ION PISO - "Adevăratul Maramureş istoric s-a întins pe o suprafaţă de zece ori mai mare decât cea de azi"

ISTORIE

Alături de soţia sa, doamna Livia Piso-Fili­paşcu de Dolha şi Petrova, renumitul cân­tăreţ de operă Ion Piso a pus bazele Cen­trului documentar-expoziţional de studiere şi cu­noaş­tere a istoriei familiilor nobile maramureşene, care va fi în curând inaugurat la Vişeu. După inter­viul bio­grafic publicat în numărul trecut al revistei, revenim cu un nou interviu aşezat, de data aceasta, sub pe­cetea istoriei Maramureşului. Mai puţin stu­diată şi cunoscută decât s-ar cuveni.

O istorie fără miros de formol

- Sunteţi artist de talie internaţională, o mare voce a muzicii lirice. Ce v-a îndemnat să vă interesaţi de istoria Maramureşului?

- Puţini istorici au cercetat istoria Maramureşului şi este foarte trist că eu, un tenor, şi soţia mea, pictoriţă şi scenografă, am ajuns să ne ocupăm de asta, în loc să fie istoricii cei care să se intereseze de trecutul acestei zone. Soţia mea este descendentă a familiilor nobiliare de Dolha şi Petrova şi, ca nişte incurabili diletanţi, stâr­­niţi de un soi de nelinişte vecină cu necugetarea, am plănuit să facem cunoscute opiniei publice toate diplo­­mele, actele şi documentele ce pot lămuri a­ceas­tă problemă. Chiar la o primă şi superficială lec­tură, conţinutul acestor diplome dă peste cap modul în care a fost prezentat trecutul Ţă­rii Maramureşului. Cele mai mul­te vorbesc despre o socie­ta­te bi­ne structurată a autoh­to­ni­lor români din Ma­ramureş, încă îna­inte de 1300, fapt ascuns opi­ni­ei publice de către cei ce nu voiau să se ştie acest lu­cru. Apoi, se găsesc în a­ces­te diplo­me, din care am expus doar o mică parte (res­tul va face deli­ciul cer­cetătorilor), "detalii" de o surprinzătoare actualitate pen­­tru o nouă Europă pe cale de redefinire, detalii esenţiale, ce implică în mod clar ideea de unitate în diversitate, prin fap­tul că, ori de câte ori este vor­ba de un nobil autohton, diplo­ma nu uită să preci­ze­ze că este nobil valah, adi­că român, şi că îşi stăpâneşte din timpuri ime­mo­riale, ab antiquo, posesiu­nile în care a fost reconfirmat de rege.

- În curând, pe 31 martie, Centrul istoric de la Vişeu va fi inaugurat sub pa­tronajul Casei Regale Române. Vă propun să facem în avanpremieră o vizită imaginară prin sălile lui. Ce va cuprinde acest spaţiu generos, cu o arhitectură deosebită?

- Deşi conţinutul exponatelor se referă la trecut, totuşi Centrul nu este un muzeu în obişnuita accepţie a cuvântului, şi pentru faptul că dorim ca istoria prezentată aici să fie şi să rămână vie, să nu aibă iz de mucegai sau miros de formol, ca exponatele de la Muzeul Antipa. În primul rând, există o hartă a Maramureşului Istoric, însoţită de o adevărată "pădure" de arbori genealogici, în care te poţi uşor pierde prin­tre descen­den­ţii Voievozilor sau ai Cnejilor maramu­re­şeni ce au stăpânit spre apus şi nord un te­ritoriu de zece ori mai mare decât Mara­mureşul de azi. Pe această hartă, înconjurată de o ghirlandă de însemne he­ral­dice (steme nobiliare maramure­şe­neşti), sunt trecute localităţile în care s-au aflat şi se află familii nobile româneşti. Numai la nord de Tisa au fost identificate, pe baza acestor diplome, 104 (una sută patru) fa­mi­lii nobile româ­neşti, şi încă dintre cele mai vechi, unele al căror nume vine direct din preistorie, ca de exemplu familia Ilişiua.
Centrul mai cuprinde trei garsoniere aflate la primul etaj, prevăzute cu tot con­fortul, în care vor fi găzduiţi istoricii şi cer­ce­tătorii care vor veni aici să lucreze şi care au la dispoziţie biblioteca şi sala de lectură de la parter, echipate cu toate cele necesare pentru studiu (PC, internet, scaner, copiator etc.). Iată, în linii mari, cum arată Panteonul trecutului maramureşan.
"Acest Centru va fi o instituţie ştiinţifică sau nu va fi deloc!"

