"Floralia" era în vechime o sărbătoare a unei zeițe romane care patrona florile și primăvara. Așa a ajuns biserica să unească mugurii ce se rup în floare și iarba care frământă pământul cu intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Și nu e alăturare mai duioasă și mai frapantă, decât Iisus care merge de bună voie spre moarte, cu natura strigând de voioșie. Acceptarea durerii și a morții, față în față cu viața care explodează de-a dreptul de căldură și lumină.
Poate că tocmai această alăturare ne poate lumina și tâlcul sărbătorii, altminteri greu de înțeles pentru orice om. Cum să pricepi de ce Iisus se îndreaptă liniștit spre Ierusalim, unde știe sigur că va fi prins, judecat și condamnat? Și o mai face și în felul lui, înduioșător și blând, călărind, nu un cal falnic, așa cum așteptau mulțimile isterice (doar urma să fie regele lui Israel și să-i redea regatului evreiesc strălucirea din vremea lui David), ci suindu-se pe un pui de măgar. Nu pe un cal, animal nobil și falnic, cu care se identifică împărații și generalii, ci pe un măgar, animal care rabdă toate și muncește încăpățânat și nebăgat în seamă. Nu întâmplător și-a ales Domnul acest animal pentru drumul său spre moarte. El a vrut să ne arate că nu fala și mândria te duc la cer, ci smerenia și truda zilnică, cea nebăgată în seamă.
De aici, de la smerenia și blândețea lui infinită trebuie să plecăm, pentru a înțelege de ce a intrat Hristos în Ierusalim, deși știa că va fi ucis. Nu-și dorea acest lucru. Nu. Toată viața a încercat să le câștige inima israeliților. Toate cuvintele sale de foc, toate minunile acelea zguduitoare, toate cuvintele prorocilor au fost revărsate peste fiii lui Avraam pentru ca ei să-L înțeleagă și să-L primească pe Iisus din Nazareth ca pe Mesia - Fiul lui Dumnezeu. Dar Mântuitorul a înțeles că doar o fărâmă din popor îl va primi și înțelege. Hristos a știut, într-o străfulgerare dumnezeiască, destinul pe care i-l pregătesc arhiereii de la templu. Așa că avea în față două drumuri - să fugă de dușmanii săi, pierzându-se în pustiul Iudeii, trăind cum trăise ani de-a rândul Sfântul Ioan Botezătorul, sau să înfrunte răul, plin de curaj, bând până la capăt paharul urii, pentru ca în inima sa dumnezeiască să mistuie veninul, transformându-l în iubire. Sigur, noi, oamenii, așa cum suntem însetați de putere și răzbunare, ne gândim că Iisus ar fi avut și o a treia cale. Să facă o minune, ultima și cea mai înfricoșătoare, să-i spulbere pe romani și pe arhiereii putrezi de bogății și corupție, și să instaureze la Ierusalim o împărăție a luminii. Da, asta așteptau de la el și contemporanii, chiar unii dintre apostoli, care-i ceruseră să stea de-a dreapta și de-a stânga tronului său atunci când va ajunge împărat peste întregul pământ. Ei bine, tocmai această a treia cale nu exista pentru Iisus. Mâna aceea delicată și blândă, care izvorâse doar binecuvântări și vindecări, nu se putea ridica acum să ucidă, fie și pe mișeii de romani și pe evreii corupți. Răzbunarea, pacea cu forța nu puteau să încapă în inima lui largă și bună. Așadar, îi rămânea fuga în deșert sau înfruntarea morții. Iisus a ales, ca orice suflet viteaz, moartea. Dar nu orice moarte. Ci moartea din iubire de om, moartea cu brațele deschise, îmbrățișând lumea într-un ultim sărut. Așa intră Domnul în Ierusalim, acum, când la noi mugurii plesnesc în floare, când iarba frământă pământul în căutarea luminii, când primăvara potopește pământul cu viață. El, Domnul nostru blând și bun știe că sub lespedea grea a morții, cu care a ales să se acopere de bunăvoie, stă ascunsă, de fapt, viața. Pentru că cine vine spre moarte din iubire nu va putea fi ținut în mormânt, ci va înflori, în cele din urmă, o Înviere. Prima și cea mai mare, pe care vom păși, în cele din urmă, și noi, cu toții.