"La daci", în puterea nopții
"Într-o seară de vară, să tot fie cinci ani de atunci, vacile noastre nu s-au mai întors din munte. Cu spaima în suflet că ar putea să le sfâșie jivinele pădurii, am pornit în căutarea lor. Am bătut toate pajiștile și coclaurile unde mă gândeam că ar putea să se oprească. M-a prins miezul nopții strigându-le. Înfierbântată de urcuș, cântând și hăulind să-mi treacă de urât, m-am trezit pe padeșul alb, calcaros, pe care mi-am făcut veacul în tinerețe, ca lucrătoare cu ziua pe șantierul Cetății Dacice. Doamne, cum mi-a zvâcnit inima în piept! Ajunsesem atât de departe de sat! Să-ți fie de învățătură, Tincuțo, să nu mai pleci singură în creierii munților taman în iulie, când lumina lunii mai mult te amețește de cap, decât să-ți arate calea! Că odată răsăriră, băiete, dintre stâncile pleșuve, umbre lungi ca nuiaua de salcie. Smocuri de păioagă păreau că se strâng cerc în jurul meu. Lespezi roșietice îmi alunecau sub tălpi, în vreme ce plesnete de aripi de huhurez și de cocoș sălbatic îmi ajungeau la urechi cu o forță înzecită de spaima care mă cuprinsese. Simțeam că, dacă n-o luam la fugă, aș fi căzut leșinată între gorganele de piatră cu chip de om, ce fuseseră cândva parte a zidului de apărare a Cetății. De fel, nu sunt fricoasă, dar nici nu mai fusesem vreodată «la daci», în puterea nopții. Am prins a alerga spre sud, în direcția Oltețului, țipând cât mă ținea gura: «Hăăăp! Hăăăp!». Pietre stârnite alergau pe lângă mine, îmi treceau printre picioare sau pe deasupra capului, prăbușindu-se în hăul cheilor întunecate. Păsările nopții, speriate, fâlfâiau prin preajmă, în timp ce prăbușirea Oltețului de pe stânci părea un tropot de copite ce se apropia vertiginos, odată cu fuga mea disperată. Deodată, ca prin farmec, orice zgomot încetează. Niciun foșnet, niciun susur, niciun pocnet dintre cele ce-mi chinuiseră inima. O lumină pașnică îmi descrețește fruntea; o înseninare fericită mă cuprinse; o iubire, o dulceață, o chemare veneau spre mine ca o iradiere ce-mi furnica pielea; cercuri mângâioase de aer cald îmi alungară gheața din spate. Ajunsesem la gura Peșterii lui Pahomie, numită și Peștera lui Zamolxis sau Peștera Polovragi. Aici îmi făcusem jocurile copilăriei. Chit că e situată în pieptul muntelui, încă departe de sat și de mânăstire, peștera mea dragă îmi alungase urâtul și făcuse pace în jurul meu. Pentru prima oară le dădeam dreptate «paranormalilor», care veneau special pentru a se încărca de energia din peșteră. Am început să fluier, veselă și destinsă, iar drumul spre casă mi s-a părut ușor, parcă pluteam peste grohotișuri. Când am ajuns, vacile așteptau în poartă, sătule, și ignorând cu desăvârșire tot ce mi se întâmplase din cauza lor."
"Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare -
Ea: înalt este boltită și-ntr-adânc în piatra tare..."
Povestea Tincuței din Polovragi s-a întâmplat aievea, iar femeia, în vârstă de 65 de ani, mă asigură că nu face parte dintre aceia prea încrezători în legende și eresuri. Nici fiul său, Istrat, nu crede prea mult în spunerile din bătrâni ce nu pot fi verificate. Totuși, zice și el că există lucruri inexplicabile, există dovezi istorice, povestiri transmise din gură-n gură peste secole, despre rolul pe care Munții Parângului și Căpățânii l-au jucat în viața strămoșilor noștri daci și, după aceea, în vremurile mai noi. Satul actual s-a format în jurul unui "triunghi" aproape magic: muntele, peștera, mânăstirea. Este triunghiul stabilității și al continuității istorice, cu care puține popoare se pot lăuda. Polovrăgenii, neam de păstori, trăiesc în umbra propriului lor trecut, împărțiți, cum ar spune Eminescu, între "lumea-nchipuirii, cu-a ei visuri fericite" și "lumea cea aievea, unde cu sudori muncite te încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci".