- Înţeleg, din ceea ce spuneţi, că acest Centru este mai mult decât un muzeu obişnuit de istorie...

- Da, aşa este, Centrul va găzdui şi promova cerce­tările şi investigaţiile specialiştilor în domeniu, pentru că s-a făcut prea puţin până a­cum. Şi pentru că trebuie să re­cu­perăm timpul pierdut, care ne-a costat şi încă ne costă atât de mult, am crezut că trebuie să începem în acest fel, şi anume la obiect, cât se poate de concret. De multe ori, ţara a fost pusă în faţa unor nedreptăţi, şi situaţia ris­că să se perpetueze, tocmai pen­tru că nu se cunoaşte încă ade­vărul asupra trecutului nostru şi astfel, la fiecare pas, realitatea este nesocotită, mai ales atunci când foruri internaţionale trebuie să încline balanţa, dacă nu chiar să decidă prin intermediul diver­selor lobby-uri. Acest Centru va fi o instituţie şti­inţifică sau nu va fi deloc! Într-o epo­­că în care impos­tura proli­fe­rea­ză cu atâta impetuozitate şi... can­doare, nici domeniul istoriei, mai ales în problema etniei, nu este oco­lit. Soluţia ar putea fi, şi trebuie să fie, sensi­bilizarea marilor organis­me internaţionale, prin dez­vă­luirea adevărului documentat cu mijloaceştiinţifice, adică scoaterea rea­lităţii istorice la suprafaţă, din mâ­lul ne­ade­vărurilor, cer­cetări cu rezultate indubitabile, care, în cazul Mara­mu­reşului, vor răs­turna tot ce s-a sedimentat pe parcurs de secole în men­talul public, atât la noi, cât şi în străinătate. Şi de aceea, una din­tre misiunile centrului este să reali­ze­ze relaţii de colabo­rare transfron­ta­liere, prin ce­nacluri, simpozioane, expo­zi­ţii, conferinţe etc. Este chiar me­nirea acestui Centru, care, de aceea, trebuie privit şi sus­ţinut di­rect de instituţiile noas­tre adminis­tra­tive fie locale, fie centrale, cu toa­tă seriozita­tea, fiindu-le de mare aju­tor acestora. Centrul va putea fi ex­­trem de operativ, în dome­niul strân­gerii legăturilor cul­tu­rale, pe fun­dalul istoriei din această parte a Europei de Est.

- Care sunt cele mai preţioase exponate, din punct de vedere is­toric?

- Centrul va găzdui documente originale sau unicate, în condiţii de securitate sporită (antifoc, anti­furt etc.). Ele vor fi, în acelaşi timp, la dispoziţia cer­ce­tătorilor, dar şi a publicului. Pe de altă parte, valoa­rea documentelor nu se arată totdeauna direct, ci de cele mai multe ori prin implicaţiile pe care le conţin, ascunse atenţiei profane, fiind grăitoare doar pen­tru specialistul versat, care va putea să facă ana­logii acolo unde legăturile nu sar în ochi sau unde ipo­tezele crea­toare sunt în stare să înjghebeze punţi ne­bă­­nuite între di­feritele fenomene, în aparenţă dispa­rate, ceea ce poate schimba pers­pectiva is­to­rică în mod sen­sibil.
Dintre ex­po­nate, cele mai im­por­tante, pe lângă diplo­mele regale sau cele eliberate de No­tariatul Mâ­năs­tirii Leleş, sunt hărţile întocmite, la fel ca şi arbo­rii genealogici, pe baza lucrării "Enciclopedia fami­lii­lor nobile române din Maramureş", scrisă de prof. Ale­xandru Filipaşcu. Tot datorită strădaniei sale, fa­milia se află în posesia a 81 de docu­men­te originale de epocă, de mare va­loa­re documen­ta­ră. Cu puţin timp înainte, am putut achiziţiona un ma­nuscris foarte valoros, (300 file, format A3) în special pentru Vişeul de Sus, şi anume "Protocolu oficiului pa­rohialu a Vişoului de Susu", o colecţie de docu­men­te ce se întinde pe o jumătate de veac (1854-1904), o ade­vărată mană cerească pentru cei interesaţi să cunoască istoria locală (cu implicaţii de multe ori mai va­lo­roase decât însuşi faptul relatat) în această por­ţiune a Văii Vişeului.

