Orașul în care ninge din felinare

Unde vă întâlniți cu primăvara, în București?

- Ia-mă de mână. O să mergem încet și o să fie liniște. Se va însera, ne vom însera și noi, ne vom sui în tramvaie, vom coborî, pașii noștri se vor desprinde de asfalt, ține-mă de mână, îți voi arăta orașul -

Aleea cu miracole

Lasă noaptea să se facă noapte, e mai bine așa. S-o lăsăm să fie, să ne învelim în umbră și să se por­nească vântul. N-are a face dacă o să ni se facă frig, tu ține-mă de mână, eu am să te țin de mână, vom fi aproape, unul lângă altul, doar așa îmi pot aduce aminte, doar așa îți pot arăta orașul. Uite, acum sunt mic, mă aflu dincolo de mâna ta, vezi, sunt băiețelul care aleargă pe o alee părăsită, nu mai e nimeni pe aleea asta, ceilalți copii au adormit demult, s-au as­cuns în blocurile astea de patru etaje și nu ai cum să-i mai vezi, sunt acolo, sau poate nu, poate că nici nu au existat vreodată, n-are a face, hai să ne luăm după bă­iețelul ăsta, să vedem încotro se îndreaptă, nu-l stri­ga, s-ar putea să-l sperii, n-are cum să știe că sunt aici, cu tine, și am venit să-l privim acum, când se face noapte și vântul foșnește încet prin lucruri. Ui­te-l, orașul e al lui, e aleea asta pitită între blocuri, ora­șul e o grădină împrejmuită de un gard mic. Mai mult nici nu-i trebuie, e de ajuns, în grădina asta din spatele unui bloc de patru etaje are tot ce-i trebuie, aici, dacă mă ții de mână și nu mă întrebi nimic, o să-l vezi cum atinge copacii, iar copacii îi răs­pund și foșnesc. Aici, acum, va găsi melci pitiți sub frunze și bom­boane cubaneze. Nu mă întreba cum, doar el știe cum se întâmplă miracolele, aici, acum, printre blocuri și lumini de la ferestre, în care nu se vede nimeni. Îl vei vedea cum se ridică de la pământ și plu­tește o vreme, fără să știe că se întâmplă asta, fără să știe că-l privim. Acum, aici, cu tine, pe o alee cu miracole pitită în­tre blocuri de patru etaje, în cel mai frumos Bucu­rești care a existat vreodată. Crede-mă, în ora­șul ăsta în care ne aflăm acum, fiecare bloc are câte o gră­dină, o alee sau vreun cotlon as­cuns, în care vreun copil ca tine sau ca mine în­cepe să zboare, în­cet și fără să știe, atunci când se lasă noaptea și ni­meni, doar noi, acum, în plim­barea noastră târzie, nu mai e acolo ca să-l vadă. Iar locurile astea sunt orașul, și mai mult de atât nici nu trebuie să fie. Nu te speria, n-o să ne ră­tăcim pe străduțele astea, deși sunt atât de multe, deși toate se numesc Băiuț. Știu drumul ca în palmă, palma asta care e strâns lipită de palma ta, nu trebuie să ți-o arăt, harta e întipărită acolo, toate liniile unui oraș ascuns care pulsează, toate liniile astea pe care ți le șoptesc acum ție, fără cuvinte, n-ai cum să le auzi, ci doar să le simți, închide ochii, să mergem mai departe.

