Pe urmele lui Zamolxis

- Legendă şi adevăr la Polovragi -

"La daci", în puterea nopţii

"Într-o seară de vară, să tot fie cinci ani de atunci, vacile noastre nu s-au mai întors din munte. Cu spaima în suflet că ar putea să le sfâşie jivinele pădurii, am por­­nit în căutarea lor. Am bătut toate pajiştile şi coclaurile unde mă gân­deam că ar putea să se oprească. M-a prins miezul nopţii strigân­du-le. În­fier­bântată de urcuş, cân­tând şi hău­lind să-mi treacă de urât, m-am trezit pe padeşul alb, cal­caros, pe care mi-am făcut veacul în tine­reţe, ca lucrătoare cu ziua pe şantierul Cetăţii Da­cice. Doam­ne, cum mi-a zvâcnit ini­ma în piept! Ajunsesem atât de departe de sat! Să-ţi fie de învăţătură, Tincuţo, să nu mai pleci singură în creierii mun­­ţilor taman în iulie, când lu­mina lunii mai mult te ameţeşte de cap, decât să-ţi arate calea! Că oda­tă răsăriră, băiete, dintre stân­cile pleşuve, umbre lungi ca nuiaua de salcie. Smocuri de păioagă păreau că se strâng cerc în jurul meu. Les­pezi ro­şietice îmi alune­cau sub tălpi, în vreme ce plesnete de aripi de hu­hu­rez şi de cocoş sălbatic îmi ajun­geau la urechi cu o forţă înze­cită de spaima care mă cu­prin­sese. Sim­ţeam că, dacă n-o luam la fugă, aş fi căzut leşi­nată între gor­ganele de piatră cu chip de om, ce fuse­seră cândva par­te a zidului de apărare a Cetăţii. De fel, nu sunt fri­coa­să, dar nici nu mai fusesem vreodată «la daci», în pute­rea nop­ţii. Am prins a alerga spre sud, în direcţia Olte­ţu­lui, ţipând cât mă ţinea gura: «Hăăăp! Hăăăp!». Pie­tre stâr­nite alergau pe lângă mine, îmi treceau printre pi­cioare sau pe deasu­pra capului, prăbuşindu-se în hăul chei­lor întunecate. Pă­sările nopţii, speriate, fâlfâiau prin preaj­mă, în timp ce prăbuşirea Olteţului de pe stânci pă­rea un tropot de copite ce se apropia verti­gi­nos, odată cu fuga mea dis­pe­rată. Deodată, ca prin far­mec, orice zgo­mot înce­tează. Niciun foşnet, niciun susur, niciun poc­net dintre cele ce-mi chinuiseră ini­ma. O lumină paşnică îmi descreţeşte frun­tea; o înseninare fericită mă cuprin­se; o iubire, o dul­ceaţă, o chemare ve­neau spre mine ca o iradiere ce-mi furnica pielea; cercuri mân­gâioase de aer cald îmi alungară gheaţa din spate. Ajun­sesem la gura Peşterii lui Pahomie, numită şi Peş­te­ra lui Za­molxis sau Peştera Polovragi. Aici îmi făcusem jocu­rile copilăriei. Chit că e situată în pieptul muntelui, încă departe de sat şi de mâ­năstire, peştera mea dragă îmi alungase urâtul şi făcuse pace în jurul meu. Pen­tru prima oară le dă­deam drep­tate «paranor­malilor», care veneau special pen­tru a se în­cărca de energia din peş­teră. Am început să flu­ier, veselă şi destinsă, iar drumul spre casă mi s-a pă­rut uşor, parcă pluteam peste groho­ti­şuri. Când am ajuns, vacile aşteptau în poartă, sătule, şi ignorând cu desă­vâr­şire tot ce mi se întâmplase din cauza lor."

"Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare -
Ea: înalt este boltită şi-ntr-adânc în piatra tare..."