- Ce alte activităţi se vor desfăşura în cadrul acestui Centru, pentru o mai bună cunoaştere a Ma­ra­mureşului Voievodal?

- Pe lângă cele pomenite mai sus, legate strict de specificul cercetării istorice, Centrul plănuieşte, deo­camdată prin noi, "întemeietorii" lui, - ca să mă folo­sesc de un cuvânt pomenit de dvs. - un număr, practic, nesfârşit de acti­vi­tăţi culturale, legate de trecutul Ma­ra­mu­reşului: fa­vo­rizarea susţinerii de doctorate, lan­sări de carte, simpo­zioa­ne şi cenacluri interdis­ci­pli­nare, de ni­vel într-adevăr ştiinţific, fără iz pro­vin­cial, colaborări cu institute de etno­gra­fie, invitaţii fă­cute fundaţiilor similare din alte ţări, ca spre exemplu din Po­lonia, unde exis­tă deja o socie­tate nu­mită "Drag-Sas", a urmaşilor ne­po­tu­lui descălecă­to­rului Dra­goş, Şte­fan, unul din cei patru fii ai vo­ievo­dului Sas - stabilit în Rybotycze, un domeniu din Galiţia primit din partea regelui Kasimir, şi din a cărui stirpe, sa­vantul is­toric polonez, Ludwik Wi­ros­­tek, a identificat 230 de familii Drag-Sas (până în 1932, data apariţiei stu­diului său, "Ród Dragów-Sasów"). Îmi pot ima­gina că instituţii de mare pres­tigiu, cum ar fi Academia Română sau Arhi­vele Naţionale centrale sau regio­na­le, să organizeze, cu anumite ocazii, expoziţii cu ma­te­rial docu­men­tar legat de istoria Maramureşului. Apoi, în func­ţie de valoarea rezul­ta­te­lor, Cen­trul poate plănui rea­lizarea unor filme artistice cu subiecte din trecutul me­die­val al Ţării Maramureşului sau filme docu­men­tare.

- Demersul dumneavoastră are şi o componentă sentimentală? Este o în­cercare de a recupera, oa­recum, pe­rioada în care aţi stat de­parte de ţară, de a alunga sentimentul înstrăinării pe care l-aţi trăit departe de locurile natale?

- Depărtarea noastră de ţară a fost doar fizică, de­părtare de pământul ei, dar cu atât mai intens am fost şi sun­tem legaţi afectiv şi spiritual de ea, pen­tru că în tim­pul exilului voluntar, ce a du­rat aproape un sfert de veac, ne-am construit o Românie "a noastră" in­te­ri­oa­ră. Faptul de a fi acostat în pe­re­gri­nările impuse de profesia mea şi la alte ţărmuri a făcut să mi se lăr­gească zarea, să văd viaţa cu mai mulţi ochi şi să în­ţe­­leg mai mult decât vedeam. De fapt, Cen­trul nu este decât rezultatul şi con­ti­nuarea României trăite illo tem­po­re interior - în afara pământului pa­triei - o Ro­mânie edificată nu doar pe ni­sipul vi­selor, ci pe ade­vă­ratele ei va­lori, ne­voi şi... comandamente. Ea, aceas­­tă pa­trie interioară, nu va întârzia să iz­buc­neas­că la suprafaţă din su­fle­tele ade­vă­rate, justificând virtu­ţile nea­mu­lui.

Fotografii din arhiva Ion Piso