Felinarele din care va ninge

Să mergem până se face iarnă, să mergem până se aprind felinarele, până când din lumina lor gălbuie va începe să ningă, să ne strecurăm pe lângă ziduri și case și să ningă mai departe, să ne lăsăm lătrați de câini și să-i chemăm cu noi, iar ei să vină, unul după altul, în urma noastră, toți câinii orașului ăsta. Nin­soarea să acopere încet, foșnit, trotuarul, șinele de tramvaie, bulevardele și acoperișurile caselor, urmele să ni se șteargă încet și să apară altele, mereu altele, cele de acum, ale noastre și ale câinilor, să tăcem mai departe, iar orașul să se tot scufunde în zăpadă, tot mai multă și mai multă zăpadă, să înghețe și vântul și statuile și ferestrele de la blocuri, iar noi să înaintăm mai departe, prin iarnă, prin lumina gălbuie a feli­na­relor din care ninge, să coborâm în parcuri ca și cum le-am afla pentru prima oară. Trage nin­soarea la o par­te și închide-o în urma noas­tră, așa, acum e bine, acum e noapte și suntem singuri în parcul ăsta, ar putea fi Cișmigiu, nici nu mai contează, suntem sin­guri în globul nos­tru de iarnă, am luat și câinii cu noi, iar afară, din­colo, ninge mai departe, au încremenit lea­gă­nele, ciorile, copacii, e atâta zăpadă în globul nos­tru, e atâta liniște, să lăsăm câinii să se joa­ce, să ne jucăm și noi șah, la o masă înghețată, să mutăm pio­nii, caii și nebunii, acum, că s-a făcut iarnă, ora­șul a murit și suntem singurii ca­re au rămas în viață. În­treabă-mă în gând un­de sunt ceilalți oameni, am să te aud, dar n-am să știu să-ți răspund, am să-ți arăt plata­nul bă­trân și am să-ți spun în șoaptă că nici nu mai con­tea­ză, că sub globul ăsta de sticlă, aici, într-un parc încremenit de ger, e cel mai frumos Bucu­rești care a existat vreodată. Și am să te rog să tragi din nou ninsoarea la o parte, să trecem noi, fă­ră câini, în orașul ăsta în care ninge din felina­re, să tre­cem de biserică și să salutăm statuile, să ajun­gem pe Calea Victoriei, iar aici să ne oprim ca să ascultăm zăpada cum crește, să fie liniște, să fie ger, iar mâinile noas­tre să sape tunele, să ne adă­postim o vreme acolo, de­de­subt, să mai stăm, să mai stăm. Abia târziu vom auzi mașinile gre­oaie cum se îndreaptă spre noi de de­­parte, ma­și­nile astea care vor curăța zăpada, ma­șinile astea care vor face orașul să fie din nou cel di­nainte. Să nu-ți fie frică, atât timp cât suntem îm­preună, nimic rău nu poate să ni se întâmple, în orașul ăs­ta m-am născut și am tot fugit de el, până am în­vățat să-l iubesc.

