ILINCA GOIA

- De curând, în subsolul diferitelor ecrane de televiziune, a "curs" o ştire (propulsată, ce-i drept, cu litere mult mai mici decât merita) care ne anunţa prezenţa la Bucureşti a starului hollywoodian Nicolas Cage, cu ocazia filmărilor la "The Dying of the Light". Parteneră: Ilinca Goia. Prilej unic de a afla cum arată în particular un "zeu" de la Hollywood -

- Cum e să fii partenera lui Nicolas Cage?

- Drept să spun, n-am simţit vreun "parteneriat". A fost o scurtă zi de filmare, în care fiecare dintre noi şi-a jucat rolul şi şi-a spus replicile. Nimic din com­portamentul său nu trimite la ideea de star holly­woodian. Cage părea, mai degrabă, un supermeseriaş ce-şi propune maximă eficienţă în muncă. Foarte atent la rol, precis construit, aproape fără expresie. Sunt şi eu curioasă cum va arăta filmul şi personajul său. Cu regizorul Paul Schrader mi-ar plăcea să mă mai întâlnesc. E un tip experimentat şi jovial.

- Ca să ajungi la o astfel de experienţă, ai rea­lizat o carieră plină de succes, atât în teatru, cât şi în film. Cum te-ai molipsit de patima scenei?

- Cred că primul spectacol pe care l-am văzut a fost "Leonce şi Lena" la "Bulandra". Părinţii mei erau pasionaţi de teatru. Trebuie să fi fost în şcoala primară, din câte-mi dau seama. Discutam mult după aceea, acasă, rememoram pasaje întregi, ne aminteam replici, tot felul de găselniţe actoriceşti. M-am lăsat repede inoculată de entuziasmul lor, numai că eu am luat-o de-a dreptul şi foarte personal. Cât priveşte cinematograful, unul dintre primele filme româneşti văzute de mine pe marele ecran, cred că pe la 8-9 ani, a fost "Între oglinzi paralele", al regretatului Mircea Veroiu, cu care am şi ajuns să lucrez, 16-17 ani mai târziu, în "Craii de Curtea-Veche" şi "Scrisorile prie­tenului"...

- Mare noroc să ai părinţi cu asemenea des­chidere pedagogică: teatru, discuţii, la vârsta de 7 ani... Nu toţi copiii sunt aşa de norocoşi...

- Într-adevăr, am avut noroc. Părinţii mei sunt pensionari acum. Tata, Miron Goia, este un nume des­tul de important în domeniul său ingineresc (fra­tele meu, Călin, îi duce numele mai departe din punct de vedere profesional) - iar mama, Livia, este o în­drăgită profesoară de limba română. De la ei am deprins dra­gostea de literatură, pictură şi limbi străi­ne. Lui Călin îi datorez mare parte din gustul şi educaţia muzicală. Bunicilor mei din Bucureşti le-am "furat" talentul mu­zical, iar celorlaţi, din Ardeal, cu­minecarea în ros­turile casei şi credinţei. Şi de la ei, toţi, dragostea de oameni, viaţă, de Dumnezeu şi de ţară.

- Pe cine ai moştenit aşa de frumoasă? Cum te întreţii? Ai secrete?

- Pe amândoi părinţii. Astăzi, când le privesc "fo­tografia tinereţii" din ziua nunţii, mă gândesc că n-am văzut un cuplu mai frumos. Cum mă îngrijesc? Trebuie să te îngrijeşti toa­tă, nu "pe bucăţi", cred eu. Frumuseţea nu poate fi un deziderat în sine (ca şi ti­ne­reţea) sau un "alt-ceva decât tine însuţi", ce tre­buie întreţinut. Eu cred că frumuseţea se hrăneşte din sănătate, din armonia min­te-trup-suflet. Fireşte, e im­portant şi cum îţi stru­neşti corpul cu ritmurile sale, chipul şi expresia lui, dar mult mai important mi se pare în ce fel comunici, cum îţi alegi activităţile, conversaţiile, oamenii cu care te înconjori, ce citeşti, ce muzică asculţi ş.a.m.d. Îmi doresc să mă recunosc în Ilinca prin toate vârstele pe care le parcurge. Vreau să rămână cinstită în fie­care din ele şi să-mi păs­treze umorul. Eu cred că ne trebuie mare grijă pen­tru a îmbătrâni frumos, să nu uităm de unde am por­nit şi să ne tratăm pe noi înşine cu grijă şi respect. Mie-mi foloseşte din acest punct de vedere gândul la viitor. Felul în care mă proiectez înainte.

