Arhitect de renume, dintr-o veche familie cu stirpe germană, Paul Pfennings a devenit celebru, ca scenarist al Televiziunii Române, unde a făcut istorie în epoca anilor '60-'70, semnând alături de regizorii Alexandru Bocăneţ şi Valeriu Lazarov, emisiuni de divertisment de mare calitate artistică. A emigrat apoi în Germania şi şi-a continuat cariera la televiziunea bavareză din München, fiind la fel de iubit şi de apreciat pentru talentul şi profesionalismul său. Dar inima sa a rămas în România, unde vine în fiecare an ca să depene poveşti cu foştii colegi, să se plimbe pe străzile vechi ale Bucureştiului şi să aprindă, cu imaginaţia, vremi şi întâmplări trecute. De vorbă cu Paul Pfennings, el însuşi mare "devorator" de "Formula AS", în care se regăseşte şi cu care îşi alină dorul de "acasă"!
Party pentru un "adolescent" de 75 de ani!
- Domnule Paul Pfennings, aţi împlinit de curând 75 de ani şi vă urăm şi noi, din partea revistei "Formula AS", cu tot dragul: "La mulţi ani!" De ce aţi ţinut neapărat să veniţi ca să vă aniversaţi vârsta aceasta aici, în România?
- De ce? Pentru că aici m-am născut, aici am trăit, până la vârsta de 40 de ani, cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele, aici mi-am făcut studiile şi mi-am legat cele mai frumoase prietenii! "Pică" îmi spuneau apropiaţii sau "Pume, omul de lume!", pentru felul meu "internaţionalist", de a fi prieten cu toată lumea! Sunt Vărsător de februarie, fire deschisă, debordantă, îmi plac oamenii şi-i iubesc! Şi de ziua mea a fost petrecere mare, cu toţi prietenii vechi, pe care a găzduit-o în casa lui, Vladimir Bernacki, prietenul meu de-o viaţă, fost coleg de bancă în liceu şi apoi coleg de facultate, şi care m-a răsfăţat cu plimbări romantice cu barca pe lac ori pelerinaje la mânăstirile Căldăruşani şi Snagov. Ne-am amintit de vremurile de demult, am râs şi ne-am emoţionat, am dansat şi a fost extraordinar pentru mine să trăiesc aceste clipe! Am primit drept cadou un superb sacou foarte "funcky", de la creatoarea de modă Anca Maxim, şi nişte seturi de creioane cu filtz, pentru făcut schiţe, după care sunt înnebunit!
Bijuterii şi motociclete!
- Eu sunt neamţ doar pe jumătate, pentru că mama era româncă! Bunicul era neamţ, membru fondator al celebrei firme de bijuterii Resch, venit din Germania, odată cu instalarea dinastiei Hohenzollern. A fost furnizorul Curţii Regale cu bijuterii, ceasuri şi decoraţii. Alături de bunicul, a lucrat din tinereţe şi tatăl meu, ca bijutier şi ceasornicar, urmând, în paralel, cursurile Academiei Comerciale. Mama a absolvit Artele Plastice, ca studentă a celebrei pictoriţe Cecilia Cuţescu Storck, prin a cărei fiică, Lita, căsătorită Botez, cu unul din nepoţii marelui scriitor francez de origine română, Jean Bart, l-a cunoscut pe tatăl meu, Otto Pfennings, vecin şi prieten cu familia Storck. Frederick Storck, sculptor de origine germană, a fost profesorul lui Brâncuşi, pe vremea când el a urmat Artele Plastice la Bucureşti, iar în casa familiei Storck, vecini de stradă cu noi, am admirat de multe ori câteva dintre operele semnate de Brâncuşi şi dăruite profesorului său, în semn de omagiu. Acolo a fost şi casa copilăriei mele, pe strada Grigore Alexandrescu, lângă Muzeul Storck. Otto Pfennings, tatăl meu, deşi invalid, a fost campion naţional cu motocicleta Zundapp Ks 600, în anii 1939 şi 1948, la categoriile "circuit" şi "coastă". O punea pe mama în ataşul motocicletei şi mergeau aşa prin Bucureşti. Erau o "apariţie" pe străzile oraşului şi o pereche formidabilă. Mama, Tanţi (Constanţa) Pfennings, a fost graficiană şi desenatoare de modă, iar în ultimii ani, în Germania, a pictat icoane pe lemn, sticlă şi... ouă de struţ. Timp de trei generaţii, România a fost ţara noastră, a dat un rost familiei mele, o educaţie şi un spirit care mă ajută mult să trăiesc acum în Germania. Şi o poftă de viaţă şi un cult al prieteniei, pe care nu le ai decât trăind într-un regim care îţi îngrădeşte libertăţile, aşa cum s-a întâmplat cu toţi românii, în vremea regimului comunist. E o istorie a noastră, a tuturor, de care nu am de gând să mă dezic, ci, dimpotrivă, o valorific cât pot de bine! România mi-a dat amintirile cele mai preţioase!
