În 2002, la 47 de ani, românul Preda Mihăilescu intră în lumea mică şi selectă a matematicienilor tari ai lumii. El reuşeşte să demonstreze în doar doi ani o dificilă conjectură matematică, veche de un veac şi jumătate: conjectura lui Catalan. Pe atunci, Preda se afla de câţiva ani în Germania. 47 de ani este o vârstă considerată aproape târzie, pentru ca un matematician să poată obţine un rezultat fundamental. Dar viaţa lui Preda a fost plină de spectaculoase întorsături. Astfel, el şi-a schimbat radical destinul la doar 18 ani, când s-a hotărât să plece din ţară şi să se stabilească în Elveţia. Să-şi poată urma în voie, descătuşat de apăsarea roşie - visele absolute, matematice. În Elveţia, Preda urmează cursurile Universităţii ETH din Zürich şi, la 42 de ani, devine doctor în matematici. În Germania, a fost cercetător la Paderborn, iar din 2005, este profesor la faimoasa Universitate din Göttingen (până în 1940, capitala mondială a matematicii), acolo unde, la 58 de ani, ocrotit de soţia sa, Therese, şi de fetiţa sa, Seraina, veşnic tânăr şi sagace, Preda continuă să lucreze îndârjit pe tărâmul pasiunii lui, matematica, cu o abilitate în care gena familiei joacă un rol important. Spiţa românească a lui Preda este cu totul deosebită. S-a născut într-o familie de intelectuali de rasă, o adevărată dinastie a creierelor, pe trei generaţii. E o întâmplare rară să ai în familie un bunic academician, Vintilă M. Mihăilescu, geograf de renume, un tată profesor universitar, medic cardiolog, şi un frate mai mare, antropologul Vintilă Mihăilescu, care a fost şi director al Muzeului Ţăranului Român. În ce mă priveşte, succesul internaţional al lui Preda Mihăilescu a însemnat regăsirea, după 40 de ani, a unui prieten vechi, cu care fusesem coleg de bancă, în clasa de matematică a Liceului "Tudor Vianu" din Bucureşti. Plimbările şi discuţiile noastre înfocate şi profunde purtate prin parcuri şi munţi (cu care îl deprinsese bunicul său, academicianul geograf) m-au urmărit ca nişte amintiri luminoase şi iuţi, ani de zile, după ce Preda plecase din ţară. Iar când ne-am reîntâlnit, aşa de firesc ne-am purtat, de parcă ne despărţiseră patru zile, nu patruzeci de ani! Preda tocmai urma să fie distins cu titlul de profesor "honoris causa" al Universităţii din Cluj. Atunci ne-am hotărât să facem şi acest interviu. Veţi descoperi, stimaţi cititori, o personalitate exemplară a României. Un matematician cu credinţă în Dumnezeu şi cu o cultură extinsă şi profundă, un intelectual care iubeşte România cu un entuziasm nestins, transmis în familie, din generaţie în generaţie. Preda, prietenul meu greu de prins până la capăt în "ecuaţia" unui interviu. Căci a trăit într-o viaţă cât alţii în şapte.
Paharul bunicului
Mama şi fiii
- Bunicul meu a fost un personaj extraordinar! Trăind cu el în casă toată copilăria, am avut în el o oază din alte vremuri. Cu atât mai preţioasă cu cât, după câte ştii şi tu, noi am copilărit într-o perioadă stalinistă, în vremurile de bejenie ale anilor '50-'60. Dar apăsarea asta roşie a vremii nu o simţeam chiar aşa tare în familie. Bunicul era un om dinainte de primul război mondial, iar caracterul lui era modelat altfel. La el, respectul faţă de om şi firescul primau. Vedea toate relele vremii, dar li se putea opune cu o mare seninătate. Pentru că nu fusese inoculat de anii mult mai tumultuoşi de după 1918, care îi puseseră, cumva, pe oameni în defensivă. Bunicul avea o sănătate spirituală deosebită: era încrezător în sine şi în viaţă şi era plin de voie bună; o încredere pe care şi-a construit-o în timp. Şi era tipul omului spiritualizat: mic de statură (1,60 m) şi aproape orb (avea 20 de dioptrii la ochelari!), era foarte vioi la minte şi la corp, foarte iute în toate. Anii '60 au fost şi cei mai buni de după război pentru el. După ce fusese dat afară din Universitate şi din Institutul de Geografie, înfiinţat chiar de el, a fost apoi reabilitat şi a redevenit pentru o vreme preşedintele Institutului şi pe urmă consultant, într-o lume a geografilor în care pe aproape toţi îi formase el, fuseseră doctoranzii lui. Dar, hai să-ţi povestesc câteva snoave cu el. Odată, vine un geograf american în vizită câteva zile şi merg toţi, români şi americani, o delegaţie întreagă, într-o excursie, câteva ore la munte, unde îi invitase bunicul. Ei, şi ăsta, americanul, era un colos de 1,90 şi era şi cu 30 de ani mai tânăr decât bunicul meu, care avea 80. Şi după câteva ore, vede americanul că
Preda şi fratele lui, Vintilă
Academicianul şi nepoţii
- Într-o familie umanistă, trei generaţii, tu ai fost primul care a sărit în aşchia matematicii. Cum ţi s-a întâmplat asta?
