IOAN PINTEA: "Poezia este o formă de exprimare a frumuseţii lumii, iar acolo unde este frumuseţe este şi Dumnezeu"

Credinţă şi poezie

- Poet şi preot, dăruit deopotrivă cu talent literar şi cu iluminare duhovnicească, fost ucenic al monahului Nicolae (Steinhardt) de la Rohia, Ioan Pintea izbuteşte să slujească, deopotrivă, două iubiri: cuvântul scris şi Cuvântul lui Dumnezeu -

"Liturghia de după Liturghie"

- Părinte Ioan, aţi invitat la Bistriţa revista "Formula AS", pentru o întâlnire cu cititorii, chiar în biserica "Sfinţii Trei Ierarhi", căreia îi sun­teţi paroh. Organizaţi frecvent astfel de manifestări culturale în spaţiu sacru?

- Da, pentru că însăşi biserica noastră ne îndeamnă la aceasta. Ea este ctitoria unei preg­nante personalităţi transilvănene, Grigore Ple­tosu, pri­mul profesor de limba şi literatura română al poetului George Coşbuc. Grigore Pletosu, ale cărui oseminte se odihnesc sub streaşina bisericii, a fost un cărturar impor­tant, a scris şi o "Dog­matică" ortodoxă, pe care recent am reeditat-o. Prin urmare, bise­rica noastră are şi valenţe culturale. În plus, să nu ignorăm faptul că ne aflăm în Transil­vania, unde Biserica este mult mai des­chisă spre evenimente culturale decât prin alte părţi ale ţării. La dialogurile cultural-duhovniceşti pe care le orga­nizăm, participă nu doar creş­tinii din parohia noastră, ci vin oameni de peste tot, după cum aţi văzut. Unii de foarte departe, de pildă de la Maieru, locul în care a copilărit Liviu Rebreanu. Nu este prima întâl­nire pe care o facem cu intelectuali laici în biserică. Am lansat, nu demult, o traducere despre opera şi via­ţa Sf. Grigorie de Nazianz. Am vorbit, atunci, nu nu­mai despre teologia Sf. Grigorie de Nazianz, ci şi des­pre poezia sa şi, să nu vă surprindă, despre locul pe care îl ocupă acesta în poezia modernă. Am mai avut bucuria să-l prezentăm enoriaşilor noştri pe marele fizician Basarab Nicolescu, care a venit însoţit de pă­rintele profesor Ioan Chirilă de la Cluj. O altă întâlnire de mare impact am avut cu poetul clujean Adrian Po­pescu. După cum vedeţi, ne străduim să facem un dialog viu între cultura laică şi cea bisericească, spre folosul tuturor. Iar lumea simte aceste întâlniri ca pe o liturghie de după Liturghie. Marele pă­rinte Dumitru Stăniloae spu­nea că doar poezia îl poate cuprinde pe Dumnezeu, prin poezie îl înţelegi per­fect pe Dumne­zeu. Creştinul cu o anu­mită sensibili­tate poate să-şi dea seama că, trăind prin slujbele Bisericii, trăieşte prin poe­zie. Până la urmă, tot ce auzim şi trăim în biserică este Cuvânt, cuvânt sfânt, trans­mis seme­nilor prin articulări poe­tice, după păre­rea mea. Sunt con­vins că oa­menii se întorc mult mai bo­gaţi su­fle­­teşte de la această "liturghie de după Liturghie". Îi cunosc pe cre­din­cioşii parohiei şi ştiu că iubesc poezia şi cul­tura în gene­ral. Iar noi, preoţii sluji­tori, suntem foarte bucuroşi că reuşim să-i deschi­dem şi spre alte orizonturi du­hov­­niceşti, care vin să-i îmbogă­ţeas­că, să-i întrarmeze, să le dea o altă vi­ziune asupra Cuvântului.

"Ţin mult la preoţia mea"

- Părinte Pintea, dvs. înşivă sun­teţi, deopotrivă, poet şi preot. Slujiţi în altar, dar scrieţi cărţi de poezie, proză şi eseistică. Încap în aceeaşi teacă două iubiri? Preoţia nu îngrădeşte libertatea literaturii? Lite­ratura nu inflamează prea tare cuvântul rostit în bi­serică?