- Pentru meseria de actriţă când te-ai proiec­tat?

- Nu ştiu precis. Gândul către actorie e parte din mine dintotdeauna, din copilărie, când mătuşa mea, Cornelia Hâncu, era actriţă la Teatrul Naţional din Iaşi. Petreceam ore minunate alături de ea şi de cole­gii de breaslă. Când îi vedeam, era sărbătoare. Topită în fascinaţia ce-mi provocau, îmi păreau oameni fru­moşi, plini de haz, rasaţi, cu chef de viaţă şi de joa­că, liberi în spirit. Simţeam că ei, actorii, sunt fiinţele cele mai fericite de pe pământ. Apoi, după vârsta de 15 ani, în ultimii ani de liceu, am avut parte de sprijinul şi încurajarea a doi mari regizori, Dan Micu (unchiul meu) şi Cătălina Buzoianu. Chiar dacă am trecut prin îndoieli şi cumpene, sfatul şi optimismul lor, precizia de geniu cu care ştiau să îndrume şi să întărească pasiunea pentru teatru a începătorului ce eram mi se par şi astăzi rarissime.

- Ştiu că ai făcut o "acoladă" şi în America. Nu ca simplă turistă, ci ca un fel de continuare a stu­diilor. Unde ai fost? Cum a fost?

- O idee fixă ce mi s-a înfipt în cap din copilărie, legată tot de Cor­nelia Hâncu, mătuşa mea, era ca, "atunci când voi creşte mare", să-i calc pe urme şi s-o urmez în America (ea a părăsit România în 1974). Până când nu mi-am luat licenţa, în 1992, nu m-am ocupat foarte serios de acest vis. Dar în urma absol­virii, deşi eram deja angajată la Teatrul Nottara şi co­la­boram la TNB, am plecat, în­drep­tându-mă iniţial spre Uni­versity of San Diego, pen­tru un masterat... Odată ajunsă în California, am ales să fiu pe scenă. Aşa că am dat audiţii şi am jucat în două spec­tacole. Primul a fost un musical, "Fiddler on the Roof", apoi am jucat chiar rolul principal din "The Dybbuk", la San Diego Re­per­tory Theatre. Acesta mi-a procurat oarece faimă şi un premiu important - "The Drama-Logue", premiul criti­cii din Los Angeles, cât şi o invitaţie cu bursă de studii la New York. Aşa că m-am mutat pe coasta de Est şi am redevenit studentă la "The American Musical and Dramatic Academy", şcoală excelentă, temeinică, afla­tă chiar pe Broadway. Cursurile erau intensive: am crescut acolo ca Făt-Frumos, românul din poves­te, adică într-un an, cât alţii în zece.

- Care-ţi sunt cele mai dragi personaje dintre cele interpretate în film? Dar în teatru? Dar la tele­viziune?

- Generic, aş zice că sunt acele roluri care mi-au prilejuit "mari întâlniri": cu un creator, un partener, un autor sau cu mine însămi; acele roluri cizelatoare de pasiu­ne pentru meserie şi de încredere în mine însămi. Tipul acesta de "performanţă personală", care să în­tru­nească toate "ingredientele" de care am po­menit mi s-a întâmplat chiar astă-vară, la TVR 2, într-o pro­ducţie a Teatrului de Televiziune - o piesă celebră a lui Hen­rik Ibsen. Îmi este foarte vie şi dragă "Hedda Gabler", filmată anul trecut, în august, în regia lui Dominic Dembinski, şi-ntr-o distribuţie de mare ta­lent şi inspiraţie: Claudiu Bleonţ, Adrian Titieni, Ro­di­ca Bitănescu, Andras Demeter, Ana-Ioana Macaria, Ruxandra Sireteanu (Dumnezeu s-o odihnească-n pace!), Valentin Popescu... Şi chiar Nikita Dembinski, fiul meu! Am trăit 9 zile de splendidă comuniune pe platoul televiziunii! Vă spun din experienţă că aşa ceva nu întâlneşti adesea. Dincolo de faptul că plutea între noi, ca-ntr-un laborator de creaţie (de la ope­ratori, scenografie, pupitrul de montaj, la regizor şi actori) o voluptuoasă emulaţie, aveam sentimentul concret că trăim cu toţii un vis. Pentru mine a fost o experienţă cu totul şi cu totul emblematică. Şi sunt foarte mândră că am făcut parte din ea.

