici!". "Băi, băieţi, din momentul ăsta sunteţi arestaţi pentru muncă la negru!" - ne-a anunţat altul. Câţiva de-ai noştri au început să plângă. Pe urmă, scurt, ne-au dat fiecăruia câte trei luni de puşcărie. Trei luni care au fost pentru mine cât 30 de ani! Le-am făcut la penitenciarul din Iaşi. Ştii care-i treaba? Pe vremea lui Ceauşescu, foarte mulţi oameni făceau puşcărie nevinovaţi. În închisoare, am aflat repede că puşcăria n-o conduceau miliţienii, ci deţinuţii cu funcţii - "martologii" cum li se zice. Şi acolo era legea pumnului. Odată, nu ştiu ce m-a apucat, şi i-am spus unui deţinut că sunt artist. Iar ăla m-a pârât lui Albină, miliţianul. Pe Albină, dacă îl vedeai pe stradă, părea simpatic. Dar bătea, tată! Eu am făcut închisoare în stil nazist.
- Când ai început să faci colajele astea care te-au consacrat?
- La începutul anilor '80, imediat după ce am ieşit din iadul puşcăriei. Atunci m-am angajat mai întâi la cimitir, la Străuleşti, cu acte în regulă, de data asta. Stăteam în gazdă şi mă mai duceam şi la biserica Pantelimon, unde eram dascăl, iar duminicile băteam toaca. Iar nopţile, lucram la colaje. Primul meu colaj reuşit i-a adunat aşa, lipiţi pe hârtie, pe Florin Piersic, Liza Minelli şi Mircea Albulescu. La început lucram greu, dar după un timp, făceam şi 30 de colaje pe noapte. Decupatul îmi ia cel mai mult timp, nu ideile, că am destule.
- A văzut cineva, vreun specialist, ce lucrai?
- Le arătam cunoscuţilor. Oameni simpli, muncitori din anturajul meu. Le plăceau, dar nu înţelegeau o iotă! Dar eram prieten şi cu mulţi artişti, cum au fost Petraşchevici sau Mihai Stănescu. Pe vremea aia mergeam des şi prin sălile de expoziţie. Şi toţi plasticienii mă încurajau, că am stofă de mare artist şi că într-o zi voi ajunge departe cu colajele astea ale mele. Dar, până la ziua aia, am avut de aşteptat.
În ghena de gunoi
În perioada ghenei
Şi azi...
- Lumea nu ştie toată viaţa mea. La începutul anilor '90, lucram la două blocuri, ca îngrijitor. La primul, am avut un adăpost mai bun. Deşi am găsit şi acolo multe geamuri sparte şi a trebuit să astup gropile, că erau mulţi şobolani. Ajunsesem cel mai mare criminal de şobolani. Îi lichidam automat. Mă luptam cu ei cum se luptau americanii în Irak. Lucrurile mi le ţineam într-o magazioară, împreună cu toate colajele. Şi când m-au dat afară de acolo, o vreme am dormit în câmp şi pe asfalt. Îmi degeraseră picioarele. Între timp, vecinii aflaseră ce mi s-a întâmplat şi atunci a venit la mine d-l Arvinte, administratorul altui bloc din apropiere: "Măi, Bârlădene, vino mă, să dormi în ghenă la mine!" - a zis. "Îmi scoţi şi mie gunoiul şi trăieşti şi tu". Aşa am ajuns să dorm în ghenă. Ce-i drept, era largă ghena, mi-am făcut acolo un pat. Dar tot îmi mai cădeau, de multe ori, gunoaiele în cap. Când venea iarna, mă îmbrăcam în bureţi, că eu sunt rezistent la frig. Şi în toţi anii ăştia, am curăţat ciment, am făcut mortar, curăţam wc-uri, am făcut toate muncile scârboase. Mâinile îmi erau negre cum e copita măgarului. Aşa că eu, când fac un colaj, îmi aduc aminte de toate. De-aia am şi atâta imaginaţie. Partea bună este că în anii ăia, cât am stat la ghenă, am decupat la poze şi am făcut colaje încontinuu. Multe le-am pierdut, că veneau ploile şi nu aveam unde să le mai ţin. Noroc că pe alea mai importante le aveam în nişte geamantane speciale.