Povestea Tincuţei din Polovragi s-a întâmplat aie­vea, iar femeia, în vârstă de 65 de ani, mă asigură că nu face parte din­tre aceia prea în­crezători în legende şi eresuri. Nici fiul său, Istrat, nu crede prea mult în spu­ne­rile din bătrâni ce nu pot fi ve­ri­ficate. Totuşi, zice şi el că există lucruri inexplicabile, există dovezi istorice, poves­tiri transmise din gură-n gură peste secole, des­pre ro­lul pe care Munţii Parângu­lui şi Că­păţânii l-au jucat în viaţa strămoşilor noştri daci şi, după aceea, în vre­mu­rile mai noi. Satul actual s-a format în jurul unui "triunghi" aproa­pe ma­gic: mun­te­le, peştera, mânăstirea. Este triun­ghiul stabilităţii şi al con­tinuităţii istorice, cu care puţine po­poare se pot lăuda. Polovrăgenii, neam de păstori, tră­iesc în umbra propriului lor trecut, împărţiţi, cum ar spune Emines­cu, între "lumea-nchi­pui­rii, cu-a ei visuri fe­ri­cite" şi "lu­mea cea aievea, unde cu sudori mun­cite te încerci a stoarce lapte din a stân­cei coaste seci".

***

Valea Olteţului este pre­sărată cu peşteri. Tin­cuţa le cunoaşte pe toate. Le nu­meşte cân­tând, ca într-o lita­nie, cu ochii în tavan şi mâi­nile sprijinite pe un şal negru, cu ciucuri, ce-i atâr­nă pe piept: Peştera cu apă, Peştera cu sare de salpetru (din care bătrânii făceau explozibil strecurat prin paie), Peştera cu oase, Peş­te­ra roşie, Peştera lui Jianu, Peştera muieri­lor (alta decât cea din Baia de Fier), Peştera liliecilor, Peş­tera rân­dunelelor, Peştera po­pii Sebăreanu. Cea mai mare dintre toate, elec­trificată în 1984, este Peştera lui Paho­mie sau a lui Zamol­xis, a că­rei lungime de­păşeş­te 10 kilometri şi se cre­de că răspunde toc­mai în Transilvania, în apropierea cetăţii Sar­­mizegetusa. Este, se pa­re, peştera pe care Emi­nescu o descrie în poe­mul "Memento mori" astfel: "Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare -/ Ea:înalt este boltită şi-ntr-adânc în piatra tare,/ Iar de pragu-i sunt uni­te nalte scări de negre stânci,/ Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută...".
Şi neobositul călător prin "România pitorească", Ale­xandru Vlahuţă, descrie cu uimire peştera situată "pe margini de prăpăstii": "Intrarea peşterii e largă şi se asea­mănă cu tinda unei biserici scobite în piatră. (...) Înaintăm mai bine de-o jumătate de ceas în uriaşa hrubă, ale cărei bolţi răsună fioros de paşii şi de gla­surile noas­tre, şi de pe ai cărei pereţi întunecoşi par gata să se des­prindă tot felul de vedenii fantastice: balauri încolăciţi pe stânci năruite, trupuri trunchiate, braţe întinse-n întu­ne­ric, animale diforme, monştri ce te privesc ame­nin­ţători din firidele lor negre, chipuri omeneşti învăluite-n zăbranice de piatră".
Cu multe milioane de ani în urmă, peştera era albia subterană a Olteţului. Un mare cutremur a clătinat mun­­ţii din temelii, aruncând firul apei la nivelul de azi. Tot atunci au luat naştere cele două lanţuri mun­toase ge­mene: Parângul şi Căpăţânii. Între ele se înalţă cele mai strâmte chei din Europa, care ajung într-un loc la numai 70 cm lăţime. "De aceea", spune Tin­cuţa, "zeul Za­molxis, fost preot şi profet, şi-a ales ca lăcaş această peşteră. Era locul ideal din care putea să dispară şi unde nu putea fi găsit de nimeni. Puterea lui era nemăsurată: din bătrân se făcea tânăr, intra sub pământ în locurile de azi ale Polovragiului şi ie­şea la suprafaţă în cetatea Sar­mi­zegetusei din Ardeal. Când a fost cercetată de speologi, în urmă cu 100 de ani, aceştia au fost uluiţi: într-o zonă înde­păr­tată, acolo unde cu siguranţă nu mai ajunsese nimeni în timpurile de după Domnul Iisus, au descoperit urme de picior şi câteva fosile mai vechi de 2000 de ani. Erau, cu siguranţă, urmele unor daci. Să fi fost ei mai buni speo­logi decât noi?"

