PAUL PFENNINGS - "Timp de trei generații, România a fost țara noastră"

Corina Pavel
- Arhitect, scenarist, pictor -

Arhitect de renume, dintr-o veche familie cu stirpe germană, Paul Pfennings a de­venit ce­lebru, ca scenarist al Televiziunii Ro­mâ­­ne, unde a făcut istorie în epoca anilor '60-'70, sem­­nând alături de regizorii Alexandru Bocăneț și Va­le­riu Lazarov, emisiuni de divertisment de mare cali­tate artistică. A emigrat apoi în Germania și și-a con­tinuat cariera la televiziunea bavareză din München, fiind la fel de iubit și de apreciat pentru ta­lentul și profesionalismul său. Dar inima sa a ră­mas în Ro­mânia, unde vine în fiecare an ca să depene povești cu foștii colegi, să se plimbe pe stră­zile vechi ale Bucureștiului și să aprindă, cu ima­ginația, vremi și întâmplări trecute. De vorbă cu Paul Pfennings, el în­suși mare "de­vo­rator" de "For­mula AS", în care se regăsește și cu care își alină do­rul de "acasă"!

Party pentru un "adolescent" de 75 de ani!

- Domnule Paul Pfennings, ați împlinit de cu­rând 75 de ani și vă urăm și noi, din partea revistei "Formula AS", cu tot dragul: "La mulți ani!" De ce ați ținut nea­părat să veniți ca să vă aniversați vârsta aceasta aici, în România?

- De ce? Pentru că aici m-am născut, aici am trăit, până la vârsta de 40 de ani, cei mai frumoși ani ai tinereții mele, aici mi-am făcut stu­diile și mi-am legat cele mai fru­moase prietenii! "Pică" îmi spu­neau apropiații sau "Pume, omul de lume!", pentru felul meu "in­ter­naționalist", de a fi prieten cu toată lumea! Sunt Vărsător de februarie, fire deschisă, debordantă, îmi plac oamenii și-i iubesc! Și de ziua mea a fost pe­trecere mare, cu toți prie­tenii vechi, pe care a găz­duit-o în casa lui, Vladimir Bernacki, prie­tenul meu de-o viață, fost coleg de bancă în liceu și apoi coleg de fa­cultate, și care m-a răsfățat cu plim­­bări roman­tice cu barca pe lac ori pelerinaje la mânăstirile Căl­dărușani și Snagov. Ne-am amintit de vremurile de demult, am râs și ne-am emoționat, am dansat și a fost extraordinar pen­tru mine să trăiesc aceste clipe! Am primit drept cadou un superb sacou foarte "funcky", de la crea­toarea de modă Anca Maxim, și niște seturi de cre­ioa­ne cu filtz, pentru făcut schițe, după care sunt înne­bunit!

Bijuterii și motociclete!

- Bunicul dvs. a venit din Germania în Ro­mâ­nia, cu un secol și jumătate în urmă. Dvs. ați emi­grat înapoi, la "matcă". Familia Pfennings are, de bu­nă seamă, o poveste interesantă!

