Arhitect de renume, dintr-o veche familie cu stirpe germană, Paul Pfennings a devenit celebru, ca scenarist al Televiziunii Române, unde a făcut istorie în epoca anilor '60-'70, semnând alături de regizorii Alexandru Bocăneț și Valeriu Lazarov, emisiuni de divertisment de mare calitate artistică. A emigrat apoi în Germania și și-a continuat cariera la televiziunea bavareză din München, fiind la fel de iubit și de apreciat pentru talentul și profesionalismul său. Dar inima sa a rămas în România, unde vine în fiecare an ca să depene povești cu foștii colegi, să se plimbe pe străzile vechi ale Bucureștiului și să aprindă, cu imaginația, vremi și întâmplări trecute. De vorbă cu Paul Pfennings, el însuși mare "devorator" de "Formula AS", în care se regăsește și cu care își alină dorul de "acasă"!
Party pentru un "adolescent" de 75 de ani!
- Domnule Paul Pfennings, ați împlinit de curând 75 de ani și vă urăm și noi, din partea revistei "Formula AS", cu tot dragul: "La mulți ani!" De ce ați ținut neapărat să veniți ca să vă aniversați vârsta aceasta aici, în România?
- De ce? Pentru că aici m-am născut, aici am trăit, până la vârsta de 40 de ani, cei mai frumoși ani ai tinereții mele, aici mi-am făcut studiile și mi-am legat cele mai frumoase prietenii! "Pică" îmi spuneau apropiații sau "Pume, omul de lume!", pentru felul meu "internaționalist", de a fi prieten cu toată lumea! Sunt Vărsător de februarie, fire deschisă, debordantă, îmi plac oamenii și-i iubesc! Și de ziua mea a fost petrecere mare, cu toți prietenii vechi, pe care a găzduit-o în casa lui, Vladimir Bernacki, prietenul meu de-o viață, fost coleg de bancă în liceu și apoi coleg de facultate, și care m-a răsfățat cu plimbări romantice cu barca pe lac ori pelerinaje la mânăstirile Căldărușani și Snagov. Ne-am amintit de vremurile de demult, am râs și ne-am emoționat, am dansat și a fost extraordinar pentru mine să trăiesc aceste clipe! Am primit drept cadou un superb sacou foarte "funcky", de la creatoarea de modă Anca Maxim, și niște seturi de creioane cu filtz, pentru făcut schițe, după care sunt înnebunit!
Bijuterii și motociclete!
- Bunicul dvs. a venit din Germania în România, cu un secol și jumătate în urmă. Dvs. ați emigrat înapoi, la "matcă". Familia Pfennings are, de bună seamă, o poveste interesantă!
- Eu sunt neamț doar pe jumătate, pentru că mama era româncă! Bunicul era neamț, membru fondator al celebrei firme de bijuterii Resch, venit din Germania, odată cu instalarea dinastiei Hohenzollern. A fost furnizorul Curții Regale cu bijuterii, ceasuri și decorații. Alături de bunicul, a lucrat din tinerețe și tatăl meu, ca bijutier și ceasornicar, urmând, în paralel, cursurile Academiei Comerciale. Mama a absolvit Artele Plastice, ca studentă a celebrei pictorițe Cecilia Cuțescu Storck, prin a cărei fiică, Lita, căsătorită Botez, cu unul din nepoții marelui scriitor francez de origine română, Jean Bart, l-a cunoscut pe tatăl meu, Otto Pfennings, vecin și prieten cu familia Storck. Frederick Storck, sculptor de origine germană, a fost profesorul lui Brâncuși, pe vremea când el a urmat Artele Plastice la București, iar în casa familiei Storck, vecini de stradă cu noi, am admirat de multe ori câteva dintre operele semnate de Brâncuși și dăruite profesorului său, în semn de omagiu. Acolo a fost și casa copilăriei mele, pe strada Grigore Alexandrescu, lângă Muzeul Storck. Otto Pfennings, tatăl meu, deși invalid, a fost campion național cu motocicleta Zundapp Ks 600, în anii 1939 și 1948, la categoriile "circuit" și "coastă". O punea pe mama în atașul motocicletei și mergeau așa prin București. Erau o "apariție" pe străzile orașului și o pereche formidabilă. Mama, Tanți (Constanța) Pfennings, a fost graficiană și desenatoare de modă, iar în ultimii ani, în Germania, a pictat icoane pe lemn, sticlă și... ouă de struț. Timp de trei generații, România a fost țara noastră, a dat un rost familiei mele, o educație și un spirit care mă ajută mult să trăiesc acum în Germania. Și o poftă de viață și un cult al prieteniei, pe care nu le ai decât trăind într-un regim care îți îngrădește libertățile, așa cum s-a întâmplat cu toți românii, în vremea regimului comunist. E o istorie a noastră, a tuturor, de care nu am de gând să mă dezic, ci, dimpotrivă, o valorific cât pot de bine! România mi-a dat amintirile cele mai prețioase!