- Cred că această tentaţie, chiar dacă apare, este inhibată rapid de conştiinţa de preot. Adevărat, scri­itorii au şi o anumită cantitate de orgoliu. O mare can­titate! Orgoliul vine din ideea că eşti autor. Dar dacă, scriitor fiind, îi slu­jeşti lui Dumnezeu în biserică, acest orgoliu poate fi estompat. Cel pu­ţin aşa a fost în cazul meu. Înainte de preoţie, am publicat câteva cărţi de poe­zie care au fost foarte bine receptate de critica literară şi chiar premiate. Ceea ce, evident, mi-a dat satisfacţii. Dar tot orgoliul meu de scriitor publicat şi apreciat a fost ras, când am scris textele iniţiale a două slujbe de canonizare. Am avut onoarea şi bucuria de a-mi fi cerute de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolo­meu Anania. Şi am scris slujba de canonizare a Sfân­tului Pahomie de la Gledin şi cea a Sfinţilor Martiri Năsăudeni. Acestea m-au smerit, pentru că, deşi sunt scrise de mine, nu sunt semnate. Spre marea mea mulţumire, am reuşit să devin autor anonim. Textele au fost, pe ici, pe colo, modificate, completate de către o comisie specială a Sfântului Sinod, dar startul du­hov­nicesc, duhul poetic, l-am dat eu. Peste un timp, însă, vor dispărea şi cei care ştiu că eu am alcătuit aceste texte, şi atunci numele meu nu va mai fi legat deloc de ele.
Revenind la întrebarea despre cele două iubiri, în mod categoric, pe primul loc este slujirea în biserică. Ţin mult la preoţia mea şi caut să mă desăvârşesc ca preot. Dar, ca să fiu sincer, nici poezia nu este o preo­cupare secundară, ci una de zi cu zi, aşa cum este ru­găciunea. Cu toate acestea, nu cred că aici încape tră­darea vreuneia dintre iubiri, pentru că şi în biserică, şi la masa de scris lucrez, aş spune, cu materialul lui Dumnezeu: cu cuvân­tul, iar Cuvântul, pre­cum bine ştiţi, este la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul.

"Cred în Dumnezeu aşa cum cred mama Floare şi tata Anchidim"

- Debutul dvs. poetic a fost o veritabilă săr­bătoare. Aţi fost celebrat ca o mare spe­ranţă a literaturii române. De ce aţi simţit nevoia ca, pe lângă poezie, să intraţi şi în preoţie?

- Despre poet se crede îndeobşte că este cineva cu capul în nori, boem şi desprins de concretul vieţii. Eu unul am fost întotdeauna, şi ca preot, şi ca poet, cu picioarele pe pământ şi cu sufletul deschis către cer. Şi cred că un scriitor n-ar trebui să trăiască numai pentru el. Mie nu mi-a ajuns postura de poet, pentru că am vrut să fiu mai mult de ajutor celorlalţi. Şi-apoi, mi-am dorit, de pe când eram copil, să devin preot. După întâlnirea cu părintele Nicolae (Steinhardt) de la Rohia, acest gând a prins aripi şi, în cele din urmă, mi s-a împlinit. Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-a dat-o! Pe de altă parte, încă de la prima carte de poezie publicată, "Frigul şi frica", m-a preocupat să transmit un mesaj creştin. Sigur că atunci mesajul era mai încifrat, pentru că poeziile din acest volum au fost scrise înainte de 1989 şi nu puteau fi altfel. Dar poezia mea are şi acum o profundă motivaţie creştină, chiar dacă, uneori, mai puţin vizibilă. Există o continuitate în tot ce fac. Preoţia mi-a accentuat trăirea poetică. De pildă, am scris o poezie despre Maica Dom­nului, care apare în cartea "Casa tes­la­rului", poezie care a luat naştere în biserică. La un moment dat, după ce mi-am terminat rugăciunea, am rămas în faţa icoanei Maicii Domnului, fără să-mi propun, ci ca o continuare fi­reas­că, şi am compus mental această poezie. În concluzie, eu cred că după ce am devenit preot, poezia mea a câş­tigat în conţinut. Şi nu mă refer numai la încărcătura creştină, ci la valoarea poetică valabilă oriunde şi oricând. Asta a fost şi lupta mea, ca, preot fiind, să nu scriu o poezie tezistă, în clişee, ci o poezie pe care să o poată aprecia critica literară şi să o guste chiar şi cei care nu merg la biserică. Rămân preot, dar mă şi deta­şez de calitatea mea de preot, pentru a nu o pierde pe cea de poet. Vreau să fiu şi un preot serios, dar şi un scriitor serios. (Zâmbeşte)