- Eu sunt neamț doar pe jumătate, pentru că ma­ma era româncă! Bunicul era neamț, membru fon­dator al celebrei firme de bijuterii Resch, venit din Ger­­­­mania, odată cu instalarea dinastiei Ho­henzollern. A fost furnizorul Curții Regale cu biju­terii, ceasuri și decorații. Alături de bunicul, a lucrat din tinerețe și tatăl meu, ca bijutier și ceasornicar, ur­mând, în pa­ralel, cursurile Academiei Comerciale. Ma­­ma a ab­sol­vit Artele Plastice, ca studentă a cele­brei pictorițe Ce­cilia Cuțescu Storck, prin a cărei fiică, Lita, că­sătorită Botez, cu unul din nepoții ma­relui scriitor francez de ori­gine română, Jean Bart, l-a cunoscut pe tatăl meu, Otto Pfennings, ve­cin și prieten cu fa­milia Storck. Frederick Storck, sculp­tor de origine germană, a fost pro­fesorul lui Brâncuși, pe vremea când el a urmat Artele Plastice la București, iar în casa familiei Storck, vecini de stradă cu noi, am admirat de multe ori câteva dintre operele semnate de Brân­cuși și dăruite profesorului său, în semn de oma­giu. Acolo a fost și casa copi­lăriei mele, pe stra­da Grigore Alexan­dres­cu, lângă Muzeul Storck. Otto Pfennings, tatăl meu, deși invalid, a fost campion na­țional cu motocicleta Zundapp Ks 600, în anii 1939 și 1948, la categoriile "circuit" și "coastă". O punea pe mama în atașul motocicletei și mergeau așa prin Bucu­rești. Erau o "apariție" pe străzile orașului și o pe­reche formidabilă. Mama, Tanți (Constanța) Pfen­nings, a fost graficiană și desenatoare de modă, iar în ultimii ani, în Germania, a pictat icoane pe lemn, sticlă și... ouă de struț. Timp de trei generații, Ro­mânia a fost țara noastră, a dat un rost familiei mele, o educație și un spirit care mă ajută mult să trăiesc acum în Germania. Și o poftă de viață și un cult al prieteniei, pe care nu le ai de­cât trăind într-un regim care îți în­gră­dește libertățile, așa cum s-a întâm­plat cu toți românii, în vremea regi­mului comunist. E o istorie a noastră, a tuturor, de care nu am de gând să mă dezic, ci, dimpotrivă, o va­lorific cât pot de bine! România mi-a dat amintirile cele mai prețioase!

- Ce amintiri aveți din casa copi­lăriei, de pildă?

- Multe și foarte frumoase! Locu­ința noastră era o casă deschisă pentru toată lumea, pentru că tata, fiind in­valid, se deplasa mai greu și atunci primea acasă la noi pe toți prietenii. Îi plăcea să fie gazdă, să fie înconjurat de oaspeți dragi. Toți prietenii nemți și sași ai tatei din Brașov, Sibiu, tră­geau la noi acasă, atunci când veneau la București pentru diverse tre­buri ori doar să viziteze expoziția anuală de la Târgul Romexpo, unde se expuneau cele mai noi pro­duse/ invenții ale in­dus­triei românești comuniste. Tata spu­nea mereu că, dacă nu ai spațiu în­deajuns, atunci când te trezești cu niște oaspeți, fie și neanunțați, în fața ușii, nu trebuie să le refuzi găzduirea, ci să "tragi rogojina" și să-i culci pe toți oriunde ar fi, pentru că ei îți vor fi recunoscători și, în plus, așa e dis­tracția și mai mare!!! Și chiar așa era! Ma­ma făcea niște chif­teluțe de-ți lin­geai degetele, iar tata punea două sticle de vin pe masă. Se dezlegau limbile și curajul de a spune bancuri politice și se încingeau niște chefulețe de pomină. Tot la noi se adunau și grupul de moto­cicliști, "bikeri" ai vre­mii, care se întâlneau la garajul tatălui meu, unde își și reparau "fiarele"!
Copil fiind, veneau și la mine colegi de școală și prieteni de joacă, iar tata ne orga­niza pe străzile din cartier, cinci probe spor­­tive, pentatlon, ne cronometra și ne dădea premii. Printre prietenele de atunci era și cea care a fost apoi campioana noas­tră mon­dială la atletism, Iolanda Balaș. Iar aler­garea noastră pe cele patru străzi ce for­mau perimetrul traseului se chema "Tour de France"!!! Tatăl meu ne po­vestea cum a început și el, tot așa, cu cursele de bi­ciclete, apoi bunicul i-a cum­pă­rat prima moto­ci­cletă, un triciclu, întâi, apoi o motocicletă, și așa a în­ceput cariera sa de campion. Și ce emoție extraor­di­nară a avut când a primit, pentru prima oară, ste­gu­le­țul de sosire la terminarea primei sale curse în­tr-un concurs și a devenit campion. Tata, paralizat de pi­cioare de la vârsta de doi ani și care învățase să-și de­pășească handicapul și să ducă viața unui om nor­mal, avea, într-adevăr, o mentalitate de campion, de în­vingător.