- Ce amintiri aveți din casa copilăriei, de pildă?
- Multe și foarte frumoase! Locuința noastră era o casă deschisă pentru toată lumea, pentru că tata, fiind invalid, se deplasa mai greu și atunci primea acasă la noi pe toți prietenii. Îi plăcea să fie gazdă, să fie înconjurat de oaspeți dragi. Toți prietenii nemți și sași ai tatei din Brașov, Sibiu, trăgeau la noi acasă, atunci când veneau la București pentru diverse treburi ori doar să viziteze expoziția anuală de la Târgul Romexpo, unde se expuneau cele mai noi produse/ invenții ale industriei românești comuniste. Tata spunea mereu că, dacă nu ai spațiu îndeajuns, atunci când te trezești cu niște oaspeți, fie și neanunțați, în fața ușii, nu trebuie să le refuzi găzduirea, ci să "tragi rogojina" și să-i culci pe toți oriunde ar fi, pentru că ei îți vor fi recunoscători și, în plus, așa e distracția și mai mare!!! Și chiar așa era! Mama făcea niște chifteluțe de-ți lingeai degetele, iar tata punea două sticle de vin pe masă. Se dezlegau limbile și curajul de a spune bancuri politice și se încingeau niște chefulețe de pomină. Tot la noi se adunau și grupul de motocicliști, "bikeri" ai vremii, care se întâlneau la garajul tatălui meu, unde își și reparau "fiarele"!
Copil fiind, veneau și la mine colegi de școală și prieteni de joacă, iar tata ne organiza pe străzile din cartier, cinci probe sportive, pentatlon, ne cronometra și ne dădea premii. Printre prietenele de atunci era și cea care a fost apoi campioana noastră mondială la atletism, Iolanda Balaș. Iar alergarea noastră pe cele patru străzi ce formau perimetrul traseului se chema "Tour de France"!!! Tatăl meu ne povestea cum a început și el, tot așa, cu cursele de biciclete, apoi bunicul i-a cumpărat prima motocicletă, un triciclu, întâi, apoi o motocicletă, și așa a început cariera sa de campion. Și ce emoție extraordinară a avut când a primit, pentru prima oară, stegulețul de sosire la terminarea primei sale curse într-un concurs și a devenit campion. Tata, paralizat de picioare de la vârsta de doi ani și care învățase să-și depășească handicapul și să ducă viața unui om normal, avea, într-adevăr, o mentalitate de campion, de învingător.
- Care sunt valorile pe care le-ați moștenit din familie?
- Talentul, cinstea și prietenia cu toată lumea! Eu sunt prieten cu toți, indiferent de condiție, de vârstă, de profesie. Mi-am făcut prieteni și la locul de muncă, și în societate! Și determinarea, voința de a-mi fixa țeluri și a merge până la capăt, pentru că, așa cum m-a învățat tata, un invalid care a ajuns în mai mulți ani, succesiv, campion național în cursele de motocicletă, "când vrei, poți"! Aceasta a fost o altă lozincă a vieții mele, care m-a făcut să mă gândesc mereu că nu există limite în ceea ce fac sau, dacă există, nici nu mă gândesc să nu le depășesc! Tot de la tata am învățat să am un cult pentru prietenie... Eu sunt un tip cu mintea în nori... cum sunt artiștii! Și foarte deschis... Când vin în România, vreau să mă întâlnesc cu toții vechii mei amici. Dar nu reușesc întotdeauna... De fiecare dată, însă, traseele obligatorii sunt la mormântul tatei, la Cimitirul Evanghelic, la Biserica "Visarion", unde am fost botezat, și să-mi văd casa unde m-am născut, numai că e hodoroagă și părăsită. Și îmi mai place, când vin aici, să merg la teatru! Sunt prieten cu mulți dintre marii noștri actori și îmi e dor să-i văd jucând, îmi e dor de teatrul românesc, de limba română rostită frumos, pe scenă!...