- Părinte Ioan, care este rădăcina celor două iubiri ale dvs.? Cum de s-au născut împreună?

- Vin dintr-o lume care a susţinut şi susţine jert­felnic Biserica lui Hristos: lumea ţărănească. Eu sunt copil de ţărani, dintr-un sat aşezat de mâna lui Dum­nezeu pe un deal: Runcul Salvei. Acolo a pornit izvo­rul poeziei şi tot acolo mă întorc când simt că izvorul ei se mai retrage. Credinţa a fost pentru mine un dat firesc. Cred în Dumnezeu, aşa cum cred părinţii mei, mama Floare şi tata Anchidim. N-am avut atitu­dini cioraniene în relaţia cu Dumnezeu. Deşi l-am citit şi preţuit pe Cioran, nu m-am răzvrătit niciodată. Coasta Boacii, pe care am urcat în toamna anului trecut, sea­mănă izbitor cu Dealul Coastei din satul meu, deal de pe care am privit, senin şi fără complexe, cerul şi ză­rile Domnului. Am o viaţă petrecută în credinţă. Cu că­deri şi ridicări. Dar, în credinţa de acasă. Credinţa aceea mi-a rămas în suflet şi cu ea merg mai departe, şi ca preot, şi ca literat. Toate celelalte, literatura, poe­zia, lecturile, mă ajută să înţeleg anumite lucruri. Dar ceea ce mă menţine într-o relaţie de vârf cu Dum­nezeu este credinţa primită de la părinţii mei.

- Mai ţineţi minte cum a început? Cine v-a dus prima dată, pe deal în jos, la biserica satului, cine v-a învăţat primele rugăciuni? Întâmplările copilă­riei se transformă, adesea, în stâlpi de viaţă...

- Dintru început am simţit credinţa ca un dat, ca un dar. În familia noastră credinţa a fost şi a rămas un feno­­men natural, obişnuit, indispensabil. Mi-am văzut zi de zi părinţii stând de vorbă cu Dumnezeu. Dacă plecau la drum, la câmp ori la oraş, îşi făceau semnul crucii; înainte de a începe aratul sau semănatul sau orice altă lucrare rosteau un "Tatăl nostru", o "Născă­toare". Sufletul meu i-a fotografiat de nenumărate ori. Îi văd şi acum, pe vârful Colnicului, în apus, în pi­cioare, precum două lumânări aprinse, mulţumin­du-i lui Dumnezeu. Rugăciunile, semnul Sfintei Cruci - m-am trezit pur şi simplu că le ştiu. Aşa cum, la un moment dat, am descoperit că ştiu să merg, să mă­nânc, să beau apă. Mama a fost cea care m-a dus pen­tru prima dată la Biserică, la Mânăstire la Nicula, la Rohia. După ce am crescut, mi-a spus ca, de fiecare dată când trec prin Năsăud, să intru, chiar dacă suntem ortodocşi, în bisericuţa Sfântului Anton şi să mă rog. "E un sfânt care face minuni!", mi-a zis. De la tata, un om de o bunătate proverbială, am învăţat câte ceva despre răbdare, îngăduinţă şi dragoste. Cu alte cuvin­te, tot un fel de rugăciuni... Dar marea poveste a copi­lăriei, "aventura conştiinţei mele" creştine, a început, pot spune, în momentul întâlnirii cu mama mamei, bunica Maria sau, cum îi spuneau cei din sat, "lelea Mare a lu' Alexan­dru". Ea a fost aceea care mi-a citit pentru întâia oară din "Psal­mii lui David". Da­torită ei, cred, am avut şi primul con­tact cu poezia. Reţin că mi-a plăcut foarte mult ultimul Psalm, "Psalmul necanonic 151", o rela­tare des­pre cum, în chip mi­nunat, alege şi bine­cu­­vântează Dumne­zeu. N-am realizat atunci că rostin­du-l ca rugăciune reci­tam, de fapt, un poem genial. Mama Mare era de o dăr­ni­cie ieşită din comun, nu vorbea pe nimeni de rău, vara umbla desculţă, deşi era ne­vastă de pădurar, mun­cea enorm şi se ruga neîncetat. Ea era pacea şi liniştea familiei noastre. A murit rugându-se, cu "Psaltirea" lângă ea.