- Care sunt valorile pe care le-ați moștenit din familie?

- Talentul, cinstea și prietenia cu toată lumea! Eu sunt prieten cu toți, indiferent de condiție, de vârstă, de profesie. Mi-am făcut prieteni și la locul de mun­că, și în societate! Și determinarea, voința de a-mi fixa țeluri și a merge până la capăt, pentru că, așa cum m-a învățat tata, un invalid care a ajuns în mai mulți ani, succesiv, campion național în cursele de motocicletă, "când vrei, poți"! Aceasta a fost o altă lozincă a vieții mele, care m-a făcut să mă gândesc mereu că nu există limite în ceea ce fac sau, dacă există, nici nu mă gândesc să nu le depășesc! Tot de la tata am învățat să am un cult pentru prietenie... Eu sunt un tip cu mintea în nori... cum sunt artiștii! Și foarte deschis... Când vin în România, vreau să mă întâlnesc cu toții vechii mei amici. Dar nu reușesc în­tot­dea­una... De fiecare dată, însă, traseele obligatorii sunt la mormântul tatei, la Cimitirul Evanghelic, la Bise­rica "Visarion", unde am fost botezat, și să-mi văd casa unde m-am născut, numai că e hodoroagă și pă­răsită. Și îmi mai place, când vin aici, să merg la teatru! Sunt prieten cu mulți dintre marii noștri actori și îmi e dor să-i văd jucând, îmi e dor de teatrul ro­mânesc, de limba română rostită frumos, pe scenă!...

Schi și ceaiuri dansante

- V-ați petrecut adolescența și studenția în plin comunism și totuși, amintirile dvs. sunt de-a dreptul iradiante...

- Chiar sunt. Poate și pentru că am întâlnit oa­meni deosebiți. Iată, cu Vladimir Bernacki, colegul meu, făceam o combinație extraordinară, pentru că el îmi sufla la matematică, iar eu îl lăsam să copieze după mine la testele de la limba română! Eu știam foarte bine gramatica limbii române, așa "neamț" cum sunt! Mai apoi, pe vremea studenției, cu el și cu alți prieteni, între care și directoarea revistei "Formu­la AS", Sânziana Pop, mergeam la schi. Uneori, dor­meam la priciurile din cabane, cu bocancii în picioare și cu saltelele peste noi, de frig ce era, ori, după ce urcam pe jos, cu schiurile în spate, până la cota 2000, nu mai puteam coborî de acolo, din cauza viscolelor. Mân­cam câte un borcan cu marmeladă, în care ames­tecam zăpadă, și se făcea ca o înghețată. Nu răceam, nu aveam nimic!... Iar verile, în același grup, mer­geam la mare, la 2 Mai, care era un modest sat de pescari pe vremea aceea, stăteam în gazdă și mâncam saramură de pește, iar serile încingeam niște petreceri grozave! Tinerețe, asta era! Iar ceaiurile în casa familiei Pfennings nu vă mai spun cum erau!... Când lucram în Televiziunea Română, marile vedete ale momentului îmi erau prieteni (Cornel Patrichi, Oleg Danovski, Vasile Marcu, Horia Căciulescu, Paul Ur­mu­zescu, Stela Popescu, Margareta Pâslaru, Co­rina Chiriac, Marina Voica...)! Dar pe atunci, noi, arhi­tecții, eram niște avangardiști în toate celea, muzică, dans, literatură, filosofie și eram un pic cu nasul pe sus pentru asta! Aveam talent și la limbi străine și am învățat limba rusă la perfecție, încă din liceu, ca să nu fiu categorisit drept "dușman al poporului", în anii aceia staliniști, și să nu primesc observații pentru nu­mele meu german, Pfennings, asociat de ruși nazis­mului din ultimul război mondial (cu care, desigur, familia mea, venită în România la începutul secolului al XIX-lea, nu avusese nimic de-a face!).