Schi și ceaiuri dansante
- V-ați petrecut adolescența și studenția în plin comunism și totuși, amintirile dvs. sunt de-a dreptul iradiante...
- Chiar sunt. Poate și pentru că am întâlnit oameni deosebiți. Iată, cu Vladimir Bernacki, colegul meu, făceam o combinație extraordinară, pentru că el îmi sufla la matematică, iar eu îl lăsam să copieze după mine la testele de la limba română! Eu știam foarte bine gramatica limbii române, așa "neamț" cum sunt! Mai apoi, pe vremea studenției, cu el și cu alți prieteni, între care și directoarea revistei "Formula AS", Sânziana Pop, mergeam la schi. Uneori, dormeam la priciurile din cabane, cu bocancii în picioare și cu saltelele peste noi, de frig ce era, ori, după ce urcam pe jos, cu schiurile în spate, până la cota 2000, nu mai puteam coborî de acolo, din cauza viscolelor. Mâncam câte un borcan cu marmeladă, în care amestecam zăpadă, și se făcea ca o înghețată. Nu răceam, nu aveam nimic!... Iar verile, în același grup, mergeam la mare, la 2 Mai, care era un modest sat de pescari pe vremea aceea, stăteam în gazdă și mâncam saramură de pește, iar serile încingeam niște petreceri grozave! Tinerețe, asta era! Iar ceaiurile în casa familiei Pfennings nu vă mai spun cum erau!... Când lucram în Televiziunea Română, marile vedete ale momentului îmi erau prieteni (Cornel Patrichi, Oleg Danovski, Vasile Marcu, Horia Căciulescu, Paul Urmuzescu, Stela Popescu, Margareta Pâslaru, Corina Chiriac, Marina Voica...)! Dar pe atunci, noi, arhitecții, eram niște avangardiști în toate celea, muzică, dans, literatură, filosofie și eram un pic cu nasul pe sus pentru asta! Aveam talent și la limbi străine și am învățat limba rusă la perfecție, încă din liceu, ca să nu fiu categorisit drept "dușman al poporului", în anii aceia staliniști, și să nu primesc observații pentru numele meu german, Pfennings, asociat de ruși nazismului din ultimul război mondial (cu care, desigur, familia mea, venită în România la începutul secolului al XIX-lea, nu avusese nimic de-a face!).
În Germania, cu motocicleta și trofeele tatei!
- De ce ați părăsit România? Aveați aici, din câte povestiți, o viață frumoasă, o carieră importantă, erați iubit și admirat...
- Într-adevăr, eram împlinit din punct de vedere profesional, eram apreciat, eram tânăr și talentat, iar în Televiziunea Română am trăit ani plini și frumoși! Am văzut, zilele acestea, o reluare a unei emisiuni de divertisment, în care apărea Stela Popescu, într-un decor cu prisme translucide, realizat de mine în 1968, și m-am emoționat grozav! (Prin comparație, o emisiune de genul "Românii au talent" mi s-a părut, îmi pare rău să o spun, talcioc curat, de m-a durut inima rău, rău de tot!) Unde e cultura aici, ștaiful? Timp de 12 ani, între 1965 și 1977, sub "bagheta" lui Tudor Vornicu și colaborând cu mari nume de realizatori de televiziune români, semnam scenografia pentru emisiuni din toată paleta, de la știri, la varietăți, la festivalurile de muzică ușoară organizate pe atunci de Televiziune, "Cerbul de Aur" și "Mamaia" (spectacole de divertisment în regia unor profesioniști ca Valeriu Lazarov, Alexandru Bocăneț, Paul Urmuzescu au fost premiate la Festivalul de la Montreux, în epocă!). Noi lucram în alb-negru pe vremea aceea, acum mi se pare că televiziunea