- Ce amintiri aveţi din casa copilăriei, de pildă?
- Multe şi foarte frumoase! Locuinţa noastră era o casă deschisă pentru toată lumea, pentru că tata, fiind invalid, se deplasa mai greu şi atunci primea acasă la noi pe toţi prietenii. Îi plăcea să fie gazdă, să fie înconjurat de oaspeţi dragi. Toţi prietenii nemţi şi saşi ai tatei din Braşov, Sibiu, trăgeau la noi acasă, atunci când veneau la Bucureşti pentru diverse treburi ori doar să viziteze expoziţia anuală de la Târgul Romexpo, unde se expuneau cele mai noi produse/ invenţii ale industriei româneşti comuniste. Tata spunea mereu că, dacă nu ai spaţiu îndeajuns, atunci când te trezeşti cu nişte oaspeţi, fie şi neanunţaţi, în faţa uşii, nu trebuie să le refuzi găzduirea, ci să "tragi rogojina" şi să-i culci pe toţi oriunde ar fi, pentru că ei îţi vor fi recunoscători şi, în plus, aşa e distracţia şi mai mare!!! Şi chiar aşa era! Mama făcea nişte chifteluţe de-ţi lingeai degetele, iar tata punea două sticle de vin pe masă. Se dezlegau limbile şi curajul de a spune bancuri politice şi se încingeau nişte chefuleţe de pomină. Tot la noi se adunau şi grupul de motociclişti, "bikeri" ai vremii, care se întâlneau la garajul tatălui meu, unde îşi şi reparau "fiarele"!
Copil fiind, veneau şi la mine colegi de şcoală şi prieteni de joacă, iar tata ne organiza pe străzile din cartier, cinci probe sportive, pentatlon, ne cronometra şi ne dădea premii. Printre prietenele de atunci era şi cea care a fost apoi campioana noastră mondială la atletism, Iolanda Balaş. Iar alergarea noastră pe cele patru străzi ce formau perimetrul traseului se chema "Tour de France"!!! Tatăl meu ne povestea cum a început şi el, tot aşa, cu cursele de biciclete, apoi bunicul i-a cumpărat prima motocicletă, un triciclu, întâi, apoi o motocicletă, şi aşa a început cariera sa de campion. Şi ce emoţie extraordinară a avut când a primit, pentru prima oară, steguleţul de sosire la terminarea primei sale curse într-un concurs şi a devenit campion. Tata, paralizat de picioare de la vârsta de doi ani şi care învăţase să-şi depăşească handicapul şi să ducă viaţa unui om normal, avea, într-adevăr, o mentalitate de campion, de învingător.
- Care sunt valorile pe care le-aţi moştenit din familie?