În Germania, cu motocicleta și trofeele tatei!

- De ce ați părăsit România? Aveați aici, din câte povestiți, o viață frumoasă, o carieră impor­tantă, erați iubit și admirat...

- Într-adevăr, eram împlinit din punct de vedere profesional, eram apreciat, eram tânăr și talentat, iar în Televiziunea Română am trăit ani plini și frumoși! Am văzut, zilele acestea, o reluare a unei emisiuni de divertisment, în care apărea Stela Popescu, într-un decor cu prisme translucide, realizat de mine în 1968, și m-am emoționat grozav! (Prin comparație, o emi­siu­ne de genul "Românii au talent" mi s-a părut, îmi pare rău să o spun, talcioc cu­rat, de m-a durut inima rău, rău de tot!) Unde e cultura aici, ștaiful? Timp de 12 ani, între 1965 și 1977, sub "ba­gheta" lui Tudor Vor­nicu și colaborând cu mari nume de rea­liza­tori de televiziune ro­mâni, semnam sce­no­gra­fia pentru emi­siuni din toată paleta, de la știri, la varie­tăți, la fes­ti­­valurile de muzică ușoară organizate pe atunci de Tele­viziune, "Cerbul de Aur" și "Mamaia" (spec­ta­cole de divertisment în re­gia unor profesioniști ca Va­leriu Lazarov, Ale­­xandru Bocăneț, Paul Urmu­zescu au fost pre­miate la Festivalul de la Montreux, în epocă!). Noi lu­cram în alb-negru pe vre­mea aceea, acum mi se pare că televiziunea de atunci avea o poezie for­mi­dabilă în ea... Ca și toate artele, literatura, teatrul, ci­nema­to­grafia, care "ex­plo­da­seră" atunci, era o breșă, o decadă de mare des­chidere culturală a regi­mului, care la sfârșitul anilor '70 s-a încheiat brusc și a urmat cenușiul anilor '80, iar eu am plecat din țară, parcă presimțind ce avea să urmeze... Începusem să simt că ceva din bucuria noas­tră de viață începea să se stingă, că lațul ideo­logic se strân­gea și te limita și mai mult în tot ceea ce făceai. De asemenea, plecaseră foarte mulți dintre prietenii mei... arhitecți, plasticieni, medici... Fă­ceam o pe­tre­cere de rămas bun și îi conduceam la aeroport, aveam un sentiment bizar, mă întristam foarte tare când se întâmpla asta tot mai des... În plus, trecusem prin două căsnicii ne­fericite, eram într-un moment de derivă și din punct de vedere sentimental, iar părinții mei, dragii de ei, oameni foar­te deschiși la minte, au zis că ar fi bine pentru mine să plec, să cunosc lumea și dincolo de gra­nițele României comuniste, pe care le traver­sasem până atunci doar spre Bulgaria și Ungaria. Și au avut drep­tate. M-am trezit în o cu totul altă lume! Fap­tul că știam limba germană și eram dedicat pro­fesiei m-a ajutat mult! A plecat întâi mama, apoi eu cu tata, cu motocicleta și tro­feele lui! Ma­ma a murit la Mün­chen și este înmor­mântată aco­lo, iar tata e înmor­mântat în România, la Bellu, la Ci­mi­tirul Evanghelic. Tatăl meu, neam­țul, care atunci când am plecat din România mi-a spus: "Merg, dar te rog să mă aduci înapoi și să mă îngropi aici!" În ce privește moto­ci­cleta cu ataș a tatei, am ținut-o ca pe un fel de bi­be­lou, și când el s-a prăpădit, am dat-o unui colec­ționar de anti­chități. Și am mai luat cu noi și toate trofeele lui, cupele primite la concursurile la care a par­ticipat și pe care aș vrea să le donez vreunui mu­zeu ori Fe­derației de Motociclism din România, pen­tru că tata chiar a făcut istorie în acest do­me­niu.