Misterul peşterii

Regimul trecut a organizat aici o tabără inter­na­ţională de speologie. Atunci, speologii cehi au avansat încă mai mult decât înaintaşii lor de acum un veac. Dar, într-un loc de la rădăcina munţilor, au fost ne­voiţi să se oprească. Singura cale de înaintare presu­pu­nea tăierea parţială a unor stalagmite cu fierăstraie din cele mai fine. Ei auziseră de comoara dacilor şi sperau că vor da de ea chiar acolo. Se spunea că şi Zamolxis lăsase giuvaere nepreţuite. Aşa că au început lucrarea. După 3 zile şi 3 nopţi de înaintare spre Transilvania, dincolo de Parâng, la sute de metri adâncime, lame subţiri de fie­răs­trău încercau să deschidă drumul secret al da­ci­lor. Dar n-a fost să fie! Cum începeau deli­ca­ta operaţie, cum se declanşa un zgomot ciudat, ca de ma­şină ce se prăvăleşte în prăpastie. Un clănţănit meta­lic incredibil, un scrâşnet ca de frâne, fier pe fier. La înce­put, cehii au crezut că le ţiuie urechile din cauza presiu­nii prea joase. Şi-au scos măştile şi şi-au aprins o ţigară. Un curent neaşteptat de aer prelua imediat fumul. O mică galerie laterală, şi-au spus. O fisură pe undeva, prin apropiere. Un semn bun. Şi au început din nou să taie. Aveau de gând să lărgească doar cu 30 de centimetri, ca să poată înainta. Se şi vedeau într-o sală boltită, plină cu aur şi pietre preţioase, ca în fil­mele cu Ali Baba. Dar huruitul acela drăcesc "se ros­togolea" iarăşi în râpă. Neîn­semnatul scrijelit de bom­faier se transforma într-un urlet amenin­ţător. Bieţii oa­meni şi-au făcut cruce cu limba şi au făcut calea în­toar­să. Nimeni, după ei, n-a mai îndrăz­nit să se aven­tureze atât de adânc sub munte.
La "Galeria Ispăşirii", în zona turistică, este ceva obiş­nuit să simţi furnicături în corp, chiar în dreptul "Tro­nului lui Zamolxis". Au venit unii cu detectoare de bio­curenţi, iar de la un loc, spun ghizii, ácele o luau razna, învârtindu-se fără noimă, ca în prezenţa unei fiinţe vii, extrem de încărcate cu energie. Tincuţa a auzit despre multe astfel de întâmplări, căci mai sunt şi "braconieri" ai peşterii, care intră pe ascuns, spăr­gând porţile. Cu ochii ei i-a văzut însă pe "respinşi", persoanele care nu pot intra în peşteră. Deodată, după primele zeci de metri, li se face rău, abia mai respiră, cad din picioare. Obişnuia să plătească un flăcău din sat care s-o ajute în astfel de cazuri.
Dar pe sărmanul Mituţă nu l-a mai putut ajuta ni­meni. Nici măcar Ionică, prietenul lui, care a asistat nepu­tincios la moartea acestuia. Cică băieţii ăştia, mai ştren­gari, mai aventurieri, auziseră de păţa­nia cehilor şi au hotărât să le calce pe urme, doar-doar vor găsi co­moa­ra. N-au apucat ei să treacă din­colo de porţile metalice, că dintr-un horn al peşterii, situat chiar deasupra Olte­ţu­lui, au ţâşnit limbi de foc. Aur! a stri­gat Mituţă, apu­când târnăcopul cu străş­nicie şi încer­când să lovească stânca ce părea incandescentă. A lovit o dată şi până aici i-a fost: târnăcopul i-a ricoşat drept în frunte, omorându-l pe loc. Ionică, bietul, a mai trăit şi el doar cât să povestească în sat; şi-a găsit moar­tea la scurt timp, de la o boală ne­cu­noscută. Atunci s-a vorbit din nou de blestemul lui Zamolxis, sub pecetea căruia s-ar afla comorile în­gropate şi chiar peştera.
La parastasul istoric ţinut în 1996 la gura peşterii, 7 preoţi şi 12 istorici au purces la ceea ce profesorul Radu Paşca din Cluj a numit "zamolxirea" locului. Atunci au fost pomeniţi Pita­gora (profesorul lui Zamolxis, dar du­pă unii, elevul profetului dac), Ptole­meu, Deceneu, Gebe­leizis, alţi zei şi zeiţe. Dacă Deceneu a tăiat via dacilor, în schimb, Zamolxis i-a îndemnat să nu mai mă­nânce carne şi să ducă viaţă austeră. Aşa cum el însuşi a dus, ca sihastru, în această peşteră. Unii spun că el a fost cel dintâi sihastru, un precreştin autentic, care credea în viaţa de după moarte. Iar dacă şi-a ales ca lăcaş această peşteră este pentru că Zamolxis ştia că ea există "de când există iarba pe pământ" şi mai de de­mult.