- Talentul, cinstea şi prietenia cu toată lumea! Eu sunt prieten cu toţi, indiferent de condiţie, de vârstă, de profesie. Mi-am făcut prieteni şi la locul de muncă, şi în societate! Şi determinarea, voinţa de a-mi fixa ţeluri şi a merge până la capăt, pentru că, aşa cum m-a învăţat tata, un invalid care a ajuns în mai mulţi ani, succesiv, campion naţional în cursele de motocicletă, "când vrei, poţi"! Aceasta a fost o altă lozincă a vieţii mele, care m-a făcut să mă gândesc mereu că nu există limite în ceea ce fac sau, dacă există, nici nu mă gândesc să nu le depăşesc! Tot de la tata am învăţat să am un cult pentru prietenie... Eu sunt un tip cu mintea în nori... cum sunt artiştii! Şi foarte deschis... Când vin în România, vreau să mă întâlnesc cu toţii vechii mei amici. Dar nu reuşesc întotdeauna... De fiecare dată, însă, traseele obligatorii sunt la mormântul tatei, la Cimitirul Evanghelic, la Biserica "Visarion", unde am fost botezat, şi să-mi văd casa unde m-am născut, numai că e hodoroagă şi părăsită. Şi îmi mai place, când vin aici, să merg la teatru! Sunt prieten cu mulţi dintre marii noştri actori şi îmi e dor să-i văd jucând, îmi e dor de teatrul românesc, de limba română rostită frumos, pe scenă!...
Schi şi ceaiuri dansante
- Chiar sunt. Poate şi pentru că am întâlnit oameni deosebiţi. Iată, cu Vladimir Bernacki, colegul meu, făceam o combinaţie extraordinară, pentru că el îmi sufla la matematică, iar eu îl lăsam să copieze după mine la testele de la limba română! Eu ştiam foarte bine gramatica limbii române, aşa "neamţ" cum sunt! Mai apoi, pe vremea studenţiei, cu el şi cu alţi prieteni, între care şi directoarea revistei "Formula AS", Sânziana Pop, mergeam la schi. Uneori, dormeam la priciurile din cabane, cu bocancii în picioare şi cu saltelele peste noi, de frig ce era, ori, după ce urcam pe jos, cu schiurile în spate, până la cota 2000, nu mai puteam coborî de acolo, din cauza viscolelor. Mâncam câte un borcan cu marmeladă, în care amestecam zăpadă, şi se făcea ca o îngheţată. Nu răceam, nu aveam nimic!... Iar verile, în acelaşi grup, mergeam la mare, la 2 Mai, care era un modest sat de pescari pe vremea aceea, stăteam în gazdă şi mâncam saramură de peşte, iar serile încingeam nişte petreceri grozave! Tinereţe, asta era! Iar ceaiurile în casa familiei Pfennings nu vă mai spun cum erau!... Când lucram în Televiziunea Română, marile vedete ale momentului îmi erau prieteni (Cornel Patrichi, Oleg Danovski, Vasile Marcu, Horia Căciulescu, Paul Urmuzescu, Stela Popescu, Margareta Pâslaru, Corina Chiriac, Marina Voica...)! Dar pe atunci, noi, arhitecţii, eram nişte avangardişti în toate celea, muzică, dans, literatură, filosofie şi eram un pic cu nasul pe sus pentru asta! Aveam talent şi la limbi străine şi am învăţat limba rusă la perfecţie, încă din liceu, ca să nu fiu categorisit drept "duşman al poporului", în anii aceia stalinişti, şi să nu primesc observaţii pentru numele meu german, Pfennings, asociat de ruşi nazismului din ultimul război mondial (cu care, desigur, familia mea, venită în România la începutul secolului al XIX-lea, nu avusese nimic de-a face!).
În Germania, cu motocicleta şi trofeele tatei!