- Cum v-ați adaptat, ca emigrat din România socialistă, societății germane?

- La început, am lucrat în arhitectura de interior, proiecte cu mari investitori, hoteluri din lanțul "Hilton", am decorat avioane personale pen­tru șeici din țările arabe, restaurante renumite și vile par­ticulare ale familiei Sachs. Am terminat cu asta, când creionul și planșeta au fost înlocuite cu proiectarea pe computer! Am refuzat categoric computerul, să stau cu ochii în ecran și mintea în butoane, și am hotărât că mai bine mă duc cu șe­valetul să pictez pe stradă și să-mi câștig așa pâi­nea! Norocul meu a fost că m-a sunat o prietenă care făcea cas­ting pentru emisiunile de copii din tele­vi­ziunea bavareză din München și mi-a spus că acolo era nevoie de un scena­rist pentru o emi­siune nouă, care se chema "Pumuckl". I-am de­senat pe Pumuckl și pe Magi­cian în toate aven­turile lor... Am fost fericit să revin în studiouri, printre pupitre de montaj și camere de luat vederi, iar cei 12 ani pe­tre­cuți în Televiziunea Ro­mână m-au ajutat să lu­crez încă 12 ani în tele­vi­ziunea ba­vareză, până când m-am pen­sionat!

"Hotel Rogojina"

- Ca pentru orice artist, dragostea e sarea și piperul vieții, motiv de ins­pirație în creație. Vă văd la fel de plin de vervă și vi­ta­litate, ca și când nu ați simți deloc greutatea anilor. Cum vă îm­pli­nește dra­gostea acum, la 75 de ani?

- Sunt de 31 de ani îm­preună cu par­­tenera mea de viață, Eva Scharnagl, și ea arhitectă, specia­li­zată în arhitec­tura de interioare, cu 19 ani mai mică decât mine! Dar am dezvoltat rapid o compatibilitate între noi, întâi profe­sio­na­lă și apoi afectivă, pen­tru că avem aceleași gus­turi, aceeași educație im­pusă de arhitectură. Deși nu suntem căsătoriți "cu acte", pen­tru că eu am fost căsătorit de două ori (pri­ma oară cu o arhitectă, care a fugit din țară în 1968, a doua oară, tot cu o arhitectă, o aro­mân­că aprigă, cu "cuțitul la brâu") și am constatat că, în ceea ce mă privește, e o instituție care nu funcțio­nea­ză! Poate așa e pentru artiști, nu știu, cert e că am simțit că îmi îngrădește li­bertatea spiritului! Dar cred că unul din motivele pentru care eu și Eva suntem și acum împre­ună este că și ea iubește societatea românească, pe care a cunoscut-o prin intermediul meu, și nu o pri­vește de sus sau cu o rezervă, pe care o resimt la cei care nu cunosc lucrurile decât din mass-media. Acum nu a putut veni cu mine, pentru că are niște proiecte importante la care lucrează, dar plânge la telefon de ciudă că nu e cu mine aici și mă întreabă dacă am mâncat salată de vinete, după care moare de poftă! Ea știa latina din liceu, că a fost crescută și educată la pension, la maicile catolice, și tot auzin­du-mă pe mine vorbind românește, a învățat și ea (încă "prea mult"!) și îmi citește e-mail-urile, pe care eu nu știu să le accesez, pentru că nu am vrut să învăț să umblu cu calculatorul! Acum, vă imaginați, după atâ­ția ani, dragostea dintre noi e pură, e mai mult prie­te­nie și mai puțină patimă, dar ne e bine împre­ună! În viața noastră domnește armonia, iar filosofia care dom­nea în casa copilăriei mele din București func­țio­nea­ză în prezent și la München, adică las ușa deschi­să pentru toți prie­tenii, pentru toți cei care vin din Ro­mânia și care nu au unde să tragă. Nu toți sunt oa­meni cu bani mulți, dar știu că la mine sunt primiți, de aceea, prietenii mei vorbesc între ei că, la Mün­chen, vor trage la "Hotel Rogojina", adică la mine aca­să!