- Dar poezia? Scriaţi deja versuri în minte pe când mergeaţi cu oile la păscut?

- Eram înconjurat de poezie. Urcam şi coboram dealuri, beam apă direct din izvor, măsuram zilnic jocurile de lumini şi umbre din pădure, pământul era tare şi aveam timp berechet să-i simt asprimea drumu­rilor şi a cărărilor exact sub picioare. Verdele, albas­trul, ruginiul, roşul aprins nu erau numai culori, erau rezonanţe sufleteşti. Am citit şi recitit de nenumărate ori "Moromeţii" şi "În­tâlnirea din pământuri" de Marin Preda şi tot de atâtea ori, un alt text extraordinar, de o în­căr­cătură emoţională rar întâlnită, cel puţin pentru mine, scris de Ileana Mălăncioiu ("Eu, Niculae al lui Moro­me­te"), pur şi simplu pen­tru a mă regăsi. Nouă, copiilor de ţărani arde­leni, cărora ne-a fost dragă cartea şi ne-a plăcut să citim, ni s-au întipărit pentru totdea­una în minte Niculae şi Bisisica. N-am avut oi până foarte târziu, dar am avut vaci şi cai. Ţin minte că, licean fiind, i-am citit într-o toamnă ploioasă tatii Anchidim po­vestirea "Calul". Tata, care iubeşte la nebunie caii, a plâns, aşa cum plânge azi, la bătrâneţe, când pri­veşte hamu­rile - ultima relicvă de la ultimii cai, pe care i-a vândut. Nu ştia nimic des­pre Preda, dar po­vestea despre uci­de­rea calului l-a topit.
Eu mergeam cu vacile. Lângă ele, pe Dâmb, unde aveam o splendidă pădure de mesteceni, am citit primele cărţi şi am scris, în minte, dar şi pe hârtie, primele poezii. Erau poezii cu rimă, naive, simple, curate, despre lumea în care mă mişcam. Mă impre­sionau foarte tare amurgurile, norii, asfinţiturile de soare, agitaţia calmă a sfârşitului de zi. Îmi aduc amin­te de o fotografie în care eram împreună cu colegii de clasă, o fotografie de care ai mei râdeau... Toţi se uitau fix, ţintă la aparat, numai eu eram cu privirea în sus. Azi mă uit ţintă la aparat, pozez, rar când îmi iese o foto­grafie mai de Doamne-ajută! Eram tare poet pe vre­mea aceea.

"Rohia şi Steinhardt au fost binecuvântările vieţii mele"

- Aţi avut un model de preot scriitor?

- Nu, deşi i-am citit cu mare drag pe preoţii scriitori de la noi. Am avut în schimb modele de mari scriitori şi modele de mari preoţi. De la unii am învăţat să scriu, de la alţii să slujesc. N-am citit numai scri­itori care au avut o relaţie perfectă cu Dum­nezeu şi cu Bi­serica. Am citit clasici şi contemporani. Am învăţat mult de la toţi, iar pentru Ioan Ale­xandru, de pildă, am avut, în tinereţe, un adevărat cult. Citesc pe rupte: de la Cos­ta­che Conachi, Emines­cu şi Konstan­tin Ka­vafis la Ezra Pound, T.S.Eliot, Silvia Plath... Ca model de preot îl am pe părintele Ale­xander Schmemann, pe care l-am numit preotul meu de pro­xi­mitate. Dar am mo­dele şi printre preoţii români, mai ales prin­tre călugări. Preţuiesc foarte mult lumea mo­nahală şi îi admir pe câţiva preoţi-călu­gări. Poate şi pentru că, în liceu fiind, am fugit la mânăstire, de unde însă am fost adus înapoi. Mitropolitul Barto­lomeu Anania ar fi un model care ar satisface ambele calităţi: de preot şi de scriitor. L-am iubit şi apreciat mult, iar dân­sul mi-a acordat încrederea sa, mereu. Mă bucur mult că în locul său a venit un ierarh care, de ase­menea, iubeşte poezia: ÎPS Andrei.