Cetatea Arcina şi jidovii domestici

Tincuţa ştie şi despre şantierul ar­heo­logic din platoul Cetăţii Dacice. Cu acea ocazie, a aflat multe şi e tare tristă că după 1990 s-au sis­tat lucrările, din lipsă de bani. Au venit nemţi, englezi, aus­trieci să vadă adevărul, să nu se spună pe urmă că eventualele comunicări ştiin­ţifice ale românilor sunt invenţii naţio­naliste. Atunci s-a văzut că cetatea era îm­prej­muită de o adâncă prăpastie pe trei laturi. Pe a patra latură, fusese con­struit un val de apărare de 8 metri înăl­ţime, protejat de şanţuri, în care se aprin­deau focuri. Tot acolo, sus, s-au găsit urme ale caselor dacilor şi un loc de rugă, în partea de nord, unde s-a des­co­perit şi o placă de pământ ars cu un basorelief închi­puind un cal şi un călăreţ. Pe câteva cărămizi s-au găsit inscrip­ţii necu­nos­cute, din care s-a dedus că dacii aveau totuşi scrie­re. S-a putut descifra inscripţia "ARCINA", de unde s-a bănuit că acesta era numele cetăţii. Cetatea pro­priu-zisă era înaltă, împrejmuită de şase terase. Între ziduri, au fost identificate vase din ceramică pentru păs­trat cereale, având imprimate roţi şi crenguţe de brad; teci de piatră pentru cuţite, mărgele, fibule, brăţări. Băştinaşii îi ţineau pe lângă casă pe jidovi, oameni uriaşi veniţi din Bos­nia şi Herţegovina, unde erau hărţuiţi de romani. Un bastion întreg era re­zer­vat jidovilor, un beci uriaş, al cărui tavan s-a prăbuşit, cu trecerea timpului. Li s-a respectat, se pare, statutul de refugiaţi şi nu au fost folo­siţi în lupte, ci numai la mun­cile agri­cole şi casnice.
Lumea dacilor este încă vie la Polo­vragi. Oa­menilor le place să vor­bească despre cei din tre­cut, caută misterul, le­gen­da, ceaţa lăptoasă de pe creste, hu­hurezii, picurul apei în peş­teră. Sunt unii care intră, după ploaie, să audă mu­zica apei ce picură din tavan. Se aud sunete duioase, ascuţite, am­pli­ficate de ecou. Polo­vrăgenii sunt dornici să răs­pândească ştiri sen­zaţionale. S-a auzit în şapte sate de cio­banul care şi-a pier­dut oile, de văcarul din faţa căruia s-au vola­ti­lizat vacile ori de nun­taşii de sub ochii cărora au dispărut lăzile cu bere şi gră­tarul cu fripturi. Ziarele s-au grăbit să vorbească de "Triun­ghiul Bermu­delor" în variantă gorjană, repor­terii au pus martorii să se jure, iar bătrânii au fost citaţi cu alte întâmplări magice de demult.

Zamolxis - un viitor Dracula?