- Într-adevăr, eram împlinit din punct de vedere profesional, eram apreciat, eram tânăr şi talentat, iar în Televiziunea Română am trăit ani plini şi frumoşi! Am văzut, zilele acestea, o reluare a unei emisiuni de divertisment, în care apărea Stela Popescu, într-un decor cu prisme translucide, realizat de mine în 1968, şi m-am emoţionat grozav! (Prin comparaţie, o emisiune de genul "Românii au talent" mi s-a părut, îmi pare rău să o spun, talcioc curat, de m-a durut inima rău, rău de tot!) Unde e cultura aici, ştaiful? Timp de 12 ani, între 1965 şi 1977, sub "bagheta" lui Tudor Vornicu şi colaborând cu mari nume de realizatori de televiziune români, semnam scenografia pentru emisiuni din toată paleta, de la ştiri, la varietăţi, la festivalurile de muzică uşoară organizate pe atunci de Televiziune, "Cerbul de Aur" şi "Mamaia" (spectacole de divertisment în regia unor profesionişti ca Valeriu Lazarov, Alexandru Bocăneţ, Paul Urmuzescu au fost premiate la Festivalul de la Montreux, în epocă!). Noi lucram în alb-negru pe vremea aceea, acum mi se pare că televiziunea de atunci avea o poezie formidabilă în ea... Ca şi toate artele, literatura, teatrul, cinematografia, care "explodaseră" atunci, era o breşă, o decadă de mare deschidere culturală a regimului, care la sfârşitul anilor '70 s-a încheiat brusc şi a urmat cenuşiul anilor '80, iar eu am plecat din ţară, parcă presimţind ce avea să urmeze... Începusem să simt că ceva din bucuria noastră de viaţă începea să se stingă, că laţul ideologic se strângea şi te limita şi mai mult în tot ceea ce făceai. De asemenea, plecaseră foarte mulţi dintre prietenii mei...
- Cum v-aţi adaptat, ca emigrat din România socialistă, societăţii germane?
- La început, am lucrat în arhitectura de interior, proiecte cu mari investitori, hoteluri din lanţul "Hilton", am decorat avioane personale pentru şeici din ţările arabe, restaurante renumite şi vile particulare ale familiei Sachs. Am terminat cu asta, când creionul şi planşeta au fost înlocuite cu proiectarea pe computer! Am refuzat categoric computerul, să stau cu ochii în ecran şi mintea în butoane, şi am hotărât că mai bine mă duc cu şevaletul să pictez pe stradă şi să-mi câştig aşa pâinea! Norocul meu a fost că m-a sunat o prietenă care făcea casting pentru emisiunile de copii din televiziunea bavareză din München şi mi-a spus că acolo era nevoie de un scenarist pentru o emisiune nouă, care se chema "Pumuckl". I-am desenat pe Pumuckl şi pe Magician în toate aventurile lor... Am fost fericit să revin în studiouri, printre pupitre de montaj şi camere de luat vederi, iar cei 12 ani petrecuţi în Televiziunea Română m-au ajutat să lucrez încă 12 ani în televiziunea bavareză, până când m-am pensionat!