***
Valea Oltețului este presărată cu peșteri. Tincuța le cunoaște pe toate. Le numește cântând, ca într-o litanie, cu ochii în tavan și mâinile sprijinite pe un șal negru, cu ciucuri, ce-i atârnă pe piept: Peștera cu apă, Peștera cu sare de salpetru (din care bătrânii făceau explozibil strecurat prin paie), Peștera cu oase, Peștera roșie, Peștera lui Jianu, Peștera muierilor (alta decât cea din Baia de Fier), Peștera liliecilor, Peștera rândunelelor, Peștera popii Sebăreanu. Cea mai mare dintre toate, electrificată în 1984, este Peștera lui Pahomie sau a lui Zamolxis, a cărei lungime depășește 10 kilometri și se crede că răspunde tocmai în Transilvania, în apropierea cetății Sarmizegetusa. Este, se pare, peștera pe care Eminescu o descrie în poemul "Memento mori" astfel: "Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare -/ Ea: înalt este boltită și-ntr-adânc în piatra tare,/ Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci,/ Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută...".
Și neobositul călător prin "România pitorească", Alexandru Vlahuță, descrie cu uimire peștera situată "pe margini de prăpăstii": "Intrarea peșterii e largă și se aseamănă cu tinda unei biserici scobite în piatră. (...) Înaintăm mai bine de-o jumătate de ceas în uriașa hrubă, ale cărei bolți răsună fioros de pașii și de glasurile noastre, și de pe ai cărei pereți întunecoși par gata să se desprindă tot felul de vedenii fantastice: balauri încolăciți pe stânci năruite, trupuri trunchiate, brațe întinse-n întuneric, animale diforme, monștri ce te privesc amenințători din firidele lor negre, chipuri omenești învăluite-n zăbranice de piatră".
Cu multe milioane de ani în urmă, peștera era albia subterană a Oltețului. Un mare cutremur a clătinat munții din temelii, aruncând firul apei la nivelul de azi. Tot atunci au luat naștere cele două lanțuri muntoase gemene: Parângul și Căpățânii. Între ele se înalță cele mai strâmte chei din Europa, care ajung într-un loc la numai 70 cm lățime. "De aceea", spune Tincuța, "zeul Zamolxis, fost preot și profet, și-a ales ca lăcaș această peșteră. Era locul ideal din care putea să dispară și unde nu putea fi găsit de nimeni. Puterea lui era nemăsurată: din bătrân se făcea tânăr, intra sub pământ în locurile de azi ale Polovragiului și ieșea la suprafață în cetatea Sarmizegetusei din Ardeal. Când a fost cercetată de speologi, în urmă cu 100 de ani, aceștia au fost uluiți: într-o zonă îndepărtată, acolo unde cu siguranță nu mai ajunsese nimeni în timpurile de după Domnul Iisus, au descoperit urme de picior și câteva fosile mai vechi de 2000 de ani. Erau, cu siguranță, urmele unor daci. Să fi fost ei mai buni speologi decât noi?"
Misterul peșterii
Regimul trecut a organizat aici o tabără internațională de speologie. Atunci, speologii cehi au avansat încă mai mult decât înaintașii lor de acum un veac. Dar, într-un loc de la rădăcina munților, au fost nevoiți să se oprească. Singura cale de înaintare presupunea tăierea parțială a unor stalagmite cu fierăstraie din cele mai fine. Ei auziseră de comoara dacilor și sperau că vor da de ea chiar acolo. Se spunea că și Zamolxis lăsase giuvaere neprețuite. Așa că au început lucrarea. După 3 zile și 3 nopți de înaintare spre Transilvania, dincolo de Parâng, la sute de metri adâncime, lame subțiri de fierăstrău încercau să deschidă drumul secret al dacilor. Dar n-a fost să fie! Cum începeau delicata operație, cum se declanșa un zgomot ciudat, ca de mașină ce se prăvălește în prăpastie. Un clănțănit metalic incredibil, un scrâșnet ca de frâne, fier pe fier. La început, cehii au crezut că le țiuie urechile din cauza presiunii prea joase. Și-au scos măștile și și-au aprins o țigară. Un curent neașteptat de aer prelua imediat fumul. O mică galerie laterală, și-au spus. O fisură pe undeva, prin apropiere. Un semn bun. Și au început din nou să taie. Aveau de gând să lărgească doar cu 30 de centimetri, ca să poată înainta. Se și vedeau într-o sală boltită, plină cu aur și pietre prețioase, ca în filmele cu Ali Baba. Dar huruitul acela drăcesc "se rostogolea" iarăși în râpă. Neînsemnatul scrijelit de bomfaier se transforma într-un urlet amenințător. Bieții oameni și-au făcut cruce cu limba și au făcut calea întoarsă. Nimeni, după ei, n-a mai îndrăznit să se aventureze atât de adânc sub munte.