- O altă performanţă a ta de dată recentă este Compania de teatru independent pe care ai înfiin­ţat-o. Vorbeşte-ne despre ea!

- Titulatura trupei noastre este BiGong, fiindcă am vrut să conţină iniţialele numelor noastre (Bichir, Iacob, Goia). Suntem patru actori care facem nu nu­mai actorie: eu m-am ocupat şi de traducere, Vitalie Bichir şi de regie, Cristi Iacob şi de scenografie, Gabriela Iacob şi de promovare. Prima noastră producţie teatrală este un text american. Se nu­meş­te "Vrei să mor în locul tău?" (autor - Terrence McNally). Mo­mentan se joacă la Teatrul Notta­ra, dar l-am jucat şi în diverse alte spa­ţii, de la café-teatru, la club, terasă ori restaurant... Ne place să-l numim "a funny drama", un text dramatic plin de sevă şi umor, o partitură scrisă în toate cheile emoţiilor. Titlul piesei con­ţine ceva din adevărul crâncen al acestei profesii: în fiecare seară, noi, actorii, "murim câte pu­ţin". Este vorba de două cu­pluri care petrec un weekend pe malul Oceanului, într-o vilă moştenită. Sunt perso­naje fiecare tragice şi co­mi­ce, oameni ce se confruntă cu probleme de viaţă şi moarte valabile astăzi pe orice me­ridian. E un text de substanţă, un gen de teatru, aş spune, deştept! Sincer, crud-sensi­bil, pozitiv, inteli­gent. În măsura în care acest proiect de început ne va reuşi, ne gândim, bineînţeles, şi la următoarele. Cău­tăm texte, dramaturgi noi, personaje, idei... Deocam­dată, cel mai mare câştig este că ne suntem unii altora. Descopăr că ştim să ne păstrăm uniţi şi cinstiţi: între noi şi cu publicul nostru.

- În afară de acest spectacol-eveniment, unde te mai putem vedea?

- Joc în "Micul infern", "Tectonica sentimen­te­lor" spectacole de la Teatrul Naţional din Bucureşti şi în "Gai­ţele", la Teatrul Metropolis. Aştept răb­dătoare pre­miera filmului "Three way week", în regia lui Bruno Coppola, unde am jucat un rol de "ma­fioată" (rol fil­mat toamna trecută). La teatru, pregă­tesc îm­preună cu colegul meu, Ioan Andrei Ionescu, o nouă premie­ră pentru Sala Atelier a TNB "Ano­nimul vene­ţian", de Giuseppe Berto.

- Cu atâtea activităţi, cum de mai ai timp şi pen­tru acasă, pentru familie... pentru soţul tău, regi­zorul Dominic Dembinski? Pentru băiatul vostru, Nikita?

- Avem preocupări şi pasiuni comune. Ne cunoaş­tem ritmurile muncii "în asalt". Iar de se-ntâmplă câteodată hiatusuri în tabieturile de familie, coeziunea casnică se recuperează tot "în asalt"... Suntem "vac­cinaţi" din acest punct de vedere, fiindcă împreună ne putem confrunta opiniile, cizela gusturile, putem învăţa unul de la altul. Suntem tustrei în "visare" spre o vacanţă petrecută împreună, vacanţă pe care n-am mai avut-o demult. Din păcate, asta nu se va întâmpla în lunile imediat următoare...

- Care sunt bucuriile pe care le trăieşti azi?

- Cea mai apropiată va fi să-i am pe toţi ai mei aproape şi sănătoşi acuma, în Martie, când "mă pân­deşte" o vârstă rotunjoară... Apoi, fiecare seară când joc e o mică-mare bucurie, ca şi fiecare moment pe­tre­­cut cu familia mea ori cu prietenii noştri cei mulţi.