Într-o zi, patru englezoaice bătrâne din Londra au cerut insistent să intre în peşteră, chiar dacă veniseră după pro­gramul de vizitare. Ghi­dul le-a însoţit câ­teva ore bune, iar tri­misele Al­bio­nului păreau a avea o ţintă pre­cisă. Cău­tau "lo­cul funerar" în care s-ar fi aflat îngropat Zamol­xis. Era "piesa" lipsă din cartea pe care venera­bi­lele doam­ne urmau s-o publice. O carte în care zeul dac avea toate şansele să concureze cu vestitul Dracula - o creaţie, de asemenea, engle­zească. Mare le-a fost deza­mă­girea când şi-au dat seama că nu pot da de "urmele ma­teriale" ale eroului cărţii lor.

Polovraga

Despre originea numelui Polovragi circulă mai multe supoziţii. Cea mai verosimilă este aceea care se referă la vraci. Vracii au apărut pe lân­gă Zamolxis şi au con­ti­nuat, după dis­pariţia lui, să-i urmeze învăţă­tura. Când şi vra­cii au dispărut, în secole, locul lor a fost luat de călugări. Se spune că vracii lui Za­molxis erau capabili să vindece toa­te bolile acelor tim­puri, iar remediul lor secret era obţinut dintr-o floare dispă­ru­tă acum, numită Polovraga. Pentru vinde­cătorii lo­cali, polovraga era o plantă similară gin­sengului, de la care se folosea rădăcina. Oricum ar fi fost, nu se găsea cu uşurinţă. Mulţi şi-au pierdut viaţa, încer­când s-o cu­leagă de pe stâncile cele mai înalte.

Turcul păcătos şi brâul roşu al Maicii Domnului

Din "ecuaţia" vieţii sub atâtea peceţi le­gendare nu poate lipsi mânăstirea - lăcaş protector al creştinării da­cilor romanizaţi. Este aproape sigur că cele mai vechi dintre mânăstiri au fost ridicate pe temelii da­cice, apro­pierea dintre "zamolxism" şi creştinism fiind, după cum se ştie, surprinzătoare: cre­dinţa într-un sin­gur zeu şi în viaţa de apoi reprezentând liniile de bază ale celor două religii. În plus, nici sihăstria nu este departe de spiritul da­cic, Zamolxis fiind, cum se spune, un precursor al si­haş­trilor creştini. Pă­rintele Cornelius Sebăreanu, fost sta­reţ al Mânăstirii Polo­vragi, a fost îndrumat să ne­voiască într-o peşteră pen­tru a fi mântuit. Nu a reuşit să rămână acolo trei ani, ca Zamolxis, fiindcă după 8 luni şi-a aflat sfârşitul. A fost îngropat în grota care-i poartă numele, mai târziu fiind mutat în cimitirul mâ­năs­­tirii.
O poveste frumoasă din tezaurul de la Po­lovragi spune că un turc tare hain îi cău­tase pri­cină unui po­lovrăgean şi dorea cu orice chip să-şi slo­boadă plum­bii pistolului în bietul ghiaur. Numai că omul, tânăr şi agil, a reuşit să se strecoare în curtea mâ­năs­tirii şi să se facă pier­dut printre cele ziduri. După o zi întreagă de căutare, turcul mai că turbase de furie. Şi, văzând el că nu-i chip să-l afle pe fugar, s-a oprit în faţa intrării şi a ţintit brâul cel roşu al Maicii Domnului, pictată în tinda bisericii, dea­­supra uşii. Şi astăzi se vede urma glonţului care a muş­cat din sfânta pictură. Dar n-a fost să-l ţină prea mult bucuria. Chiar la ieşirea din curte, cummergea el dus pe gânduri şi mulţămit, iată că bidiviul se-mpiedică într-un târş şi san­chiul cade cât era de lat, izbindu-şi ţeasta de-o piatră colţuroasă. De prisos să lungim po­ves­tea: lifta a murit pe loc, probând că un păcat atât de mare, ca acela al blasfemiei, nu poate fi pe­­dep­sit decât cu moartea. Şi atunci au înţeles polo­vră­genii că, fiind ei aşezaţi pe o vatră atât de ve­che, sunt protejaţi deopotrivă de Maica Domnului (hra­mul mânăstirii este "Adormirea Maicii Domnului") şi de Peştera lui Za­mol­­xis. Iar cine nu crede n-are decât să citească încă o dată pilda turcului şi trista întâm­plare a lui Ionică şi a lui Mituţă, nefericiţii căută­tori de aur "zamolxit".