de atunci avea o poezie formidabilă în ea... Ca și toate artele, literatura, teatrul, cinematografia, care "explodaseră" atunci, era o breșă, o decadă de mare deschidere culturală a regimului, care la sfârșitul anilor '70 s-a încheiat brusc și a urmat cenușiul anilor '80, iar eu am plecat din țară, parcă presimțind ce avea să urmeze... Începusem să simt că ceva din bucuria noastră de viață începea să se stingă, că lațul ideologic se strângea și te limita și mai mult în tot ceea ce făceai. De asemenea, plecaseră foarte mulți dintre prietenii mei... arhitecți, plasticieni, medici... Făceam o petrecere de rămas bun și îi conduceam la aeroport, aveam un sentiment bizar, mă întristam foarte tare când se întâmpla asta tot mai des... În plus, trecusem prin două căsnicii nefericite, eram într-un moment de derivă și din punct de vedere sentimental, iar părinții mei, dragii de ei, oameni foarte deschiși la minte, au zis că ar fi bine pentru mine să plec, să cunosc lumea și dincolo de granițele României comuniste, pe care le traversasem până atunci doar spre Bulgaria și Ungaria. Și au avut dreptate. M-am trezit în o cu totul altă lume! Faptul că știam limba germană și eram dedicat profesiei m-a ajutat mult! A plecat întâi mama, apoi eu cu tata, cu motocicleta și trofeele lui! Mama a murit la München și este înmormântată acolo, iar tata e înmormântat în România, la Bellu, la Cimitirul Evanghelic. Tatăl meu, neamțul, care atunci când am plecat din România mi-a spus: "Merg, dar te rog să mă aduci înapoi și să mă îngropi aici!" În ce privește motocicleta cu ataș a tatei, am ținut-o ca pe un fel de bibelou, și când el s-a prăpădit, am dat-o unui colecționar de antichități. Și am mai luat cu noi și toate trofeele lui, cupele primite la concursurile la care a participat și pe care aș vrea să le donez vreunui muzeu ori Federației de Motociclism din România, pentru că tata chiar a făcut istorie în acest domeniu.
- Cum v-ați adaptat, ca emigrat din România socialistă, societății germane?
- La început, am lucrat în arhitectura de interior, proiecte cu mari investitori, hoteluri din lanțul "Hilton", am decorat avioane personale pentru șeici din țările arabe, restaurante renumite și vile particulare ale familiei Sachs. Am terminat cu asta, când creionul și planșeta au fost înlocuite cu proiectarea pe computer! Am refuzat categoric computerul, să stau cu ochii în ecran și mintea în butoane, și am hotărât că mai bine mă duc cu șevaletul să pictez pe stradă și să-mi câștig așa pâinea! Norocul meu a fost că m-a sunat o prietenă care făcea casting pentru emisiunile de copii din televiziunea bavareză din München și mi-a spus că acolo era nevoie de un scenarist pentru o emisiune nouă, care se chema "Pumuckl". I-am desenat pe Pumuckl și pe Magician în toate aventurile lor... Am fost fericit să revin în studiouri, printre pupitre de montaj și camere de luat vederi, iar cei 12 ani petrecuți în Televiziunea Română m-au ajutat să lucrez încă 12 ani în televiziunea bavareză, până când m-am pensionat!
"Hotel Rogojina"
- Ca pentru orice artist, dragostea e sarea și piperul vieții, motiv de inspirație în creație. Vă văd la fel de plin de vervă și vitalitate, ca și când nu ați simți deloc greutatea anilor. Cum vă împlinește dragostea acum, la 75 de ani?