La "Galeria Ispășirii", în zona turistică, este ceva obișnuit să simți furnicături în corp, chiar în dreptul "Tronului lui Zamolxis". Au venit unii cu detectoare de biocurenți, iar de la un loc, spun ghizii, ácele o luau razna, învârtindu-se fără noimă, ca în prezența unei ființe vii, extrem de încărcate cu energie. Tincuța a auzit despre multe astfel de întâmplări, căci mai sunt și "braconieri" ai peșterii, care intră pe ascuns, spărgând porțile. Cu ochii ei i-a văzut însă pe "respinși", persoanele care nu pot intra în peșteră. Deodată, după primele zeci de metri, li se face rău, abia mai respiră, cad din picioare. Obișnuia să plătească un flăcău din sat care s-o ajute în astfel de cazuri.
Dar pe sărmanul Mituță nu l-a mai putut ajuta nimeni. Nici măcar Ionică, prietenul lui, care a asistat neputincios la moartea acestuia. Cică băieții ăștia, mai ștrengari, mai aventurieri, auziseră de pățania cehilor și au hotărât să le calce pe urme, doar-doar vor găsi comoara. N-au apucat ei să treacă dincolo de porțile metalice, că dintr-un horn al peșterii, situat chiar deasupra Oltețului, au țâșnit limbi de foc. Aur! a strigat Mituță, apucând târnăcopul cu strășnicie și încercând să lovească stânca ce părea incandescentă. A lovit o dată și până aici i-a fost: târnăcopul i-a ricoșat drept în frunte, omorându-l pe loc. Ionică, bietul, a mai trăit și el doar cât să povestească în sat; și-a găsit moartea la scurt timp, de la o boală necunoscută. Atunci s-a vorbit din nou de blestemul lui Zamolxis, sub pecetea căruia s-ar afla comorile îngropate și chiar peștera.
La parastasul istoric ținut în 1996 la gura peșterii, 7 preoți și 12 istorici au purces la ceea ce profesorul Radu Pașca din Cluj a numit "zamolxirea" locului. Atunci au fost pomeniți Pitagora (profesorul lui Zamolxis, dar după unii, elevul profetului dac), Ptolemeu, Deceneu, Gebeleizis, alți zei și zeițe. Dacă Deceneu a tăiat via dacilor, în schimb, Zamolxis i-a îndemnat să nu mai mănânce carne și să ducă viață austeră. Așa cum el însuși a dus, ca sihastru, în această peșteră. Unii spun că el a fost cel dintâi sihastru, un precreștin autentic, care credea în viața de după moarte. Iar dacă și-a ales ca lăcaș această peșteră este pentru că Zamolxis știa că ea există "de când există iarba pe pământ" și mai de demult.
Cetatea Arcina și jidovii domestici
Tincuța știe și despre șantierul arheologic din platoul Cetății Dacice. Cu acea ocazie, a aflat multe și e tare tristă că după 1990 s-au sistat lucrările, din lipsă de bani. Au venit nemți, englezi, austrieci să vadă adevărul, să nu se spună pe urmă că eventualele comunicări științifice ale românilor sunt invenții naționaliste. Atunci s-a văzut că cetatea era împrejmuită de o adâncă prăpastie pe trei laturi. Pe a patra latură, fusese construit un val de apărare de 8 metri înălțime, protejat de șanțuri, în care se aprindeau focuri. Tot acolo, sus, s-au găsit urme ale caselor dacilor și un loc de rugă, în partea de nord, unde s-a descoperit și o placă de pământ ars cu un basorelief închipuind un cal și un călăreț. Pe câteva cărămizi s-au găsit inscripții necunoscute, din care s-a dedus că dacii aveau totuși scriere. S-a putut descifra inscripția "ARCINA", de unde s-a bănuit că acesta era numele cetății. Cetatea propriu-zisă era înaltă, împrejmuită de șase terase. Între ziduri, au fost identificate vase din ceramică pentru păstrat cereale, având imprimate roți și crenguțe de brad; teci de piatră pentru cuțite, mărgele, fibule, brățări. Băștinașii îi țineau pe lângă casă pe jidovi, oameni uriași veniți din Bosnia și Herțegovina, unde erau hărțuiți de romani. Un bastion întreg era rezervat jidovilor, un beci uriaș, al cărui tavan s-a prăbușit, cu trecerea timpului. Li s-a respectat, se pare, statutul de refugiați și nu au fost folosiți în lupte, ci numai la muncile agricole și casnice.