- Eu am vrut să mă spânzur de multe ori! Dacă nu era d-l Arvinte... Că el, când era mai frig afară, mă chema să stăm la o ţigară pe hol şi îmi povestea oful lui. Stătuse, amărâtul de el, la canal. Istoria asta a lui m-a salvat. Mi-am dat seama că nu sunt singur în mizeria mea. Mai fuseseră şi alţii încercaţi. Numai ăla care suferă înţelege viaţa. Ei, şi acuma, după ce au trecut anii, toată lumea mă salută, şi îmi spune "Maestre". Câteodată, viaţa ia o întorsătură de te cruceşti...
Cutremur în lumea artelor
Faţetele unui talent excepţional
- Mai întâi, a venit la mine un plastician, Ovidiu Feneş. Căuta la mine în ghenă bucăţi de cartoane pentru lucrările lui. El m-a pârât, apoi, unui galerist, Dan Popescu, care m-a lansat în lumea mare a artei, fermecat de colajele mele. Între timp, Ovidiu Feneş se tot rătăcea pe la mine, la ghenă, şi mă încuraja. Într-o zi, numai ce-mi zice: "Nea Ioane, ţi-am găsit un loc la un teatru, te bag fochist. Şi mai vrea să te cunoască şi un american, să-ţi vadă colajele". Nu-l credeam. Îmi ajunsese cuţitul la os. Dar într-o zi m-a chemat să mă ducă la o expoziţie. Nu-mi ardea, că mă dureau rău picioarele de atâta cărat la căruţul cu gunoaie şi, după locuitul în stradă, eram copt de reumatism. Dar până la urmă ne-am dus, abia târându-mi picioarele. Nu ştiam că mergem la una dintre cele mai elitiste galerii particulare din Bucureşti, Galeria H'art, a lui Dan Popescu. Eram îmbrăcat în haine din astea, jegoase, de ghenă, şi mi-a fost ruşine să mă prezint. Dar după două luni a venit el la mine. Era în 2007. Aveam 61 de ani.
- Şi?
- Păi, prima lui întrebare a fost dacă nu îmi vând geamantanele cu colaje. "Nu-s de vânzare, d-le!" - i-am răspuns. Până când, într-o zi, am luat un cărucior, am pus vreo două geamantane în el şi m-am dus la Popescu. "Domnule, dacă ai nevoie, poţi să ţi le iei!". Mă săturasem de viaţa aia a mea. Vroiam să le dau foc. Dar Popescu m-a liniştit: "Nea Ioane, o să te iau în galerie. Facem o expoziţie mare". Ăsta a fost începutul. Prima mea expoziţie de la H'art a fost în 2008. Cu 24 de colaje alese pe sprânceană de Dan Popescu. S-a chemat "Real politik". Ziarele au scris că expoziţia lui Ion Bârlădeanu a fost ca un cutremur de sfârşitul lumii, în lumea artelor. Şi ştii câţi au venit atunci? Au fost şi o doamnă ambasador şi mulţi americani. Am făcut şi poze cu ei. Eu, dacă nu ştiam limba engleză, vorbeam stricat, că pe vremea aia nu aveam dantură. "Is name Bârlădeanu John. Ăla-i Ceauşescu, România". Au râs ăia cu lacrimi.
Angelina Jolie: "Aş vrea să mă prinzi într-un colaj, Mr. Bârlădeanu"
Cu Angelina Jolie
După 2008, cariera internaţională a lui Ion Bârlădeanu urcă ameţitor. Dan Popescu, directorul prestigioasei galerii bucureştene "H'art", îl ghidează din succes în succes. Prima victorie vine în 2009, la Târgul Internaţional de la Basel. La fel se întâmplă în Polonia, în Cehia, în Slovacia (la Bratislava) sau în Slovenia. În 2009, la Londra, lucrările îi sunt expuse alături de cele ale lui Andy Warhol şi ale lui Marcel Duchamp. Dar, cu expoziţia de la Paris, din 2010, aventura vieţii lui nea Ion Bârlădeanu îşi atinge zenitul frumuseţii. Atunci, vasluianul născut în Zăpodeni va fi primit de una dintre marile dive ale planetei: Angelina Jolie.
- Cum a fost la Paris şi cum ai cunoscut-o pe Angelina Jolie, nene Ion Bârlădeanu?