- Prezenţa părintelui Steinhardt, care era, şi el, călugăr şi scriitor, v-a îndemnat către literatură?

- Nu numai că m-a îndemnat, dar mi-a dat con­vingerea că literatura e un lucru foarte serios. Că nu e treabă uşoară. Întâlnirea cu Părintele Nicolae a fost una specială. L-am întâlnit într-un moment de răs­cru­ce. Aveam de gând să urmez Teologia şi mă gândeam că literatura ar putea să mă încurce. Cu alte cuvinte, trebuia să iau o decizie. Preoţie sau literatură? El mi-a dat răspun­sul. Şi una, şi alta. Ideea e, mi-a spus, să le faci bine, responsabil, sincer şi cu devotament. Din acea clipă mi-am dat seama că sunt pus pe drumul cel bun, că mi-am găsit Avva, şi că restul depinde numai şi nu­mai de mine.
M-au impresionat, din capul locului, prestanţa lui culturală, cunoştinţele lui exhaustive, din toate dome­niile cunoaşterii: literatură, teologie, filosofie, psiho­logie, arte plastice, muzică, ştiinţă, matematici, fizică.
Convorbirile îndelungi din chilia de la Casa Poe­tu­lui, ceasurile petrecute în biblioteca din Casa cu Pa­raclis, plimbările peripatetice în împrejurimile Mâ­năs­tirii, cu popas de fiecare dată în Poiana Lighet, au fost pentru mine cele mai tari momente de educaţie teologică şi culturală. M-a sprijinit şi să pot debuta într-un volum colectiv, intitulat "Alpha", apărut la Editura Dacia, i-a trimis lui Sorin Mărculescu manu­scri­sul cărţii mele "Viaţa pe miriapod" şi m-a susţi­nut pentru a fi publicat la Cartea Românească; a scris şi o prefaţă la acest volum, "Poetul care nu se joacă", s-a făcut luntre şi punte ca să-mi trimită din Bucureşti câteva exemplare din "Viaţa Românească", în care Sânziana Pop (dedicată literaturii pe-atunci) mi-a publicat trei poeme extrem de curajoase, mi-a facilitat întâlnirea cu Părintele Dumitru Stăniloae şi cu Arhi­mandritul Bartolomeu Anania... M-a ajutat foarte mult. Îl pomenesc neîncetat la altar şi îl voi pomeni veş­nic în rugăciunile mele.
Dincolo de faptul că a fost un gânditor profund, ca teolog şi ca literat, un mărturisitor unic, Părintele a fost un om minunat, care ştia să fie fericit, să se entu­­ziasmeze, să bată din palme (la propriu) de bucu­rie, să spună "bravo" vizavi de reuşitele mele lite­rare, să fie, pur şi simplu, interesat de mersul familiei noas­tre: dacă a născut Violeta? dacă s-a mutat cu serviciul la Bistriţa? dacă am primit casă?
Am trăit în preajma Părintelui, eu şi familia mea, clipe de neuitat. Când nu ne vedeam, la Rohia sau la noi, la Beclean, ne trimiteam scrisori şi cărţi poştale. Ne felicitam şi ne făceam cadouri de sărbători. Ne-am apropiat foarte mult. Credinţa şi literatura ne-au apro­piat foarte mult. Încercam să fiu un elev silitor, să-i spun o vorbă bună, să-i fiu de folos. Cred că asta l-a bucu­rat peste măsură. Cel puţin aşa mi-a spus spre sfârşitul vieţii: "Ioane, mi-ai bucurat bătrâneţile!". Rohia şi N. Steinhardt au fost binecuvântările vieţii mele!