- A fost o chestiune de destin. Aşa a fost să fiu, talentat la matematică. Îmi amintesc cum mă plimbam odată pe muntele Godeanu, când aveam doar patru ani. Şi bunicul meu, nu ştiu cum, că el era zeflemist, zice: "Tu ştii cât fac 3 x 4?". Şi eu i-am răspuns pe loc. Intrigat, bunicul m-a pus să fac alte înmulţiri simple şi tot aşa, l-am intrigat că i-am răspuns pe loc. Încât Tabla lui Pitagora am memorat-o aproape peste noapte. Atunci, pe la patru ani, începusem să mă distrez cu înmulţiri cu două şi trei cifre. Până când, în scurt timp, am devenit un monstru: toţi ai mei erau speriaţi de abilităţile mele uluitoare şi eu nu înţelegeam de ce. Iar asta m-a marcat, parcă eram un extraterestru, copilăria mea a fost foarte chinuită de chestia asta. Ajunsesem să fac tot felul de calcule complicate, din capul meu. Or, ce mi-aş fi dorit eu chiar şi la vârsta aia fragedă era să stau de vorbă cu cineva care să-mi deschidă alte orizonturi matematice. Dar ai mei, umanişti, cum spui, nu aveau cum să-mi hrănească pofta asta. Ba, dimpotrivă: "Tu trebuie să ştii cât ştie un copil de patru ani sau de şapte ani" - mi se zicea. În plus, eram stângaci. Până la şcoală, desenam, pictam şi scriam cu stânga. La grădiniţa particulară a d-nei Tătărăscu-Negroponte, unde m-au dat, scriam cu stânga dictări în franceză. În primii patru ani de şcoală n-am învăţat nimic, decât să scriu cu dreapta. A fost un chin.
- Cum îţi explici această adevărată dinastie a creierelor din familia ta?
- Poate că ea este una dintre cauzele pentru care am plecat eu din ţară! Plecarea mea a fost cu foarte multe planuri care s-au suprapus. Oricum, ce am învăţat de la ai mei a fost că eşti dator faţă de darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu. Dar şi faţă de ţară. Şi, abia după ce am plecat, mi-am dat seama că ţara pe care am învăţat eu să o slujesc şi să o iubesc era undeva înapoi, în timp, sau poate în viitor.
Trenul pentru Elveţia
La Cambridge
- Nu cumva să crezi că am plecat ca să trăiesc mai bine. Nu. Chiar şi azi, viaţa mea este mai săracă decât ar fi putut să fie dacă rămâneam aici, în România. Eu nu am avut niciodată o casă a mea, am stat mereu cu chirie şi am muncit şi 18 ore pe zi. Deci, nimic material nu pot să spun că am avut de câştigat, pentru că nu ăsta a fost scopul meu. Pur şi simplu, într-o zi m-am suit în trenul spre Elveţia, după ce ai mei rămăseseră amanet în ţară şi, în tren, m-am trezit brusc! Dorinţa mea de a împăca idealurile mele cu comunismul s-a evaporat pe loc, acolo, pe culoarul trenului. Şi ţii minte că noi eram încă adolescenţi, când toate le trăiam mult mai intens. Şi mai şi crescuserăm şi cu ideea că eşti dator să faci ceva pentru ţara asta. Aşa că eu trăiam un conflict foarte profund; o senzaţie de fundătură. Şi nu voi şti niciodată ce ar fi fost dacă m-aş fi întors atunci. Oricum, am simţit că a fost mâna lui Dumnezeu.
- Cum ai rezistat în primii ani în Elveţia, la Zürich, aşa tânăr şi fraged?
- Am avut bursă şi am şi lucrat. Mai întâi am lucrat la gară, noaptea. Încărcam bagajele în cărucioare. Erau acolo italieni, turci, ba chiar şi elveţieni.
- Numai aşa nu mi te imaginam, când ne plimbam noi prin parcurile bucureştene!
- Eu aveam încredere în viaţă, poate moştenită de la bunicul, că mai întâi e greu, dar pe urmă reuşeşti. Asta era schema mea mentală, încă de copil. Ea m-a făcut să rezist să dau la zăpadă, să lucrez în gară sau să fiu paznic de noapte. Dar de muncit, munceam în vacanţe. În timpul şcolii nu mai lucram. Aveam o bursă de 500 de franci elveţieni. În anii '70, cu 500 de franci puteam să trăiesc şi să pun şi ceva deoparte, plus ce câştigam lucrând în vacanţe... Şi mai era acolo şi o doctoriţă, colegă cu taică-meu, care-mi dădea o cameră de bone, la o mansardă. Îmi ajungeau ăia trei metri jumate-patru, mai ales că nu voia să-i plătesc. Dar am stat trei ani acolo. În ăia şapte metri pătraţi, aveam un apartament întreg, aveam şi o bucătărie, aveam în spate salonul de recepţii. În primul an, făceam meditaţii cu elevii mai slabi de la şcoala mea.