La marginea lumii

Uite-l, ți-l arăt acum, când toată zăpada se topește, când trecem pe zebre și de stopuri, când intrăm în car­tiere și ne oprim la piață. E o dihanie ciudată ora­șul ăsta, o dihanie mare, care se trezește la viață, ui­te-l cum vuiește, uite-l cum vrea să ne înghită. Une­ori, să știi, e bine să fugi de el, să nu te lași prins, să-l tot păcălești, să nu-i dai voie să afle unde ești, să te urci în tramvaie fără să știi unde duc, să cobori la în­tâmplare, da. Abia când o să-ți piardă urma, abia când te vei rătăci de-a binelea pe labirintul de străzi și stră­duțe, când se va face iarăși seară, iar seara va mirosi a cartofi prăjiți, a vânt și a zăpadă topită, vom ști că am ajuns unde trebuie, că l-am păcălit și ne-a lăsat în pace, că, de-acum înainte, el e al nostru și nu noi ai lui. Vezi, abia acum putem ajunge pe malul lacului ăsta împrejmuit de beton, abia acum ne putem plimba încet, blocurile vor rămâne în spate, orașul va vui din ce în ce mai departe, pescarii vor fi tăcuți, tăcuți vom fi și noi, dacă vrei, putem vorbi, dar ce rost ar avea, soarele coboară și e păcat să vorbești când lumina în­cre­menește și se schimbă, ca într-o rugăciune șoptită, când te umpli de albastru, iar albastrul devine sân­geriu. E atâta liniște și orașul a amuțit, blocurile se fac albe și se sparg în mii de cioburi în spatele tău, nici măcar nu le mai auzi, aici, acum, cu tine, soarele se duce încet, se tot ascunde după un câmp spre care pășim și noi. Abia aici, la marginea orașului și la mar­ginea lumii, când din tot Bucureștiul nu va mai fi rămas decât un dig de beton ce împrejmuiește un lac, Lacul Morii, și niște blocuri, undeva departe, când deasupra noastră vor trece pescăruși și avioane, iar avioanele se vor înroși de la un soare ce a fost, iar pe dâ­ra ce o vor lăsa în urmă ne vom agăța hainele ca pe o sârmă, abia aici, printre scaieți, ciulini și buruieni ui­­­tate, pe un câmp pe care vom păși ca să mergem mai departe, după un soare ce a fost, îți voi spune că orașul ăsta mi-e acasă, că trebuie să-l păcălesc ca să-mi fie drag, că trebuie să-l uit ca să mi-l aduc aminte, că trebuie să fii cu mine ca să mer­gem mai de­parte. Pe lângă noi vor zbura lilieci care se vor du­ce spre apă, apoi din noapte vor apărea huhurezi care vor zbu­ra spre lilieci, totul va încremeni, iar amin­ti­rea orașului va fi mai ciudată decât realitatea de la mar­­ginea lui. Și vom ajunge la un râu, iar râul se va nu­mi Dâm­bovița, și, pe un câmp fără iarbă, vom ve­dea oi care pasc, la marginea orașului, la marginea lumii, acolo unde vom fi doar noi, jucării uitate ale unor copii ce sunt acum bătrâni. Poate că le vom salva pe unele, știi, n-are niciun rost să te plimbi dacă nu gă­sești ceva, dacă nu-l poți lua cu tine, un ursuleț de pluș, un soare care se du­ce, o mână care să ră­mână. Acum va trebui să ne întoarcem, câmpurile astea sunt bune doar ca să știi că ai de unde să te întorci, uite, se face iar noapte în plimbarea noastră, apa a început să vuiască, se varsă cu furie în lacul ăsta mărginit de blocuri. Orașul se apropie. Să-i spu­nem bună seara.

Egrete și stuf

Cel mai bun lucru pe care îl putem face, atât timp cât trăim în el, e să-l rătăcim din nou și din nou. Să nu ne lăsăm să-l știm niciodată, să uităm unde duce Mihai Bravu și unde se sfârșește Calea Vitan. Să por­nim seară de seară, și toate serile să fie la fel, una sin­gură, asta, cea de acum, primavară, vară, toamnă, iarnă, să ne ținem de mână și să suim în tramvaie, să ne pierdem urma și să-ți arăt o fabrică de ace care nu mai există, mirosul de tei și cârdurile de ciori care se întorc în oraș, să ne uscăm hainele pe sârme, să cân­tăm "avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor", să mer­gem mai departe și să ne pierdem printr-un Bucu­rești pe care îl inventăm noi. Când vom fi prea obo­siți, când vom ști străzile, bulevardele, cartierele, au­to­buzele, oamenii, să fugim, să tot fugim, ține-mă de mâ­nă, seara o să se facă noapte și va fi bine, putem coborî acum din mijlocul vuietului fără sfârșit, știu un loc, vino cu mine, mai întâi vei vedea niște blocuri noi și înalte, atât de înalte și de noi, încât oamenii nici nu par să locuiască în ele, vom trece de ele, vom ajunge pe un alt dig, aici, digul unui lac pe care oa­menii nu l-au mai îmblânzit, iar apa și-a găsit singură mat­ca. Aici vom intra chiar în burta enormă a ora­șului, și vor fi egrete și va fi stuf, vom fi noi și două case de pământ, aici, dacă vrei, ne putem muta și noi, vom sta în deltă, Delta Văcăreștiului, eu voi prinde niște pești mici, iar tu vei face ceai de mușețel și men­tă, le vom găsi crescute de-a valma pe pământul moale din jurul apei, ne vom uita la blocuri și vom fi în afara lumii, în afara orașului și chiar în mijlocul lui. Ne vom ascunde: ăsta e Bucu­reștiul pe care îl iu­besc, cel din care știu că pot fugi, cel în care te țin acum de mână, în plim­barea asta care nu se va mai sfârși.