Vestitorii primăverii

- În tradiţia românească, păsările călătoare sunt sufletele strămoşilor adormiţi, care aduc în fiecare aprilie, o primăvară nouă şi încă un motiv de speranţă. Cine le vede străbătând, obosite dar neînfrânte, ultimii kilometri spre casă, se zice că are noroc de viaţă lungă şi pătrundere de adevăr. Prietena revistei noastre, ornitologul ANGELA PETRESCU, de la Muzeul "Antipa" din Bucureşti, a primit în dar o întâlnire cu berzele, pe care nu o poate uita -

O mie de berze

- Eram pe la Timpuri Noi, în Bucureştiul ăsta al nos­tru, nu prea fericit în primele săptămâni de pri­măvară. Aerul neaşteptat de cald purta în el pro­­mi­siunea renaşterii, dar co­pacii încă golaşi şi asfaltul us­cat de vânt îmi dădeau un sen­timent de pustiu. Dar când am ri­dicat ochii pe cer, jur, cel puţin o mie de berze zbu­rau graţioase, grăbite şi fericite (mi se părea mie?) către cuiburile lor. Ce sentiment minunat şi ce trans­formare am simţit în sufletul meu! Carevasăzi­că, au reuşit, uite-le, sunt sănătoase şi au ajuns şi anul ăsta acasă, să mai facă un rând de pui, să ne mai bucure o vară cu prezenţa lor princiară, să ne mai împrumute din bucuria lor de a trăi...

- De unde se întorc berzele? Unde îşi petrec ier­ni­le?

- Greu de crezut: la şapte până la zece mii de ki­lo­metri depărtare de casă, în zo­nele umede şi mlăş­ti­noa­se, aflate în sudul şi pe coas­ta de est a conti­nen­tului afri­can. În ultimii ani, cercetări făcute cu emi­ţă­toare radio ataşate de corpul păsărilor au arătat că, probabil, da­to­rită încălzirii globale, multe grupuri nu se mai încumetă să străbată distanţe chiar atât de lungi. Zonele de iernare se mută treptat mai la nord: tot mai multe berze din Eu­ropa occidentală îşi petrec iarna în Spania, iar cele de la noi ajung tot mai puţine prin Africa de Sud, oprindu-se la izvoarele Nilului şi în Africa sub-sahariană. Oricum, vin de tare departe, doar ca să ajungă la cuibul lor.

- Cât timp le ia zborul ăsta colosal? Cum rezistă, în general, toate păsările călătoare la un asemenea efort?

- Fiecare specie, după mărime, strategie de zbor şi rezistenţă, are soluţia ei desăvârşită. Păsărelele mici, ciocârlia, prigoriile, privighetorile, pupezele şi rândunica, de exemplu, se îngraşă, pur şi simplu, toamna, în perioada imediat premergătoare plecării, mănâncă mai mult şi asimilează grăsime, până la a-şi dubla greutatea (îşi permit, la cele câteva sute de grame pe care le cântăresc). Ăsta este depozitul lor de "combustibil", care le dă posibilitatea să zboare con­tinuu. Sau ciocârliile, ori rândunica, care gonesc prin aer în grupuri mici, de familie. Un efort neegalat şi paradoxal pentru aceste fiinţe aparent fragile. În ce-o priveşte pe doamna barză, ea este o pasăre mare şi grea, care nu-şi permitesă-şi dubleze greutatea, şi atunci a dezvoltat, în sute de generaţii, o tehnică ex­traordinară de zbor. Ea nu traversează Mediterana, ci alege un drum mult mai lung, pe uscat, cu popasuri. Şi pentru a economisi energie şi a uşura efor­tul extraordinar presupus de bătaia aripilor pe sute până la mii de kilometri, se foloseşte ma­gis­tral de curenţii de aer cald, as­cen­dent, care se formează pe tim­pul zilei, exclusiv deasupra uscatului, pentru a urca până la altitudini de 800 de metri şi a zbura planat, fără efort, pe traiectorii circulare, de la un horn cu aer cald, la altul. Nu-i extraordinar? Cocorii şi gâştele sălba­ti­ce, în schimb, se încumetă şi trec marea în zbor, fie­care cu tactica sa. Cocorul ştie să alterneze bătaia ari­pilor cu zborul planat, în timp ce gâsca, pasăre ac­va­tică, se mai poate odihni noaptea pe suprafaţa mării, dacă este liniştită.

- De unde ştim ce păsări zboară pe cer?

- Ca să le recunoaşteţi dacă le vedeţi, gâştele şi co­corii zboară în formaţii aerodinamice, în formă de "V", înlocuindu-se la "cârmă" regulat, pe când ber­zele se deplasează în grupuri uriaşe, de câteva sute, aparent dezordonat, dar cu o busolă neînchipuit de precisă. Ele revin la aceleaşi cuiburi din anii trecuţi, pe care le refac cu abnegaţie, vreme de câţiva ani, cât le este viaţa de lungă.

- Misterul migraţiilor pe spaţii aşa de vaste a fost dez­le­gat?