Cu Alan Baker, laureat al medaliei Fields (Nobelul matematicii)
Cu marele matematician grec Themistokles Rassias (stânga), la Atena
- Să vorbim acum despre valoarea matematicii româneşti. În anii '70-'80, au plecat din ţară 1500 de matematicieni străluciţi. Academicieni, profesori universitari şi cercetători români au întărit universităţile vestice. Cum a fost, de pildă, academicianul Ciprian Foiaş, unul dintre marii matematicieni români de până în 1989, care s-a stabilit în SUA. Ca să nu mai vorbim de românii care lucrează la Microsoft, în America, al căror talent mondial recunoscut derivă tot din matematică.
- Valoarea şcolii matematice româneşti s-a văzut mai ales în decada 1990-2000 în care universităţile Europei şi Americii s-au umplut cu sute de valoroşi matematicieni români, mai ales tineri, produşi de această şcoală. În Journal of the European Math Society a apărut chiar, la un moment dat, un apel scris de un profesor de la Warwick, cu rugămintea să se ajute menţinerea acestei şcoli în România. Argumentaţia sa era simplă. Spunea că, anual, peste 20 din cei mai buni absolvenţi ai facultăţii pleacă în
La decernarea titlului de Profesor Honoris Causa (Cluj, 2012)
- Despre învăţământul matematic românesc ce poţi spune? Ţi-au folosit în Elveţia cei 11-12 ani de învăţătură de aici?
- Cam până în anul doi de facultate, am putut trăi pe spuza celor 11 ani de şcoală în România, am fost al doilea în şcoala cea mai bună din Zürich (era una singură). Sigur, vorbim de învăţământul nostru din anii '70, în care manualele şcolare erau scrise de cei mai buni matematicieni din universitate, iar materia era bogată. Deşi eu nu sunt un produs al şcolii româneşti - am terminat şcoala în Elveţia, am studiat la ETH, deci am pierdut marile virtuţi ale şcolii româneşti - studiul bogat şi dur, dar atât de inspirator, pe care am putut ulterior vedea că îl dăruia şcoala românească, mai ales cea de la Bucureşti, era remarcabil. Asta nu înseamnă că ETH, o şcoală de elită, recunoscută în lume, ar fi proastă la matematică. Dar se învăţa mai puţin şi exista mai puţină emulaţie. Cred, deci, că şcoala românească, cel puţin începând cu generaţia noastră, a fost EXTRAORDINARĂ.
"Să spargem tunelul care ne separă de Dumnezeu!"
La mânăstirea Rohia, cu prilejul călătoriei la Cluj
- Sunt cel puţin două sute de ani de când procesul politic şi cel cultural au eliminat, treptat, credinţa şi Biserica din rolul de dătător de identitate cosmică (traduc cum pot termenul german de "Weltanschauung", la care mă refer, de fapt) - şi locul a fost luat de o ştiinţă care începând cu butada "nu am avut nevoie (de Dumnezeu) ca axiomă" a devenit tot mai pronunţat atee. Ateismul a început şi el ca o contracredinţă, avea valori de identitate şi de contrapoziţie faţă de unele abuzuri incontestabile ale Bisericii. După o sută de ani şi, mai ales, experienţa comunismului - dar nu numai - aceste iluzii s-au sfărâmat şi ateismul nu a ştiut să pună nimic în loc, continuând, dimpotrivă, cu vădită oboseală, să joace rolul de distrugător de valori. La 20 de ani, am citit şi recitit faimoasa "Why I am not a Christian" ("De ce nu sunt creştin") a lui Bertrand Russell, neputându-mi reveni din superficialitatea argumentelor. Crezusem că voi găsi un dialog patetic, cu absenţa lui Hristos din viaţa secolului XX, şi am găsit o serie de locuri comune. Această carte m-a eliberat. Totuşi, de aici şi până la a afirma că sunt credincios este un drum lung. Mai modest, aş afirma că cel mai important lucru pe care poate un om să îl urmărească în viaţă este contopirea mistică: să spargem tunelul care ne separă de Dumnezeu.
Epilog
- Cât contează familia în viaţa ta de matematician, Preda Mihăilescu?
- Tu ce crezi? Familia există pentru că este o amplificare a fiinţei. Una complet diferită de amplificarea care este matematica. De aceea şi fac matematică acasă, când soţia şi fiica mea, de obicei, dorm. Dar Seraina, crescând, devine curioasă de ce fac eu de fapt şi, câteodată, au loc scene drăgălaşe, în care se interpune când scriu la un articol sau citesc. Uneori pentru a cere atenţia - ceea ce este mai simplu - alteori pentru că este într-adevăr curioasă ce fac. Şi atunci încerc să îi arunc nişte asociaţii care să
După 40 de ani: Preda Mihăilescu şi Valentin Iacob
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