"Hotel Rogojina"
- Sunt de 31 de ani împreună cu partenera mea de viaţă, Eva Scharnagl, şi ea arhitectă, specializată în arhitectura de interioare, cu 19 ani mai mică decât mine! Dar am dezvoltat rapid o compatibilitate între noi, întâi profesională şi apoi afectivă, pentru că avem aceleaşi gusturi, aceeaşi educaţie impusă de arhitectură. Deşi nu suntem căsătoriţi "cu acte", pentru că eu am fost căsătorit de două ori (prima oară cu o arhitectă, care a fugit din ţară în 1968, a doua oară, tot cu o arhitectă, o aromâncă aprigă, cu "cuţitul la brâu") şi am constatat că, în ceea ce mă priveşte, e o instituţie care nu funcţionează! Poate aşa e pentru artişti, nu ştiu, cert e că am simţit că îmi îngrădeşte libertatea spiritului! Dar cred că unul din motivele pentru care eu şi Eva suntem şi acum împreună este că şi ea iubeşte societatea românească, pe care a cunoscut-o prin intermediul meu, şi nu o priveşte de sus sau cu o rezervă, pe care o resimt la cei care nu cunosc lucrurile decât din mass-media. Acum nu a putut veni cu mine, pentru că are nişte proiecte importante la care lucrează, dar plânge la telefon de ciudă că nu e cu mine aici şi mă întreabă dacă am mâncat salată de vinete, după care moare de poftă! Ea ştia latina din liceu, că a fost crescută şi educată la pension, la maicile catolice, şi tot auzindu-mă pe mine vorbind româneşte, a învăţat şi ea (încă "prea mult"!) şi îmi citeşte e-mail-urile, pe care eu nu ştiu să le accesez, pentru că nu am vrut să învăţ să umblu cu calculatorul! Acum, vă imaginaţi, după atâţia ani, dragostea dintre noi e pură, e mai mult prietenie şi mai puţină patimă, dar ne e bine împreună! În viaţa noastră domneşte armonia, iar filosofia care domnea în casa copilăriei mele din Bucureşti funcţionează în prezent şi la München, adică las uşa deschisă pentru toţi prietenii, pentru toţi cei care vin din România şi care nu au unde să tragă. Nu toţi sunt oameni cu bani mulţi, dar ştiu că la mine sunt primiţi, de aceea, prietenii mei vorbesc între ei că, la München, vor trage la "Hotel Rogojina", adică la mine acasă!
Acuarele pentru o bere!
- Am învăţat tot de la tata să mă bucur de viaţă! El a dus o viaţă absolut normală, deşi nu a putut merge niciodată după vârsta de doi ani. S-a căsătorit cu mama, au trăit frumos, înconjuraţi de prieteni, şi s-au iubit până la capătul vieţii. Fiecare zi trebuie trăită plenar, nu lăsată să se scurgă fără niciun folos, pentru că trece! Trăiesc cu intensitate, fie că e vorba de dragoste, de prietenie, de profesia pe care o am. Marea mea bucurie este să-mi iau caietul de desen sau şevaletul şi să mă aşez undeva, pe stradă, să pictez, să desenez bisericile şi clădirile vechi ale oraşului, pe care turiştii străini se bucură să mi le cumpere "calde", umede încă de acuarelele abia aşternute. Nu cer preţuri de Montmartre, iau numai cât să am seara de o bere, pentru mine plăcerea de a face asta întrece răsplata financiară. Iubesc Münchenul şi m-am ataşat şi mai mult de el pictându-l... Îl văd altfel, cu siguranţă, decât un om care trece grăbit pe străzi, mergând de la lucru spre casă. Şi când îl pictez, scot din cadru cablurile şi stâlpii de electricitate, afişele lipite pe pereţii clădirilor ori tomberoanele de gunoi, lucru pe care un fotograf nu ar putea să îl facă! (Panorame ale centrului vechi din München făcute de mine, "Munchner Aquarelle", găsiţi pe "home page" www. paulpfennings.pa.ohost.de)
Din dorinţa mea de a avea companie şi de a-i învăţa pe nemţi să râdă, am înfiinţat, în urmă cu mai bine de 20 de ani, un club de desen şi caricatură, cu care am mare succes, şi lumea vine cu poftă de a descoperi şi altfel viaţa, cu zâmbetul gata pregătit în colţul gurii! E mare lucru pentru ei! Pentru lucrul "pe teren", merg împreună cu cursanţii mei cu mare plăcere pe străzi, cu blocul de desen sub braţ şi creionul în mână, ca ei să-şi facă "temele" pe care le-am indicat! Ne distrăm de minune!
"Cum să nu-ţi placă să trăieşti?!?..."
- "Adulmecaţi" vântul acesta subţire de primăvară? Vă îndeamnă să vă luaţi şevaletul şi să porniţi pe străzi, la colindat?
- Oh, mai ales acum, că se schimbă şi lumina odată cu anotimpul! Aştept soarele să vină, să lumineze, să strălucească!...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