Lumea dacilor este încă vie la Polovragi. Oamenilor le place să vorbească despre cei din trecut, caută misterul, legenda, ceața lăptoasă de pe creste, huhurezii, picurul apei în peșteră. Sunt unii care intră, după ploaie, să audă muzica apei ce picură din tavan. Se aud sunete duioase, ascuțite, amplificate de ecou. Polovrăgenii sunt dornici să răspândească știri senzaționale. S-a auzit în șapte sate de ciobanul care și-a pierdut oile, de văcarul din fața căruia s-au volatilizat vacile ori de nuntașii de sub ochii cărora au dispărut lăzile cu bere și grătarul cu fripturi. Ziarele s-au grăbit să vorbească de "Triunghiul Bermudelor" în variantă gorjană, reporterii au pus martorii să se jure, iar bătrânii au fost citați cu alte întâmplări magice de demult.
Zamolxis - un viitor Dracula?
Într-o zi, patru englezoaice bătrâne din Londra au cerut insistent să intre în peșteră, chiar dacă veniseră după programul de vizitare. Ghidul le-a însoțit câteva ore bune, iar trimisele Albionului păreau a avea o țintă precisă. Căutau "locul funerar" în care s-ar fi aflat îngropat Zamolxis. Era "piesa" lipsă din cartea pe care venerabilele doamne urmau s-o publice. O carte în care zeul dac avea toate șansele să concureze cu vestitul Dracula - o creație, de asemenea, englezească. Mare le-a fost dezamăgirea când și-au dat seama că nu pot da de "urmele materiale" ale eroului cărții lor.
Polovraga
Despre originea numelui Polovragi circulă mai multe supoziții. Cea mai verosimilă este aceea care se referă la vraci. Vracii au apărut pe lângă Zamolxis și au continuat, după dispariția lui, să-i urmeze învățătura. Când și vracii au dispărut, în secole, locul lor a fost luat de călugări. Se spune că vracii lui Zamolxis erau capabili să vindece toate bolile acelor timpuri, iar remediul lor secret era obținut dintr-o floare dispărută acum, numită Polovraga. Pentru vindecătorii locali, polovraga era o plantă similară ginsengului, de la care se folosea rădăcina. Oricum ar fi fost, nu se găsea cu ușurință. Mulți și-au pierdut viața, încercând s-o culeagă de pe stâncile cele mai înalte.
Turcul păcătos și brâul roșu al Maicii Domnului
Din "ecuația" vieții sub atâtea peceți legendare nu poate lipsi mânăstirea - lăcaș protector al creștinării dacilor romanizați. Este aproape sigur că cele mai vechi dintre mânăstiri au fost ridicate pe temelii dacice, apropierea dintre "zamolxism" și creștinism fiind, după cum se știe, surprinzătoare: credința într-un singur zeu și în viața de apoi reprezentând liniile de bază ale celor două religii. În plus, nici sihăstria nu este departe de spiritul dacic, Zamolxis fiind, cum se spune, un precursor al sihaștrilor creștini. Părintele Cornelius Sebăreanu, fost stareț al Mânăstirii Polovragi, a fost îndrumat să nevoiască într-o peșteră pentru a fi mântuit. Nu a reușit să rămână acolo trei ani, ca Zamolxis, fiindcă după 8 luni și-a aflat sfârșitul. A fost îngropat în grota care-i poartă numele, mai târziu fiind mutat în cimitirul mânăstirii.
O poveste frumoasă din tezaurul de la Polovragi spune că un turc tare hain îi căutase pricină unui polovrăgean și dorea cu orice chip să-și sloboadă plumbii pistolului în bietul ghiaur. Numai că omul, tânăr și agil, a reușit să se strecoare în curtea mânăstirii și să se facă pierdut printre cele ziduri. După o zi întreagă de căutare, turcul mai că turbase de furie. Și, văzând el că nu-i chip să-l afle pe fugar, s-a oprit în fața intrării și a țintit brâul cel roșu al Maicii Domnului, pictată în tinda bisericii, deasupra ușii. Și astăzi se vede urma glonțului care a mușcat din sfânta pictură. Dar n-a fost să-l țină prea mult bucuria. Chiar la ieșirea din curte, cum mergea el dus pe gânduri și mulțămit, iată că bidiviul se-mpiedică într-un târș și sanchiul cade cât era de lat, izbindu-și țeasta de-o piatră colțuroasă. De prisos să lungim povestea: lifta a murit pe loc, probând că un păcat atât de mare, ca acela al blasfemiei, nu poate fi pedepsit decât cu moartea. Și atunci au înțeles polovrăgenii că, fiind ei așezați pe o vatră atât de veche, sunt protejați deopotrivă de Maica Domnului (hramul mânăstirii este "Adormirea Maicii Domnului") și de Peștera lui Zamolxis. Iar cine nu crede n-are decât să citească încă o dată pilda turcului și trista întâmplare a lui Ionică și a lui Mituță, nefericiții căutători de aur "zamolxit".