- Deşi se cercetează intens, nu ştim încă exact ce anume "tehnici" folosesc pentru a se ghida pe spaţii atât de vaste. Multe migratoare călătoresc numai noap­tea. De exemplu, micile cântătoare, pentru a se feri de prădători şi pentru a se hrăni şi odihni la vreme de zi, se folosesc, ca să se orienteze, de po­ziţia astrelor vi­zi­bile pe cerul nop­ţii; altele zboară ziua, ca porumbeii, care se folosesc de liniile câmpului mag­ne­tic terestru. Unele păsări îşi for­mează, nu se ştie cum, pur şi sim­plu o hartă, astfel că o clădire nou apă­ru­tă peste iarnă, în locurile lor de baştină, le poate dezorienta. Deşi ştim mai mult ca altădată des­pre zborul păsărilor migratoare, felul cum îşi carto­gra­fiază ele spaţiul este unic şi misterios.

Se întorc rândunelele

- Luna aprilie e vremea în care se întoarce şi rândunica, simbol al familiei şi al trudei neîncetate, al zbaterii pentru viaţa de zi cu zi...

- Da, aprilie este luna întoarcerii rândunelelor, care revin, şi ele, la cuiburile lăsate anul trecut, ca un chezaş, spune tradiţia, că speranţele noastre de mai bine se vor împlini. Nu toate, săracele de ele, reuşesc să revină la cuiburi, unele, multe, neştiute, mor de epu­izare, înecate în mare sau în timpul traversării de 60 de ore a Saharei. No­ro­coa­sele se mai bucură de pun­tea câte unui vapor, pe care se odihnesc înainte să-şi ia avânt, pentru ultima sfor­ţare către casă.
Rândunelele se întorc primele, în aprilie, urmate de lăstuni (rândunele "de oraş", ceva mai mari şi cu coa­dă mai scurtă, fără "fur­culiţă"), în grupuri fami­lia­­le, regionale, şi îşi reiau mun­ca meticuloasă de re­pa­­­rare şi construire a cui­bu­rilor, legendare prin trăi­nicia lor. Le fac din pământ umed, din nămol ames­tecat cu fire mici vegetale, ca nişte chirpici de mici di­­mensiuni, şi le căptuşesc cu puf şi cu păr de ani­ma­le. S-au observat rândunele atât de curajoase, încât să coboare glonţ pe spinarea unor mâţe, ca să le fure câ­teva fire călduroase din blană, pentru cuiburile lor. Ca nişte mari meşteri arhitecţi, dau cuibului forme cir­cu­lare, de sfert de sferă, îl potrivesc după profilul lo­caşului ales şi îi asigură o ieşire generoasă şi comodă. Aleg locuri în care se simt în siguranţă faţă de pră­dă­tori şi la adăpost de intemperii, de obicei în gospo­dă­riile omeneşti, pe sub streşini, în poduri, grajduri şi in­­terioare cu deschidere permanentă spre exterior, dând dovadă de multă ingeniozitate. Nu e casă de ro­mân mai fericită decât cea aleasă de rândunele pentru a-şi clădi cuibul! Depun trei până la şase ouă şi-şi hrănesc puii cu mare e­fort şi hotărâre. Cam 400 de zboruri pe zi face o rân­dunică, trans­­portând la cuib can­tităţi im­pre­sionante de insecte, pe care le în­dea­să în ciocu­rile puilor, fă­când dova­da unor abi­li­tăţi de zbor ieşite din co­mun (cu vi­teze de până la 160 de km/oră şi schim­bări dese şi bruşte de direcţie). Le găsim pes­­te tot, oriunde pot a­vea acces la o apă şi un­de zboară insecte, mai puţin pe înălţimile mon­tane. Să le spunem, aşa­dar, bun venit!

- Tot prin aprilie au­zim, fascinaţi, şi cân­te­cul privighetorii, care simbolizează, cumva, sin­­gu­ră­tatea şi dorurile neîmplinite ...

- Deloc atât de ele­gantă şi de fercheşă ca rându­nica, privighetoarea este o păsăruică cu aspect mo­dest, mai mică decât o vrabie, de culoarea pămân­tu­lui, de n-o bagi în seamă dacă-o vezi. De fapt, mai ni­meni, mai ales printre orăşeni, nu ştie cum arată o privi­ghe­toare, că nu-i mare lucru de haina ei. Dar da­că-i auzi cântecul pătrunzător, neobosit, de o frumu­seţe nepă­mân­teană şi cu o varietate uimitoare de tri­luri, te gân­deşti imediat la ea. Acest cântec o face să simbolizeze singurătatea şi dorul de alte lumi, trans­cenderea morţii şi a preocupărilor mărunte ale vieţii.
Modestele privighetori trăiesc prin locuri liniştite, fâneţe şi crânguri, în livezi şi tufărişuri, acolo unde îşi fac, aproape de sol,cuiburi largi şi laborioase, din frunze uscate, căptuşite cu fire de păr de animale şi cu puf. Depun patru-cinci ouşoare de culoare kaki şi îşi hrănesc puii în cuplu, şi mama, şi tatăl. Uliul păsărar este duşmanul lor de moarte, dar cu adevărat ame­ninţător le este omul, care-i poate distruge habitatul, zonele de tufăriş des, de la marginea pădurilor, sau subarboretul din pădurile bătrâne, în general, vege­taţia ne-"cosmetizată", hăţişurile care-i asigură adă­pos­tul, umbra, dar şi insectele cu care se hrăneşte ex­clu­siv. Nu uitaţi, trilul privighetorii face şi sufletele noas­tre să cânte, dar pentru asta, trebuie să le lăsăm nea­tins câte un locşor, câte un petic de grădină ne­lu­crat, câte-un tufăriş de unde să-şi poată purta mesajul spre cealaltă lume, a dorurilor din sufletele noastre.