Acuarele pentru o bere!

- Sunteți de-a dreptul molipsitor prin vita­litate, vă puteți bucura ca un copil de orice lucru mărunt sau important!

- Am învățat tot de la tata să mă bucur de viață! El a dus o viață absolut normală, deși nu a putut merge niciodată după vârsta de doi ani. S-a căsătorit cu mama, au trăit frumos, în­con­jurați de prieteni, și s-au iubit până la capătul vieții. Fiecare zi trebuie trăită plenar, nu lăsată să se scurgă fără niciun folos, pentru că trece! Trăiesc cu intensitate, fie că e vorba de dra­gos­te, de prietenie, de profesia pe care o am. Ma­rea mea bucurie este să-mi iau caietul de desen sau șevaletul și să mă așez undeva, pe stradă, să pictez, să desenez bisericile și clădirile vechi ale ora­șului, pe care turiștii străini se bucură să mi le cum­pere "calde", umede încă de acua­relele abia așter­nute. Nu cer prețuri de Mont­martre, iau numai cât să am seara de o bere, pentru mi­ne plăcerea de a face asta întrece răs­plata finan­ciară. Iubesc Münchenul și m-am atașat și mai mult de el pictându-l... Îl văd altfel, cu siguranță, decât un om care trece grăbit pe străzi, mergând de la lucru spre casă. Și când îl pic­tez, scot din cadru cablurile și stâlpii de elec­tri­citate, afișele lipite pe pereții clă­di­rilor ori tom­beroanele de gunoi, lucru pe care un fotograf nu ar putea să îl facă! (Panorame ale cen­trului vechi din München făcute de mine, "Munchner Aqua­relle", găsiți pe "home page" www. paulpfennings.pa.ohost.de)
Din dorința mea de a avea companie și de a-i învă­ța pe nemți să râdă, am înființat, în urmă cu mai bine de 20 de ani, un club de desen și caricatură, cu care am mare succes, și lumea vine cu poftă de a desco­peri și altfel viața, cu zâm­be­tul gata pregătit în colțul gurii! E mare lucru pen­tru ei! Pen­tru lucrul "pe teren", merg împreună cu cursanții mei cu mare plăcere pe străzi, cu blocul de desen sub braț și creionul în mână, ca ei să-și facă "te­mele" pe care le-am indicat! Ne distrăm de minu­ne!

"Cum să nu-ți placă să trăiești?!?..."

- "Adulmecați" vântul acesta subțire de pri­mă­vară? Vă îndeamnă să vă luați șevaletul și să porniți pe străzi, la colindat?

- Oh, mai ales acum, că se schimbă și lu­mina oda­tă cu anotimpul! Aștept soarele să vină, să lu­mineze, să strălucească!... Aștept cu sufletul, dar și cu ochiul de artist: este fascinant să vezi cum încăl­zeș­te o rază de soare frontis­pi­ciul unei case vechi sau luminează un detaliu al fa­țadei... pe care nici nu-l observaseși până a­tunci... Îmi place lumina aceasta crudă de pri­măvară, tot așa cum iubesc și lumina toamnei, ca filtrată prin miere... Iar vântul acesta ușor de pri­măvară chiar că te umple de bucurie copilă­reas­că și de un fel de dor de ducă, îndemnându-te să ieși din casă, în aerul transparent ca o dantelă și să por­nești hai-hui pe străzi... Cum să nu te bucuri de viață?!...