"Floralia" era în vechime o sărbătoare a unei zeiţe romane care patrona florile şi primăvara. Aşa a ajuns biserica să unească mugurii ce se rup în floare şi iarba care frământă pământul cu intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Şi nu e alăturare mai duioasă şi mai frapantă, decât Iisus care merge de bună voie spre moarte, cu natura strigând de voioşie. Acceptarea durerii şi a morţii, faţă în faţă cu viaţa care explodează de-a dreptul de căldură şi lumină.
Poate că tocmai această alăturare ne poate lumina şi tâlcul sărbătorii, altminteri greu de înţeles pentru orice om. Cum să pricepi de ce Iisus se îndreaptă liniştit spre Ierusalim, unde ştie sigur că va fi prins, judecat şi condamnat? Şi o mai face şi în felul lui, înduioşător şi blând, călărind, nu un cal falnic, aşa cum aşteptau mulţimile isterice (doar urma să fie regele lui Israel şi să-i redea regatului evreiesc strălucirea din vremea lui David), ci suindu-se pe un pui de măgar. Nu pe un cal, animal nobil şi falnic, cu care se identifică împăraţii şi generalii, ci pe un măgar, animal care rabdă toate şi munceşte încăpăţânat şi nebăgat în seamă. Nu întâmplător şi-a ales Domnul acest animal pentru drumul său spre moarte. El a vrut să ne arate că nu fala şi mândria te duc la cer, ci smerenia şi truda zilnică, cea nebăgată în seamă.
De aici, de la smerenia şi blândeţea lui infinită trebuie să plecăm, pentru a înţelege de ce a intrat Hristos în Ierusalim, deşi ştia că va fi ucis. Nu-şi dorea acest lucru. Nu. Toată viaţa a încercat să le câştige inima israeliţilor. Toate cuvintele sale de foc, toate minunile acelea zguduitoare, toate cuvintele prorocilor au fost revărsate peste fiii lui Avraam pentru ca ei să-L înţeleagă şi să-L primească pe Iisus din Nazareth ca pe Mesia - Fiul lui Dumnezeu. Dar Mântuitorul a înţeles că doar o fărâmă din popor îl va primi şi înţelege. Hristos a ştiut, într-o străfulgerare dumnezeiască, destinul pe care i-l pregătesc arhiereii de la templu. Aşa că avea în faţă două drumuri - să fugă de duşmanii săi, pierzându-se în pustiul Iudeii, trăind cum trăise ani de-a rândul Sfântul Ioan Botezătorul, sau să înfrunte răul, plin de curaj, bând până la capăt paharul urii, pentru ca în inima sa dumnezeiască să mistuie veninul, transformându-l în iubire. Sigur, noi, oamenii, aşa cum suntem însetaţi de putere şi răzbunare, ne gândim că Iisus ar fi avut şi o a treia cale. Să facă o minune, ultima şi cea mai înfricoşătoare, să-i spulbere pe romani şi pe arhiereii putrezi de bogăţii şi corupţie, şi să instaureze la Ierusalim o împărăţie a luminii. Da, asta aşteptau de la el şi contemporanii, chiar unii dintre apostoli, care-i ceruseră să stea de-a dreapta şi de-a stânga tronului său atunci când va ajunge împărat peste întregul pământ. Ei bine, tocmai această a treia cale nu exista pentru Iisus. Mâna aceea delicată şi blândă, care izvorâse doar binecuvântări şi vindecări, nu se putea ridica acum să ucidă, fie şi pe mişeii de romani şi pe evreii corupţi. Răzbunarea, pacea cu forţa nu puteau să încapă în inima lui largă şi bună. Aşadar, îi rămânea fuga în deşert sau înfruntarea morţii. Iisus a ales, ca orice suflet viteaz, moartea. Dar nu orice moarte. Ci moartea din iubire de om, moartea cu braţele deschise, îmbrăţişând lumea într-un ultim sărut. Aşa intră Domnul în Ierusalim, acum, când la noi mugurii plesnesc în floare, când iarba frământă pământul în căutarea luminii, când primăvara potopeşte pământul cu viaţă. El, Domnul nostru blând şi bun ştie că sub lespedea grea a morţii, cu care a ales să se acopere de bunăvoie, stă ascunsă, de fapt, viaţa. Pentru că cine vine spre moarte din iubire nu va putea fi ţinut în mormânt, ci va înflori, în cele din urmă, o Înviere. Prima şi cea mai mare, pe care vom păşi, în cele din urmă, şi noi, cu toţii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