- Sunt de 31 de ani împreună cu partenera mea de viață, Eva Scharnagl, și ea arhitectă, specializată în arhitectura de interioare, cu 19 ani mai mică decât mine! Dar am dezvoltat rapid o compatibilitate între noi, întâi profesională și apoi afectivă, pentru că avem aceleași gusturi, aceeași educație impusă de arhitectură. Deși nu suntem căsătoriți "cu acte", pentru că eu am fost căsătorit de două ori (prima oară cu o arhitectă, care a fugit din țară în 1968, a doua oară, tot cu o arhitectă, o aromâncă aprigă, cu "cuțitul la brâu") și am constatat că, în ceea ce mă privește, e o instituție care nu funcționează! Poate așa e pentru artiști, nu știu, cert e că am simțit că îmi îngrădește libertatea spiritului! Dar cred că unul din motivele pentru care eu și Eva suntem și acum împreună este că și ea iubește societatea românească, pe care a cunoscut-o prin intermediul meu, și nu o privește de sus sau cu o rezervă, pe care o resimt la cei care nu cunosc lucrurile decât din mass-media. Acum nu a putut veni cu mine, pentru că are niște proiecte importante la care lucrează, dar plânge la telefon de ciudă că nu e cu mine aici și mă întreabă dacă am mâncat salată de vinete, după care moare de poftă! Ea știa latina din liceu, că a fost crescută și educată la pension, la maicile catolice, și tot auzindu-mă pe mine vorbind românește, a învățat și ea (încă "prea mult"!) și îmi citește e-mail-urile, pe care eu nu știu să le accesez, pentru că nu am vrut să învăț să umblu cu calculatorul! Acum, vă imaginați, după atâția ani, dragostea dintre noi e pură, e mai mult prietenie și mai puțină patimă, dar ne e bine împreună! În viața noastră domnește armonia, iar filosofia care domnea în casa copilăriei mele din București funcționează în prezent și la München, adică las ușa deschisă pentru toți prietenii, pentru toți cei care vin din România și care nu au unde să tragă. Nu toți sunt oameni cu bani mulți, dar știu că la mine sunt primiți, de aceea, prietenii mei vorbesc între ei că, la München, vor trage la "Hotel Rogojina", adică la mine acasă!
Acuarele pentru o bere!
- Sunteți de-a dreptul molipsitor prin vitalitate, vă puteți bucura ca un copil de orice lucru mărunt sau important!
- Am învățat tot de la tata să mă bucur de viață! El a dus o viață absolut normală, deși nu a putut merge niciodată după vârsta de doi ani. S-a căsătorit cu mama, au trăit frumos, înconjurați de prieteni, și s-au iubit până la capătul vieții. Fiecare zi trebuie trăită plenar, nu lăsată să se scurgă fără niciun folos, pentru că trece! Trăiesc cu intensitate, fie că e vorba de dragoste, de prietenie, de profesia pe care o am. Marea mea bucurie este să-mi iau caietul de desen sau șevaletul și să mă așez undeva, pe stradă, să pictez, să desenez bisericile și clădirile vechi ale orașului, pe care turiștii străini se bucură să mi le cumpere "calde", umede încă de acuarelele abia așternute. Nu cer prețuri de Montmartre, iau numai cât să am seara de o bere, pentru mine plăcerea de a face asta întrece răsplata financiară. Iubesc Münchenul și m-am atașat și mai mult de el pictându-l... Îl văd altfel, cu siguranță, decât un om care trece grăbit pe străzi, mergând de la lucru spre casă. Și când îl pictez, scot din cadru cablurile și stâlpii de electricitate, afișele lipite pe pereții clădirilor ori tomberoanele de gunoi, lucru pe care un fotograf nu ar putea să îl facă! (Panorame ale centrului vechi din München făcute de mine, "Munchner Aquarelle", găsiți pe "home page" www. paulpfennings.pa.ohost.de)
Din dorința mea de a avea companie și de a-i învăța pe nemți să râdă, am înființat, în urmă cu mai bine de 20 de ani, un club de desen și caricatură, cu care am mare succes, și lumea vine cu poftă de a descoperi și altfel viața, cu zâmbetul gata pregătit în colțul gurii! E mare lucru pentru ei! Pentru lucrul "pe teren", merg împreună cu cursanții mei cu mare plăcere pe străzi, cu blocul de desen sub braț și creionul în mână, ca ei să-și facă "temele" pe care le-am indicat! Ne distrăm de minune!
"Cum să nu-ți placă să trăiești?!?..."
- "Adulmecați" vântul acesta subțire de primăvară? Vă îndeamnă să vă luați șevaletul și să porniți pe străzi, la colindat?
- Oh, mai ales acum, că se schimbă și lumina odată cu anotimpul! Aștept soarele să vină, să lumineze, să strălucească!... Aștept cu sufletul, dar și cu ochiul de artist: este fascinant să vezi cum încălzește o rază de soare frontispiciul unei case vechi sau luminează un detaliu al fațadei... pe care nici nu-l observaseși până atunci... Îmi place lumina aceasta crudă de primăvară, tot așa cum iubesc și lumina toamnei, ca filtrată prin miere... Iar vântul acesta ușor de primăvară chiar că te umple de bucurie copilărească și de un fel de dor de ducă, îndemnându-te să ieși din casă, în aerul transparent ca o dantelă și să pornești hai-hui pe străzi... Cum să nu te bucuri de viață?!...