Tâlcul Floriilor

Cristian Curte
Floriile sunt singurul praznic împă­ră­­tesc al bisericii care și-a păstrat nu­mele păgân.

"Floralia" era în vechime o sărbă­toa­re a unei zeițe romane care pa­trona florile și primăvara. Așa a ajuns biserica să unească mugurii ce se rup în floare și iarba care frământă pămân­tul cu intrarea Mântuitorului în Ieru­sa­lim. Și nu e ală­turare mai duioasă și mai frapantă, decât Iisus care merge de bună voie spre moar­te, cu natura strigând de voioșie. Accep­tarea durerii și a morții, față în față cu viața care explodează de-a dreptul de căldură și lumină.
Poate că tocmai această alăturare ne poate lumina și tâlcul sărbătorii, alt­min­teri greu de înțeles pentru orice om. Cum să pricepi de ce Iisus se îndreaptă liniștit spre Ierusalim, unde știe sigur că va fi prins, judecat și condamnat? Și o mai face și în felul lui, înduioșător și blând, că­lărind, nu un cal falnic, așa cum aș­teptau mulțimile isterice (doar urma să fie regele lui Israel și să-i redea re­gatului evreiesc strălucirea din vre­mea lui Da­vid), ci suindu-se pe un pui de măgar. Nu pe un cal, animal nobil și falnic, cu care se identifică împărații și ge­neralii, ci pe un măgar, animal care rab­dă toate și mun­cește încăpățânat și ne­băgat în sea­mă. Nu întâmplător și-a ales Domnul acest animal pentru dru­mul său spre moarte. El a vrut să ne ara­te că nu fala și mândria te duc la cer, ci smerenia și tru­da zilnică, cea nebăgată în seamă.
De aici, de la smerenia și blândețea lui infinită trebuie să plecăm, pentru a în­țelege de ce a intrat Hristos în Ieru­sa­lim, deși știa că va fi ucis. Nu-și dorea acest lucru. Nu. Toată viața a încercat să le câș­tige inima israeliților. Toate cu­vintele sale de foc, toate minunile ace­lea zgu­du­itoare, toate cuvintele pro­ro­cilor au fost revărsate peste fiii lui Avraam pentru ca ei să-L înțeleagă și să-L primească pe Iisus din Nazareth ca pe Mesia - Fiul lui Dumnezeu. Dar Mân­­tuitorul a înțeles că doar o fărâmă din popor îl va primi și înțelege. Hristos a știut, într-o străful­gerare dumne­ze­ias­că, destinul pe care i-l pregătesc arhie­reii de la templu. Așa că avea în față două drumuri - să fugă de dușmanii săi, pierzându-se în pustiul Iudeii, trăind cum trăise ani de-a rândul Sfântul Ioan Botezătorul, sau să înfrunte răul, plin de curaj, bând până la capăt paharul urii, pen­tru ca în inima sa dum­ne­zeiască să mis­tuie veninul, trans­for­mându-l în iu­bi­­re. Sigur, noi, oamenii, așa cum sun­tem însetați de putere și răz­bu­nare, ne gân­dim că Iisus ar fi avut și o a treia ca­le. Să facă o minune, ultima și cea mai în­fricoșătoare, să-i spulbere pe ro­­mani și pe arhiereii putrezi de bogății și co­rupție, și să instaureze la Ierusalim o împărăție a luminii. Da, asta așteptau de la el și contemporanii, chiar unii din­tre apostoli, care-i ceruseră să stea de-a dreapta și de-a stânga tro­nului său atunci când va ajunge împărat peste întregul pământ. Ei bine, tocmai această a treia cale nu exista pentru Iisus. Mâna aceea delicată și blândă, care izvorâse doar bi­necuvântări și vindecări, nu se putea ri­dica acum să ucidă, fie și pe mi­șeii de ro­mani și pe evreii corupți. Răz­bunarea, pa­cea cu forța nu puteau să încapă în inima lui largă și bună. Așa­dar, îi rămâ­nea fuga în deșert sau în­fruntarea morții. Iisus a ales, ca orice suflet viteaz, moar­tea. Dar nu orice moarte. Ci moartea din iubire de om, moar­tea cu brațele deschi­se, îmbră­ți­șând lumea într-un ultim să­rut. Așa intră Domnul în Ierusalim, acum, când la noi mugurii plesnesc în floare, când iarba frământă pământul în căutarea luminii, când primăvara poto­peș­te pământul cu viață. El, Domnul nos­tru blând și bun știe că sub lespedea grea a morții, cu care a ales să se acopere de bunăvoie, stă ascunsă, de fapt, viața. Pen­tru că cine vine spre moarte din iu­bire nu va putea fi ținut în mormânt, ci va înflori, în cele din urmă, o Înviere. Prima și cea mai mare, pe care vom păși, în cele din urmă, și noi, cu toții.