- S-a întâmplat în februarie 2010. Tocmai mi se deschisese o expoziţie mare la Paris, nu departe de Centrul Pompidou. Angelina Jolie aflase despre colajele mele de la cineva din staff-ul ei. Văzuse şi un catalog de-al meu. I-a plăcut, bag samă, a vrut să-l cunoască pe autor. Doar că eu n-am ştiut nicio clipă că merg să o văd pe Angelina Jolie! Mi s-a spus că mergem să vizităm un muzeu.
- Cum ai ajuns până la ea?
- Cel care mă însoţea ştia la ce hotel trăsese, în Paris, diva americană. Dar nu mi-a spus nimic! Aşa că am luat-o la pas, pe jos, prin Paris. Era cald şi soare, ca o primăvară în plină iarnă. Angelina Jolie locuia într-un hotel uriaş. După ce am fost chestionaţi de un portar în fireturi, am trecut de holul gigantic şi am urcat într-un lift luxos ca un iaht. Mi-am scos pălăria şi m-am bucurat, în sinea mea, că eram, şi eu, îmbrăcat frumos. La etajul trei, cineva ne-a deschis o uşă şi pe urmă am ajuns direct în camera în care aştepta Angelina Jolie.
La vernisaj
- Angelina ne-a primit îmbrăcată într-o rochie de interior somptuoasă, despicată tare pe părţi. Când ne-a primit, stătea tolănită cu graţie, pe-un fotoliu. Ce-o fi aici? - îmi ziceam. Nu-mi dădeam seama prea bine unde eram. Puteam să jur că visez! Când m-am mai dezmeticit olecuţă, am observat imediat că Angelina Jolie avea tatuaje. M-am apropiat şi i-am sărutat, sfios, mâinile. Pe urmă m-am aşezat într-un colţ, cam stingher şi confuz. Trecuseră deja 5-6 minute, şi eu tot nu înţelesesem că în faţa mea stă Angelina Jolie. "O fi cineva din Anglia, o doamnă din anturajul ei" - îmi ziceam. În vremea asta, actriţa se uita atent la mine. Aşa că am început s-o privesc şi eu cu mai mare îndrăzneală şi atenţie. Şi când am înţeles, am sărit de pe scaun şi am pocnit din degete! I-am recunoscut buzele. Or fi şi alte actriţe mai frumoase, dar la buze n-o taie nimeni. Şi nici la zâmbetul ăla frumos şi dulce, care te face să te topeşti. Pe urmă, am stat amândoi de vorbă cam jumătate de oră.
- Ce aţi vorbit?
- Am discutat despre artă. Despre pictori, sculptori şi regizori. M-a întrebat care îmi plac. "Dintre regizori, Pasolini", i-am spus. "Şi să ştiţi că sunt şi eu un regizor mare. Doar că lucrez cu personaje de hârtie". Când i-am vorbit de Rafael şi de Leonardo da Vinci, am dărâmat-o. Nu se-aştepta de la mine la aşa ceva. Şi i-am mai spus că e atâta de frumoasă, încât ar fi meritat să o sculpteze Michelangelo. Iar ea mi-a răspuns: "Mai bine mă prinzi tu, într-un colaj, Mr. Bârlădeanu!". Pe urmă i-am mai arătat nişte colaje de-ale mele, dintr-o mapă. În tot timpul ăsta, ea a stat lângă mine, pe o canapea. După care a desfăcut o sticlă de vin. De emoţie, îmi venea să-i iau sticla aia din mână şi să o beau toată! Dar m-am abţinut. I-am spus: "Santé, mademoiselle!" Ea nu ştia limba franceză. Acuma cred că a învăţat. Aşa că i-am spus: "Cheers!". Şi ea mi-a zâmbit. La plecare, am sărutat-o pe obraz şi ea mi-a zâmbit frumos, şi-a sclipit. Ochii ei săgetau.
- Nea Ion Bârlădeanu, ne apropiem de capătul interviului, şi în faţa mea nu mai stă lucrătorul din cimitirele Bucureştiului, ci un artist de talie internaţională. Mai am o singură întrebare: de ce ai simţit nevoia să faci colajele astea teribile, care te-au consacrat?
- Le-am descoperit dintr-o întâmplare. Aşa, ca un instrumentist care cântă la tot soiul de instrumente şi la urmă alege pianul. Cred că sunt un pianist care cântă la personajele mele din colaje ca pe nişte clape. Mie mi-a plăcut dintotdeauna arta. Pe mine arta mă linişteşte, muncile grele m-au chinuit. Cum
Glorie internaţională
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
